Asadar iat-o si pe a doua. Restaurant romanesc atipic- bucatarie moderna/contemporana. Retete vechi de 100 de ani reinterpretate si reasezate, arome pierdute, arome inventate, toate la un loc. Orice produs din meniu este preparat doar cu ingrediente bio. pestele este de captura, pasarile sunt de curte, porci si viteii vin din ferme individuale mici.Amenajarea a fost facuta doar cu lemn recuperat. Orice bucata de lemn are cel putin cateva zeci de ani. Ferestrele de la bucatarie vin dintr-o casa parasita din Perisorul jud Dolj, usa de la bucatarie vine de la fostul dispensar din Cioroiasi jud Dolj, usa de intrare vine  dintr-o casa din Sighisoara, grinzile dintr-un hambar vechi, dulapurile din zona Mures ( fiecare din alta casa), peste 50 de scaune adunate din toate zonele, podeaua recuperata din scandura de sura. Obiectele noi create sunt facute din lemn vechi recuperat. Lego-ul pt. decoratiuni vine din Copenhaga lego Store si au fost folosite aprox 16000 de piese. Toate vasele au fost create de diversi artisti din :Valcea, Harghita, Sighisoara, Medias.

Echipa

Arhitect: Corvin Cristian

Amenajare: Corvin Cristian si Denise Leonte

Mobilier lemn, reconditionari, recuperari: Suto Elek

Mobilier contemporan: Intro Design

Contructie Lego, pictura: Ionel

Broderii: Maria Popistasu

Vase cupru: Victor – com. Brateiu, Mures

Ceramica Harghita: Judit

Farfurii si vase ceramice: Cesiro Sighisoara

Vase traditionale lut: Pitru Eugen

Costume si confectii textile: Alina Radulescu – Cult Ideas

Multumiri speciale: Andrei Adrian

Mai multe pe: http://www.facebook.com/groups/lacrimisisfinti/

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 7.1/10 (9 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: -1 (from 3 votes)

Intr-o epoca apusa in care lucrurile erau mult mai simple si in care taranul incaltat cu opinci si mirosind a vaci venea in fiecare dimineata si ii aducea boierului Bucurestean pe usa din dos a cuhniei, lapte proaspat, iar pescarul de la Giurgiu ajungea, cu crapul in spinare, ultimul in Obor pentru ca avea de scos setcile intai, intr-o epoca asadar in care eticheta alimentului era insusi producatorul, oamenii pareau linistiti cu ceea ce puneau pe masa in dupamiaza linistita a unei duminici de Sf.Arsenie. Intre timp si intre timpuri lucrurile au inceput sa o ia agale pe cararile mai putin ortodoxe ale globalizarii, flancate bine din spate de uimitoarea inventie numita masinaria marketingului. Si uite asa la vreo 70 de ani de cand Matache Macelaru ( omul nu piata) inventa din miscari dibace de cutit vrabioara, dintr-un vitel crescut pe islazul Pantelimonului am ajuns intr-o societate in care aparent nimic nu este ceea ce pare si in care eticheta tiparita cu 15 centi plus tva reprezinta garantia maxima a calitatii.

Nu stiu altii cum sunt dar eu am, n-am treaba daca e pranz calc pragul vre-unei locante din drum, daca e seara ma afund intr-un stabilimet cu fason si cu comentarii multiple in lumea virtuala iar daca e duminica baletez ca o lebada neagra printre tarabele pietelor din urbe. In piata lucrurile par a sta mai convingatoare cand vine vorba de originea controlata a marfii. Asadar la taraba cu branza de Sibiu, vanzatorii, adeseori cu clop, par a avea chiar si accent si trasaturi neaose. Vreo 15 ani de publicitate m-au facut insa sa inteleg ca ceea ce vezi nu are nici o legatura cu ceea ce capeti in fapt. Astfel, cum pruncii afla la o varsta mult prea frageda ca Mos Craciun nu e decat vecina de la 7 careia i  s-a pus mustata de vata si a evitat sa se mai epileze o luna, tot asa si eu am aflat ca pasta de dinti nu albeste instant dintii, ca spray-ul de subtiori nu atrage o armata de femei dereglate hormonal si ca portocala de pe eticheta sucului nu se regaseste neaparat si in continut. In aceeasi linie am surprins si un autohton sibian cu clop, cioban din tata in fiu, curat la suflet si rapsod cu fluierul in serile cu luna plina, ca se urca, fara clop de data aceasta, intr-un automobil cu patru cercuri si numere de Bucuresti. E treaba lui ce masina conduce dar nu am cum sa nu fac analogoia ca si Sibiul din care vine branza lui s-ar putea sa fie o mica fabricutza, un Sc Sibiul srl cu sediul in Prelungirea Ghencea. Trecand peste si mergand mai departe printre tarabele taranilor cu un pigment mult prea inchis pentru obarsia noastra Traiano-Decebaleasca ( soarele campului e de vina!!!)) ajung la taraba cu peste si POS pentru carduri in care pescarul pietar vinde dorade de la varul lui din Grecia, crabi de la o cumnata din Singapore, creveti prinsi de frate-su pe un vapor vietnamez si in cele din urma cu voia dumneavoastra pe lista Ion Iliescul Dunarii de jos: crapul. Il intreb de originea sanatoasa a crapului si-mi raspunde ca e bulgaresc de crescatorie. Pai bine domnule pescar, dar crescatorie cu ingrasaminte chimice pt. pesti avem si noi. ” E mai ieftin la ei si mai bun”. Las la o parte epigonul lipovenesc si ma mai mir de varietatea de rosii cu eticheta de mandrie nationala: Rosii Romania. In sfarsit ceva ce s-ar putea sa fie de la noi, caci vorba aceea: rosia este aceasta Nadia Comaneci a gradinarului roman. Dupa care ma cuprinde usor teama deoarece stau putzin sa analizez situatia si imi dau seama ca in ultima vreme n-am mai socializat cu nici o persoana avand “gradinar” pe cartea de munca. Exagerez desigur si ma iau de amanunte.

Situatia in schimb devine putin mai serioasa daca nu mai grava atunci cand incepi a trece pragul carciumilor. In epoca printurilor rapide nu-i nimic mai usor pentru un carciumar decat sa-si faca un meniu apetisant pentru drumetul infometat ce trage asudat la o masa din coltul cel mai umil al carciumei sale. Si uite asa mergand din poarta in poarta am descoperit eu, in calitate de drumet lucruri mai putin obisnuite. Cotelete de berbecutz Noua Zeelanda- Mecca cotletelor de berbecutz cum ar veni. Sigur ca da, demne de incredere si de gustat. Doar ca pretul de 30 de lei pe portie spune altceva decat recomandare  din meniu. Spune ca Noua Zeelanda este de fapt o angajata noua pe nume Zelanda a unei macelarii vechi din Drumul Taberei. Ca om informat in ale importurilor de carne in Romania va pot spune ca pretul kg de cotlete din Noua Zeelanda este la importator de 99 de ROn + tva. Asadar carciuma in discutie ori mergea in pierdere ( portia avea 300 g) ori facea marketing. La fel se intampla si 20 de strazi mai la deal unde vita de Argentina se vindea ieftin ca o centurista la pretul de 40 de lei 400 de grame ( pt. cunoscatori 1 kg vita argentina = cel putin 100 ron+tva la importator). Si tot asa din marketing in marketing mai afli ca exista avioane private care aduc zilnic peste proaspat din tari ale Mediteranei  ( ma intreb cat o mai merge litru de cherosen) sau ca puiul bio este de fapt unu pui Cocorico imbracat de carnaval.

“E lung pamantul, ba e lat dar ca Sageata de bogat nici azi pe lume rege nu-i” spunea odinioara idilicul Cosbuc pe care daca ar fi sa-l parafrazam in ton cu eticheta timpului nostru am spune” E cel mai lung pamantul dar mai lat de atat nu se poate, iar Sageata are mai multe miliarde decat Gates”.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.7/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +3 (from 5 votes)

IMAG0369Prolog: Sa tot fie vreo doi ani de cand,  in mijlocul unei serii de intamplari neasteptate ce cuprindea printre altele deschiderea propriului meu restaurant si publicarea in off line cu coperți si  cotor a blogului, am hotărât sa pun in cui tastatura . Mi se părea pe atunci ca dădusem  indeajuns cu barda in stânga si dreapta spațiului gastronomic ceea ce era perfect  adevărat. Dar intr-o după-amiaza călduroasa la adăpostul răcoros al unei umbrele si al unei sticle de vin de origine controlata împins de o profunda melancolie pe care o cunosc din copilărie si pe care am moștenit-o pesemne de la unul dintre bunicii mei , am hotărât ca pentru mântuirea sufletului meu gurmand sa reîncep sa scriu povesti de calatorie cu iz de legenda si talc de ghid culinar. Fara critici si polemici doar expuneri scurte ale frumuseții  scurtei noastre existente inocente intr-o lume pe care uitam cel mai ades sa o iubim.

Cei ce mă cunosc de la un pahar de vin sau pur si simplu de printre rândurile ingramadite ale scurtelor mele povestioare știu ca sunt mai degrabă un cautator de locuri, locante si localuri ascunse , căzute si pitorești decât un mancator îndemnat de recomandările stelelor cu anvelope sau ale revistelor cu coperți lucioase. Ceea ce urmează a va istorisi e ciudat , e plictisitor si e atât de Cliché .

Când soarele începuse sa-si înmoaie încins de lunga zi  razele in apele răcoroase ale Marii Ligurice eu încercam deja pentru a treia oara sa apropii o pereche de pantaloni langa o pereche de pantofi intr-o disperata si totodată obositoare căutare a combinației perfecte. M-ași fi aruncat din tot sufletul trupul intr-o pereche de pantaloni scurți, o camasa sifonata de in si o pereche de papuci spre a mă opri in prima tavernă in care vinul alb avea temperatura optima pentru a-mi stinge jarul din piept. Dar nu era cale de întoarcere. Din spatele paravanului pictat de un anonim pictor de hoteluri din secolul XIX zăream deja mici indicii despre o rochie cu trena si  fara spate. Cu ultimele zbateri ale voinței am reușit sa aduc in aceeași linie a bunului simt camasa, pantalonii, pantofii si sacoul de vara cu butoni de amiral. M-am uitat in oglinda si am văzut un Cliché . Peste alte 40 de minute am reușit sa ies din camera la brațul Doamnei mele si sa ajungem in lobby-ul hotelului in care cu 50 de ani in urma Vivien Leigh facea o fotografie memorabila alături de Laurence Olivier. Atat de Cliché. Bellboy-ul ne-a condus pana la la ieșire si ne-a deschis portiere unei limuzine negre al cărui nume ar fi echivalentul Cliché-ului . Șoferul, un italian volubil aflat la a treia generație de șoferi  din familia sa, ne-a vorbit tot drumul despre cat de frumos este locul in care urma sa luam cina. Când mașina a parcat eleganta in fata unei superbe vile aflate la 250 m deasupra marii pe care cu litere pictate sta scris ca intr-un film alb negru a lui Antonioni : Splendido, am coborât si am rămas absolut uluit de frumusețea priveliștii – atât de perfecta incat chiar si cu telefonul mobil ai fi putut face o ilustrata. Si pentru a fi cliché-ul  complet in momentul in care un chelner cărunt, imbracat in smoching alb, ne-a invitat la masa , de la pianul din mijlocul terasei,  la ale cărui clape se juca șarmat un pianist uitat parca acolo din anii 50, a început sa răsune in perfecta sincronizare cu duioasa apariție a lunii de după stanca ce trona peste mare, “As times goes by”” . Daca toate acestea ar fi fost filmate in timp real probabil ca privitorii ar fi aștepta un generic care sa le dezvăluie numele siroposului regizor hollywoodian din spatele întregii secvențe. Nu-i așa ca e un Cliché desavarsit, o definiție impecabila a termenului?  Așa este … dar cui ii pasa. In momentul acela am știut ca daca la 90 de ani ( durata medie de viața a lipovenilor) voi vedea luna apărând de după o stanca gândul mă va duce instant la seara de 15 august când pentru o răsuflare universul s-a invartit inexplicabil in jurul lui restaurantului Splendido de deasupra golfului Portofino. Seara era  deschisa iar sufletele noastre  invitate la dans. Apoi Gaia& Rey – Piemonte 2010 a înrobit papilele pentru ca mai apoi sa le duca spre dementa un peste prins in golful dimineții si vrăjit de bucatarul cu secrete magice intr-un cuptor ancestral. N-a fost doar pestele, au fost multe si de neprețuit , venind toate in piruetele moștenite de generații de către chelnerii mitologici… au fost multe si daca pasiunea mea culinara ar avea un strop de decenta ar trebui ca după masa de la Splendido sa se călugăreasca si sa-si duca restul existentei in penitenta cu fericirea de a fi atins absolutul. Si când pianul negru a început sa nască din clapele-I albe Caruso, desertul  ne-a orbit si nu știu când si cum am ajuns din nou in limuzina neagra făcând totul sa para o iluzie. Fericirea in starea ei pura vine din momente neprogramate vine din secventialitatea unor emoții catalizate de multe ori de ceea ce numim cliché-uri, vine din lucruri mici, mărunte care, adunate in timp in clasorul propriu de amintiri, devin mari, pentru tine nu pentru altcineva, nu pentru umanitate, doar pentru tine – 15 august 2011 Splendido –aveam 36 de ani si pe batranul continent inca se trăia bine.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +4 (from 4 votes)

Off Line

carteDe saptamana viitoare pe rafturi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 7.8/10 (9 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Str. Franceza nr. 30- Centrul Vechi; tel: 0731BISTRO

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 7.8/10 (26 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 13 votes)

Pe cand eram student la teatru, umbla o vorba prin tagma actoriceasca cum ca actorii netalentati se fac critici. Nu stiu daca vreodata am stat prea mult sa disec aceasta axioma intiparita adanc in memoria mea de ucenic, dar cumva am revenit mereu la ea, extrapoland-o si in alte discipline: cronicarii sportivi sunt niste obezi incapabili sa faca sport, analistii politici sunt cei ce nu au destula barbatie sa faca politica, analistii financiari sunt cei ce nu stiu sa faca bani, iar sirul exemplelor ar putea continua.

Cum domnul pe care cu totii il numim amical “Destin” are un simt al umorului teribil, m-am trezit intr-o buna zi facand cronica de restaurante, infierand sau laudand institutii culinare, dandu-mi cu parerea  despre cum ar trebui sa fie spranceana unui chelner sau despre ce gauri trebuie sa aiba in ea branza. Incet, am inceput sa ma infrupt dionisiac din cupa inspumata a aprecierii cititorilor, am inceput sa cred eu insumi ca ma pricep mai bine decat oricine altcineva la crosetatul cuvintelor, am inceput sa simt cu adevarat vantul cu care critica iti umfla panza orgoliului. Ce sa spun… mi-a placut si imi place in continuare treaba asta cu cronica, pana la urma nu e altceva decat viziunea argumentata a unui individ asupra unui domeniu. Daca aceasta viziune este imbratisata de cat mai multi oameni, inseamna ca faci cronica sau critica, cum preferati.

Sweet life. Numai ca, din pacate pentru mine, mancatul in partea posterioara este parte integranta a personalitatii mele. Si uite asa, privind de pe margine echipele din teren, am inceput sa-mi doresc sa iau parte la joc. Dorinta e libera piata democratica a viselor: o idee, ceva mai mult entuziasm, cateva discutii… pana aici nimic letal. Pana in ziua in care cineva iti zice: “chiar vrei sa o faci?” iar tu raspunzi “da”. “Ok atunci…. stiu un spatiu”. Ce urmeaza? Nimic din ceea ce cronicarul se asteapta.

Drumul de la utopia unei idei pana la primul tartar pe masa unui client este in sine subiect pentru un blog tematic. Vreo patru luni si ceva, vreo cateva kilograme in plus (pe sistem nervos) si vreo cateva (multe) zerouri in minus din cont. A… si multe, foarte multe notiuni de costructii, arhitectura, structurism, birocratism, instalatii, prelucarea materialelor, siderurgie, structuri statale etc. Cultura generala. La final, ma uit inapoi si ma intreb daca a meritat. Nu stiu sa-mi raspund, stiu doar sa ma autoimbarbatez: gloria e pentru curajosi.

Oricum, ziua in care manusile de cronicar le pun in cui a sosit. Imi deschid pentru ultima oara vestiarul, imi impaturesc cu grija echipamentul pe care se mai zaresc inca pete de sange inchegat de la croseurile aplicate in timp, ma uit la pozele de pe peretii lui, asez cu grija ascutitoarea ce in lumina neoanelor mai sclipeste pentru ultima data, ca in vremurile in care devora creioanele infierate, le inchid pe toate si arunc cheia in tomberonul istoriei online. De azi sunt cat se poate de offline, pe strada Franceaza numarul 30 – bistro La Bonne Bouche. Au revoir!

PS: Primele fotografii: http://www.corvincristian.com/en/design-works/60-la_bonne_bouche

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (13 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 7 votes)

Sambata am fost la Casa di David. Am mai scris prin articolele mele (de bine) despre acest loc. Pentru cei mai putin initiati in tainele locurilor “de strans lumea” de prin Bucuresti, Casa di David este considerat un fel de Horia Roman Patapievici al carciumilor, adica daca spune ceva inseamana ca asa trebuie sa fie; asadar carciuma cea mai desteapta, mai frumoasa si mai devreme acasa din toata holda stabilimentelor dambovitene.

Imbracat frumos si cu unghiile taiate m-am prezentat impreuna cu sotia, o doamna respectabila, si alti doi amici de conditiune morala superioara, in parcul Herastrau la orele 21.00 pentru ca atunci aveam rezervata, telefonic, o masa. Pentru nici unul dintre noi nu era o dezvirginare intalnirea cu David, toti mai fuseseram in diferite alte ocazii. Asa… ca sa nu-mi uit vorba. Ne-am prezentat la ora 21.00 dupa cum era stabilit. Dupa cateva minute, un chelner a vrut sa ne conduca la masa dar pe drum ne-a rugat sa mai asteptam “doua minutzele”. Sigur ca da. Ne-am asezat langa bar si am inceput sa vorbim de ale noastre, lucruri marunte ce nu ridica interes pentru onorabilul cititor. Si din vorba in vorba ni s-a cam  uscat gura de sete si asa am observat ca a trecut jumatate de ora si nimeni nu ne-a mai condus la masa.

Am crezut ca au uitat de noi, dar nu uitasera. Cu greu am prins un chelner, care ne-a linistit inca o data: ” imediat e masa gata”. “Macar un pahar de apa sa ne fi intrebat cineva daca vrem” gandeam eu cu voce tare. Intre timp in jurul nostru se desfasura un adevarat cross de chelneri aflati intr-o miscare ale carei reguli nu am reusit sa le ghicesc. La orizont mai apareau distinsi oaspeti ai distinsului local: Domnul Videanu de la Economie, Domnul Berceanu de la Transporturi  si Domnul Puia de la Familia.

Cand asteptarea noastra tindea usor sa se transforme in disperare si cosmar de inanitie, a aparut un chelner nou ce ne-a anuntat solemn: “acum va face masa”. La aproape 50 de minute de la ora cu rezervarea am primit si noi dreptul de a cina. Ma rog, se intampla. Ceea ce nu se intampla este faptul ca, desi am fost lasati sa asteptam dupa masa, am mai fost lasati sa asteptam si dupa chelner vreo 10 minute. Desi numarul acestor baieti insarcinati cu satisfacerea clientului era unul considerabil, toti aveau alta treaba. Drept pentru care am lasat manierele elegante sub masa si m-am adresat unuia, cu tonul unui ministru sau secretar de stat (nu de alta, dar ca sa se simta in mediul lui): “Mancam si noi ceva in seara asta?”

In sfarsit a sosit pretiosul meniu (ce are in componenta o pagina doar de super-exclusivistul preparat: Pizza). Am vrut sa comand un peste (halibut) nu-l aveau, am mai gasit pe o fitzuica alt peste (monk fish), nu-l aveau nici pe ala. Asadar m-am ales cu un banal somon ce, atunci cand a venit, a fost intr-adevar banal, atat de banal incat as fi putut sa adorm cu capul in farfurie fara sa-mi dau seama de vreo aroma. Sigur ne-am luat si startere, caci altfel puteam fi apostrofati din sprancene arcuite de chelneri. Ne-am luat si vin, argentinian (si o sa vedeti de ce, intr-un articol viitor). Cert este ca singurul lucru cu adevarat delicios al cinei de la Casa di David a fost discutia noastra. Interesanta, aromanta si echilibrata, iar uneori chiar picanta. In rest, felurile de mancare ce ne-au trecut prin fata s-au inscris in categoria somonului meu.

Si ca sa nu fiu nedrept, am sa fiu explicit: mancarea este buna la gust, ceva mai buna decat la Trattoria Roma, cam ca la Fattoria si inferioara celei de la Cafe Latte (asta ca sa compar italienestile intre ele). Nota de plata s-a ridicat la aproximativa suma de 270 de EU. Carevasazica, sa socotim pe ce am dat acesti bani: pe un chardonnay argentinian bun (mediu intre chardonnay-urile argentiniene), pe o mancare ok dar departe de a ti-o lua acasa, pe o atmosfera videanu-berceanu-puia, pe o asteptare de 50 de minute, pe privilegiul de a fi enervati de prezenta unei plasme fixate pe un program de stiri, pe serviciile unui chelner superior clientului (ca atitudine). Face? Sigur ca face, face toti banii din lume sa gusti o linguritza din savarina numita Romania.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (14 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +8 (from 10 votes)

Daca dupa articolul ce incepe a se asterne in fata dumneavoastra – precum nametii in curtea lui Oprescu – va veti indrepta pasii catre Kuzina, am sa va rog sa nu o faceti decat organizat, nu mai mult de 6-7 odata, caci nu sunt  locuri. 30 de metri patrati, doua doamne grecoaice + o doamna spaniola, 6 locuri si mancare facuta sub ochii tai, fara meniu, pe principiul “nu va suparati doamna, ce ati gatit astazi?” – asa asi descrie micul laborator  de gusturi din strada cu nume de 100 de dolari (Benjamin Franklin – ca sa nu va cautati prin portofel). Institutia in sine nu este vreo mare inventie, in sensul in care nu ar trebui sa va asteptati la nu stiu ce complicatenii culinare sau la vreo revelatie gastronomica ireversibila. Nu! Kuzina este un loc in care se manaca absolut normal, gateli cu iz de Elada facute fara ecuatii culinare complexe, avand la baza priceperea de bucatarese a doamnelor de care am tot amintit. Ele, doamnele, sunt nascute in Romania, dar mai bine de jumatate de viata si-au petrecut-o pe malul Egeei – asadar le-am putea numi artiste elene de origina romana.

De cand intri, atmosfera este una foarte prietenoasa, doamnele intra in vorba cu tine, iti povestesc, iti arata ce au gatit, ba chiar poti intra in bucatarie sa te uiti ce se perpeleste in cuptor. Intre timp te mai pomenesti cu un paharel de vin din partea casei, un ceai… ceva acolo, sa te simti de-al casei. Usor, usor incepi sa gusti – mai o feta, mai un cartof cu cimbru, mai un orez cu rosii si tot asa, pana cand incepi sa dai drumul la curea. Atunci e momentul in care Doamnele iti fac si un platouas cu o selectie de prajiturele facute in casa si acoperite pe tejghea cu un mileu crosetat, sa nu traga,  vorba ceea’, insectele la ele. Bune, bune, numai bune de insotit cu o cafea greceasca la nisip si o discutie despre Romania. La finalul mesei iti faci o cruce mare, crestineasca, in fata icoanei agatate desupra bucatariei si multumesti lui Dumnezeu  pentru bucatele alese. Nu pleci pana nu cumperi o sticla de ulei de masline si mai schimbi doua-trei vorbe din pragul usii cu gazdele dragutze.

Cam asta este Kuzina – un loc mic intr-un Bucuresti mare. Un loc care, dicolo de orice apreciere, reprezinta in opinia mea viitorul. De ce? Dintr-un motiv simplu, o parte din copiii ratacitori ai planetei Romania se intorc in tara si fac ce au invatat acolo, in lumea civilizata. Intr-un fel mai brut spus, aplica civilizatia pe materialul clientului. Cele doua doamne au adus cu ele din tara de la poalele Olimpului cateva retete, niste ulei de masline si doza strasnica de bun-simt. Acesta din urma nu se poate importa la nivel guvernamental si nici aduce pe filiere de black market, singurul mod in care poate fi adus este  cu cârca si lucrul asta poate fi facut de fiecare pribeag ce, intr-un final, se retrage spre casa.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.5/10 (10 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 7 votes)

cafea

Inainte de a incepe povestea de azi din seria 1001 de restaurante, am sa fac o scurta trecere in revista a lucrurilor legate de turci, ce cohabitau in vastul apartament al subconstientului meu. In afara faptului ca in copilarie scoala mi-a bagat in cap faptul ca sunt un neam cu care ne-am batut tot timpul, ne-au luat virginele si aurul, ne-au obligat sa ne otravim fantanile, turcii mai insemnau blugi Piramide, izvorul de inspiratie pentru manele, bazaruri, paine turceasca, Hagi, aur la kil, dar si anumite sentimente nostalgice legate de turcii de pe la noi: Ada kaleh – insula scufundata, colegii mei turci din liceu si baclavalele lor impecabile. In esenta, o amestecatura intreaga de imagini frante si sentimente contradictorii.

Pe strada Franceza un turc si-a deschis un restaurant. Nu e nici cafenea, nici cofetarie cu baclava si rahat si nici turcul nu are fes precum Cadar, e restaurant in toata regula, cu canapele si mese mici, cu meniu asternut pe hartie si chelneri cu palm. Impreuna cu un grup mic de viteji vlahi am descins in plina seara cu foamea scoasa din teaca in stabilimentul turcului, sperand sa-i luam pe otomani prin surprindere si sa le taiem beregatile pe blog, sa curga sange in memoria lui Stefan si a lui Mihai Viteazu’, ca tare au mai suferit si ei. Noaptea era tanara si luna se  ascundea in nori, lasand sa ni se vada arareori fetele hotarate.

De cum am dat buzna, am fost intampinati de un ienicer si doua cadane ce ne-au asezat respectuos la masa, contra-atacand  cu cateva meniuri. Inima ne batea in piept mai ceva sa-l sparga, pe fundal se auzea “loosing my religion” cu aranjament orchestral oriental; ne-am luat sufletul in dinti si am deschis meniul.  Oracolul meniu ne-a asternut in fata  viitorul: osti intregi de mancaruri de la Inalta Poarta ne-au asaltat privirile, veneau spre noi toate, in valuri ametitoare, incat cu greu am tinut piept ispitei de a nu comanda tot. Am comandat cam jumate…:))) Ma rog… vreo 8 antreuri, 5 feluri principale si vin din provincia libera Firenze. Tanarul spahiu ce ne lua comanda era el insusi putin incurcat intre dulcea limba turca in care era scris meniul si gagetul cu touch screen din tara soarelui rasare, in care incarca pohtele noastre.

A urmat  o clipa de ragaz in care am beut ceva tutun  si am schimbat niste strategii amicale intre noi. Era linsitea dinaintea unei mari batalii, pe care istoria avea s-o aseze in anale sub numele de “Marele Ospat de la Divan”. Dintr-o data am simtit cum incep sa se miste frunzele, cum pamantul incepe usor sa trepideze de copitele neimblanzite ale chelnerilor si cerul sa se intunericeasca, ca atunci cand soarele se ascunde dupa luna. In zare se vedea  marea armie culinara otomana condusa de Soliman Spahiul, cu steagurile ridicate a urgie si platourile lucind amenintator in lumina lampadarelor de Istanbul. “Curaj vitejii mei!” le-am strigat, “nu s-a nascut inca pagan sa ne doboare, sa ne calce tarisoara asta a noastra in care am crescut la adapostul porcului si al cartofilor prajiti”.

Si au inceput dragii mei sa desfasoare frontal si pe flancuri dinaintea noastra pite rumene si vinete picante, iaurturi racoroase cu menta si rosii coapte cum numai ei stiu. Si cand credeam ca le-am dovedit cu ajutorul Celui de Sus si a vinului papal, a venit urgia cea mare… kebabul, printul carbunilor, sub diverse aspecte. Nu stiu in cate mese ati luptat voi, dar eu ca razboinic destoinic (ale carui cicatrice lasate de arome de pretutindeni inca se vad pe suflet) am simtit cea mai dulce injunghiere a ego-ului meu valah. Kebabul venea din alta lume, purta in el pagini de istorie si civilizatie orientala, secole de oi sacrificate si mii de mile de talent. Ca orice cavaleri ce-si cunosc limitele, ne-am plecat in fata cuceritorului si am promis ca acceptam vasalitatea si ca vom trimite anual cateva sute de suflete culinare virgine drept tribut.

Restul e istorie: kataiful si baclavalele, narghileaua minunata si… CAFEAUA TURCEASCA. Asta a fost ultima lovitura inaintea notei. Servita superb, in cesti cu invelitoare de alama si capac, cafeaua avea  ceva din unduirea unui sitar si din arsita sfasietoare a bazarurilor – fusese anume creata pentru a asterne linistea si pacea in sufletele zbuciumate de placerile bizantului. In cele din urma a sosit si nota (nu de neglijat) dar si vestea ca in bazarul deliciilor orientale cardurile bancare nu prea merg. Cum de bani pesin nu prea aveam partea in acea seara, am lasat zalog doua romance si am plecat prin ploaie in cautarea unui bancomat zburator. Festinul culinar fusese insa atat de intens,  incat prin perdeaua tesuta de ploia inca tomnateca Dambovita ne-a parut pentru o clipa o lucire a Bosforului.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.8/10 (17 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +9 (from 15 votes)

Se intampla prin post-revolutionarii ani ‘90 intr-un Bucuresti atat de agitat, incat si azi ma mir cum de nu a murit de infarct bietul oras situat in epoca micilor combinatii, afacerilor pe genunchi, schimbului valutar stradal, in epoca glorioasa a importurilor cu sacosa din Turcia, a tigarilor la bucata, a cupoanelor misterioase vandute si ras-vandute, pe cand pe bulevardele cu trotuare pline de tarabe cu casete audio si chiloti circulau autobuze cu burduf, iar in unele magazine de pe calea Victoriei manechinele erau vii. Pe vremea aceea iesitul la restaurant pentru un student de rand se putea produce doar in cateva situatii foarte clare: in ziua de bursa, in ziua in care iesea o combinatie gen “mi-a dat un arab 50 de parai ca i-am vandut masina” sau “m-au angajat unii sa umblu imbracat pe strada intr-un iepuroi roz”, daca te invarteai intr-un anturaj de prieteni cu parinti ce apareau la stiri sau aveai gagica cu bani. Trebuie sa recunosc deschis ca m-am aflat in toate aceste ipostaze in vremea aceea, plus inca altele mult prea de nisa pentru a fi date ca exemplu general.

Prima carciuma la care te gandeai sa iesi cu prietenii atunci cand se aliniau planetele financiare era Shorley, un stabiliment aflat prin dosul Politehnicii, plecat de la cateva mese si ajuns in anii de glorie sa ocupe o cladire cu doua etaje, trei terase si vreo doua trotuare. La Shorley clientii erau pe categorii: astfel existau separeuri pentru arabi de succes, pentru interlopi locali, pentru politicieni in ascensiune si pentru prosperi oameni de afaceri cu standuri in IDM. Restul poporului se batea – la propriu – pe cate o masa, iar daca aveai ghinionul sa nimeresti una in capatul trotuarului drept ce dadea intr-un soi de depou, atunci te aflai la mai bine de 150 de m de headquarter, ceea ce pe romaneste insemna ca daca chelnerul uita sa iti aduca sarea, ii lua cam 10 minute dus-intors sa faca aceasta actiune. Meniul de la Shorley era variat si asezonat cu posibilitatile fiecaruia. Gordon bleu-ul cu cartofi prajiti era piesa de rezistenta, desi inclin sa cred ca nu era tocmai o regula. Nu imi aduc aminte mare lucru din mancarea de acolo, ceea ce stiu e ca nu m-am imbolnavit niciodata si ca de cate ori plecam de acolo, ma simteam plin si mandru de isprava.

O alta carciuma celebra pentru studentia mea a fost La Catalin. O terasa de pe Stirbei Voda cu vitza de vie si  fete de masa cu patratele rosii. La Catalin era locul de intalnire al artistilor urbei din vremea aceea: actori, scenografi, pictori, ziaristi, printre care si noi aspiranti. Carciuma avea vara o atmosfera bohema absolut sublima, se faceau glume de la o masa la alta, se trimiteau sticle cu vin, se discuta aprins, se canta, iar spre dimineata se adormea cu capul pe masa. La Catalin nu era chiar simplu sa gasesti masa fara rezervare, dar cum nu aveai ceva mai bun de facut, stateai si asteptai in strada sa se elibereze una, timp in care cu siguranta gaseai un amic care sa te invite la el la masa. Locanta, pe langa compania aleasa, era celebra pentru micii uriasi, suculenti si extrem de gustosi si pentru ceafa de porc mare cat o farfurie. De cum dadea amiaza, pana tarziu in noapte, Catalin alerga printre mese cu farfuriile pline, desfacea sticle de vin una dupa alta si mai avea timp sa mai stea pentru doua vorbe la cate o masa. Asa a facut istorie in vremea aceea si asa m-am intovarasit eu si prietenii mei cu spritzul rece si nesfarsit.

Papillon- carciuma de poveste, o coverca construita vis a vis de Academia de Teatru si Film, unde niciodata n-am stiut cum intr-un spatiu de 80 de metri patrati cu tot cu bucatarie pot intra 150 de oameni. Toata lumea tinea pe cate cineva in brate, timp in care peste capetele infometate zburau farfurii cu ciorba de fasole si carnati cu varza. In Papillon se manca pe datorie, se bea cu buletinul si se impartea o ciorba la sapte oameni. Ziua de bursa era ziua in care Papillonul isi umplea visteria si stergea datornici de pe caiet cu creionul. Mirosea tot timpul a fum de tigara amestecat cu mancare si spirite incinse, asa incat de cate ori ieseai de acolo – purtai in tine un miros inconfundabil ce dovedea ca ai mancat si in ziua aceea. La intrare in carciuma pierdeai cinci minute doar sa saluti pe toata lumea caci fiecare se cunostea cu fiecare, iar daca unul avea bani insemna ca au toti, asa cum un vin comandat era poshtit pana la ultima picatura. Acesta era Papilonul, acelea erau vremurile.

VA URMA – Terasa Olari, Time Out si Preoteasa!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.3/10 (8 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

« Older entries