CULINARIARD

Acasa la David – Casa di David

January 22, 2010 in Restaurante cosmopolite, Restaurante italienesti by leonte | 3 comments

Sambata am fost la Casa di David. Am mai scris prin articolele mele (de bine) despre acest loc. Pentru cei mai putin initiati in tainele locurilor “de strans lumea” de prin Bucuresti, Casa di David este considerat un fel de Horia Roman Patapievici al carciumilor, adica daca spune ceva inseamana ca asa trebuie sa fie; asadar carciuma cea mai desteapta, mai frumoasa si mai devreme acasa din toata holda stabilimentelor dambovitene.

Imbracat frumos si cu unghiile taiate m-am prezentat impreuna cu sotia, o doamna respectabila, si alti doi amici de conditiune morala superioara, in parcul Herastrau la orele 21.00 pentru ca atunci aveam rezervata, telefonic, o masa. Pentru nici unul dintre noi nu era o dezvirginare intalnirea cu David, toti mai fuseseram in diferite alte ocazii. Asa… ca sa nu-mi uit vorba. Ne-am prezentat la ora 21.00 dupa cum era stabilit. Dupa cateva minute, un chelner a vrut sa ne conduca la masa dar pe drum ne-a rugat sa mai asteptam “doua minutzele”. Sigur ca da. Ne-am asezat langa bar si am inceput sa vorbim de ale noastre, lucruri marunte ce nu ridica interes pentru onorabilul cititor. Si din vorba in vorba ni s-a cam uscat gura de sete si asa am observat ca a trecut jumatate de ora si nimeni nu ne-a mai condus la masa.

Am crezut ca au uitat de noi, dar nu uitasera. Cu greu am prins un chelner, care ne-a linistit inca o data: ” imediat e masa gata”. “Macar un pahar de apa sa ne fi intrebat cineva daca vrem” gandeam eu cu voce tare. Intre timp in jurul nostru se desfasura un adevarat cross de chelneri aflati intr-o miscare ale carei reguli nu am reusit sa le ghicesc. La orizont mai apareau distinsi oaspeti ai distinsului local: Domnul Videanu de la Economie, Domnul Berceanu de la Transporturi si Domnul Puia de la Familia.

Cand asteptarea noastra tindea usor sa se transforme in disperare si cosmar de inanitie, a aparut un chelner nou ce ne-a anuntat solemn: “acum va face masa”. La aproape 50 de minute de la ora cu rezervarea am primit si noi dreptul de a cina. Ma rog, se intampla. Ceea ce nu se intampla este faptul ca, desi am fost lasati sa asteptam dupa masa, am mai fost lasati sa asteptam si dupa chelner vreo 10 minute. Desi numarul acestor baieti insarcinati cu satisfacerea clientului era unul considerabil, toti aveau alta treaba. Drept pentru care am lasat manierele elegante sub masa si m-am adresat unuia, cu tonul unui ministru sau secretar de stat (nu de alta, dar ca sa se simta in mediul lui): “Mancam si noi ceva in seara asta?”

In sfarsit a sosit pretiosul meniu (ce are in componenta o pagina doar de super-exclusivistul preparat: Pizza). Am vrut sa comand un peste (halibut) nu-l aveau, am mai gasit pe o fitzuica alt peste (monk fish), nu-l aveau nici pe ala. Asadar m-am ales cu un banal somon ce, atunci cand a venit, a fost intr-adevar banal, atat de banal incat as fi putut sa adorm cu capul in farfurie fara sa-mi dau seama de vreo aroma. Sigur ne-am luat si startere, caci altfel puteam fi apostrofati din sprancene arcuite de chelneri. Ne-am luat si vin, argentinian (si o sa vedeti de ce, intr-un articol viitor). Cert este ca singurul lucru cu adevarat delicios al cinei de la Casa di David a fost discutia noastra. Interesanta, aromanta si echilibrata, iar uneori chiar picanta. In rest, felurile de mancare ce ne-au trecut prin fata s-au inscris in categoria somonului meu.

Si ca sa nu fiu nedrept, am sa fiu explicit: mancarea este buna la gust, ceva mai buna decat la Trattoria Roma, cam ca la Fattoria si inferioara celei de la Cafe Latte (asta ca sa compar italienestile intre ele). Nota de plata s-a ridicat la aproximativa suma de 270 de EU. Carevasazica, sa socotim pe ce am dat acesti bani: pe un chardonnay argentinian bun (mediu intre chardonnay-urile argentiniene), pe o mancare ok dar departe de a ti-o lua acasa, pe o atmosfera videanu-berceanu-puia, pe o asteptare de 50 de minute, pe privilegiul de a fi enervati de prezenta unei plasme fixate pe un program de stiri, pe serviciile unui chelner superior clientului (ca atitudine). Face? Sigur ca face, face toti banii din lume sa gusti o linguritza din savarina numita Romania.

Share on Facebook

Rating: 9.3/10 (7 votes cast)

Rating: +2 (from 4 votes)

Kuzina – doua doamne si un home-made food

December 18, 2009 in Restaurante diverse by leonte | 1 comment

Daca dupa articolul ce incepe a se asterne in fata dumneavoastra – precum nametii in curtea lui Oprescu – va veti indrepta pasii catre Kuzina, am sa va rog sa nu o faceti decat organizat, nu mai mult de 6-7 odata, caci nu sunt locuri. 30 de metri patrati, doua doamne grecoaice + o doamna spaniola, 6 locuri si mancare facuta sub ochii tai, fara meniu, pe principiul “nu va suparati doamna, ce ati gatit astazi?” – asa asi descrie micul laborator de gusturi din strada cu nume de 100 de dolari (Benjamin Franklin – ca sa nu va cautati prin portofel). Institutia in sine nu este vreo mare inventie, in sensul in care nu ar trebui sa va asteptati la nu stiu ce complicatenii culinare sau la vreo revelatie gastronomica ireversibila. Nu! Kuzina este un loc in care se manaca absolut normal, gateli cu iz de Elada facute fara ecuatii culinare complexe, avand la baza priceperea de bucatarese a doamnelor de care am tot amintit. Ele, doamnele, sunt nascute in Romania, dar mai bine de jumatate de viata si-au petrecut-o pe malul Egeei – asadar le-am putea numi artiste elene de origina romana.

De cand intri, atmosfera este una foarte prietenoasa, doamnele intra in vorba cu tine, iti povestesc, iti arata ce au gatit, ba chiar poti intra in bucatarie sa te uiti ce se perpeleste in cuptor. Intre timp te mai pomenesti cu un paharel de vin din partea casei, un ceai… ceva acolo, sa te simti de-al casei. Usor, usor incepi sa gusti – mai o feta, mai un cartof cu cimbru, mai un orez cu rosii si tot asa, pana cand incepi sa dai drumul la curea. Atunci e momentul in care Doamnele iti fac si un platouas cu o selectie de prajiturele facute in casa si acoperite pe tejghea cu un mileu crosetat, sa nu traga, vorba ceea’, insectele la ele. Bune, bune, numai bune de insotit cu o cafea greceasca la nisip si o discutie despre Romania. La finalul mesei iti faci o cruce mare, crestineasca, in fata icoanei agatate desupra bucatariei si multumesti lui Dumnezeu pentru bucatele alese. Nu pleci pana nu cumperi o sticla de ulei de masline si mai schimbi doua-trei vorbe din pragul usii cu gazdele dragutze.

Cam asta este Kuzina – un loc mic intr-un Bucuresti mare. Un loc care, dicolo de orice apreciere, reprezinta in opinia mea viitorul. De ce? Dintr-un motiv simplu, o parte din copiii ratacitori ai planetei Romania se intorc in tara si fac ce au invatat acolo, in lumea civilizata. Intr-un fel mai brut spus, aplica civilizatia pe materialul clientului. Cele doua doamne au adus cu ele din tara de la poalele Olimpului cateva retete, niste ulei de masline si doza strasnica de bun-simt. Acesta din urma nu se poate importa la nivel guvernamental si nici aduce pe filiere de black market, singurul mod in care poate fi adus este cu cârca si lucrul asta poate fi facut de fiecare pribeag ce, intr-un final, se retrage spre casa.

Share on Facebook

Rating: 9.3/10 (3 votes cast)

Rating: +5 (from 5 votes)

Divan – restaurant turcesc in ghiaurime

December 2, 2009 in Retaurante arabesti by leonte | 4 comments

cafea

Inainte de a incepe povestea de azi din seria 1001 de restaurante, am sa fac o scurta trecere in revista a lucrurilor legate de turci, ce cohabitau in vastul apartament al subconstientului meu. In afara faptului ca in copilarie scoala mi-a bagat in cap faptul ca sunt un neam cu care ne-am batut tot timpul, ne-au luat virginele si aurul, ne-au obligat sa ne otravim fantanile, turcii mai insemnau blugi Piramide, izvorul de inspiratie pentru manele, bazaruri, paine turceasca, Hagi, aur la kil, dar si anumite sentimente nostalgice legate de turcii de pe la noi: Ada kaleh – insula scufundata, colegii mei turci din liceu si baclavalele lor impecabile. In esenta, o amestecatura intreaga de imagini frante si sentimente contradictorii.

Pe strada Franceza un turc si-a deschis un restaurant. Nu e nici cafenea, nici cofetarie cu baclava si rahat si nici turcul nu are fes precum Cadar, e restaurant in toata regula, cu canapele si mese mici, cu meniu asternut pe hartie si chelneri cu palm. Impreuna cu un grup mic de viteji vlahi am descins in plina seara cu foamea scoasa din teaca in stabilimentul turcului, sperand sa-i luam pe otomani prin surprindere si sa le taiem beregatile pe blog, sa curga sange in memoria lui Stefan si a lui Mihai Viteazu’, ca tare au mai suferit si ei. Noaptea era tanara si luna se ascundea in nori, lasand sa ni se vada arareori fetele hotarate.

De cum am dat buzna, am fost intampinati de un ienicer si doua cadane ce ne-au asezat respectuos la masa, contra-atacand cu cateva meniuri. Inima ne batea in piept mai ceva sa-l sparga, pe fundal se auzea “loosing my religion” cu aranjament orchestral oriental; ne-am luat sufletul in dinti si am deschis meniul. Oracolul meniu ne-a asternut in fata viitorul: osti intregi de mancaruri de la Inalta Poarta ne-au asaltat privirile, veneau spre noi toate, in valuri ametitoare, incat cu greu am tinut piept ispitei de a nu comanda tot. Am comandat cam jumate…:))) Ma rog… vreo 8 antreuri, 5 feluri principale si vin din provincia libera Firenze. Tanarul spahiu ce ne lua comanda era el insusi putin incurcat intre dulcea limba turca in care era scris meniul si gagetul cu touch screen din tara soarelui rasare, in care incarca pohtele noastre.

A urmat o clipa de ragaz in care am beut ceva tutun si am schimbat niste strategii amicale intre noi. Era linsitea dinaintea unei mari batalii, pe care istoria avea s-o aseze in anale sub numele de “Marele Ospat de la Divan”. Dintr-o data am simtit cum incep sa se miste frunzele, cum pamantul incepe usor sa trepideze de copitele neimblanzite ale chelnerilor si cerul sa se intunericeasca, ca atunci cand soarele se ascunde dupa luna. In zare se vedea marea armie culinara otomana condusa de Soliman Spahiul, cu steagurile ridicate a urgie si platourile lucind amenintator in lumina lampadarelor de Istanbul. “Curaj vitejii mei!” le-am strigat, “nu s-a nascut inca pagan sa ne doboare, sa ne calce tarisoara asta a noastra in care am crescut la adapostul porcului si al cartofilor prajiti”.

Si au inceput dragii mei sa desfasoare frontal si pe flancuri dinaintea noastra pite rumene si vinete picante, iaurturi racoroase cu menta si rosii coapte cum numai ei stiu. Si cand credeam ca le-am dovedit cu ajutorul Celui de Sus si a vinului papal, a venit urgia cea mare… kebabul, printul carbunilor, sub diverse aspecte. Nu stiu in cate mese ati luptat voi, dar eu ca razboinic destoinic (ale carui cicatrice lasate de arome de pretutindeni inca se vad pe suflet) am simtit cea mai dulce injunghiere a ego-ului meu valah. Kebabul venea din alta lume, purta in el pagini de istorie si civilizatie orientala, secole de oi sacrificate si mii de mile de talent. Ca orice cavaleri ce-si cunosc limitele, ne-am plecat in fata cuceritorului si am promis ca acceptam vasalitatea si ca vom trimite anual cateva sute de suflete culinare virgine drept tribut.

Restul e istorie: kataiful si baclavalele, narghileaua minunata si… CAFEAUA TURCEASCA. Asta a fost ultima lovitura inaintea notei. Servita superb, in cesti cu invelitoare de alama si capac, cafeaua avea ceva din unduirea unui sitar si din arsita sfasietoare a bazarurilor – fusese anume creata pentru a asterne linistea si pacea in sufletele zbuciumate de placerile bizantului. In cele din urma a sosit si nota (nu de neglijat) dar si vestea ca in bazarul deliciilor orientale cardurile bancare nu prea merg. Cum de bani pesin nu prea aveam partea in acea seara, am lasat zalog doua romance si am plecat prin ploaie in cautarea unui bancomat zburator. Festinul culinar fusese insa atat de intens, incat prin perdeaua tesuta de ploia inca tomnateca Dambovita ne-a parut pentru o clipa o lucire a Bosforului.

Share on Facebook

Rating: 8.4/10 (9 votes cast)

Rating: +9 (from 11 votes)

Restaurantele studentiei

November 17, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante romanesti by leonte | 5 comments

Se intampla prin post-revolutionarii ani ‘90 intr-un Bucuresti atat de agitat, incat si azi ma mir cum de nu a murit de infarct bietul oras situat in epoca micilor combinatii, afacerilor pe genunchi, schimbului valutar stradal, in epoca glorioasa a importurilor cu sacosa din Turcia, a tigarilor la bucata, a cupoanelor misterioase vandute si ras-vandute, pe cand pe bulevardele cu trotuare pline de tarabe cu casete audio si chiloti circulau autobuze cu burduf, iar in unele magazine de pe calea Victoriei manechinele erau vii. Pe vremea aceea iesitul la restaurant pentru un student de rand se putea produce doar in cateva situatii foarte clare: in ziua de bursa, in ziua in care iesea o combinatie gen “mi-a dat un arab 50 de parai ca i-am vandut masina” sau “m-au angajat unii sa umblu imbracat pe strada intr-un iepuroi roz”, daca te invarteai intr-un anturaj de prieteni cu parinti ce apareau la stiri sau aveai gagica cu bani. Trebuie sa recunosc deschis ca m-am aflat in toate aceste ipostaze in vremea aceea, plus inca altele mult prea de nisa pentru a fi date ca exemplu general.

Prima carciuma la care te gandeai sa iesi cu prietenii atunci cand se aliniau planetele financiare era Shorley, un stabiliment aflat prin dosul Politehnicii, plecat de la cateva mese si ajuns in anii de glorie sa ocupe o cladire cu doua etaje, trei terase si vreo doua trotuare. La Shorley clientii erau pe categorii: astfel existau separeuri pentru arabi de succes, pentru interlopi locali, pentru politicieni in ascensiune si pentru prosperi oameni de afaceri cu standuri in IDM. Restul poporului se batea – la propriu – pe cate o masa, iar daca aveai ghinionul sa nimeresti una in capatul trotuarului drept ce dadea intr-un soi de depou, atunci te aflai la mai bine de 150 de m de headquarter, ceea ce pe romaneste insemna ca daca chelnerul uita sa iti aduca sarea, ii lua cam 10 minute dus-intors sa faca aceasta actiune. Meniul de la Shorley era variat si asezonat cu posibilitatile fiecaruia. Gordon bleu-ul cu cartofi prajiti era piesa de rezistenta, desi inclin sa cred ca nu era tocmai o regula. Nu imi aduc aminte mare lucru din mancarea de acolo, ceea ce stiu e ca nu m-am imbolnavit niciodata si ca de cate ori plecam de acolo, ma simteam plin si mandru de isprava.

O alta carciuma celebra pentru studentia mea a fost La Catalin. O terasa de pe Stirbei Voda cu vitza de vie si fete de masa cu patratele rosii. La Catalin era locul de intalnire al artistilor urbei din vremea aceea: actori, scenografi, pictori, ziaristi, printre care si noi aspiranti. Carciuma avea vara o atmosfera bohema absolut sublima, se faceau glume de la o masa la alta, se trimiteau sticle cu vin, se discuta aprins, se canta, iar spre dimineata se adormea cu capul pe masa. La Catalin nu era chiar simplu sa gasesti masa fara rezervare, dar cum nu aveai ceva mai bun de facut, stateai si asteptai in strada sa se elibereze una, timp in care cu siguranta gaseai un amic care sa te invite la el la masa. Locanta, pe langa compania aleasa, era celebra pentru micii uriasi, suculenti si extrem de gustosi si pentru ceafa de porc mare cat o farfurie. De cum dadea amiaza, pana tarziu in noapte, Catalin alerga printre mese cu farfuriile pline, desfacea sticle de vin una dupa alta si mai avea timp sa mai stea pentru doua vorbe la cate o masa. Asa a facut istorie in vremea aceea si asa m-am intovarasit eu si prietenii mei cu spritzul rece si nesfarsit.

Papillon- carciuma de poveste, o coverca construita vis a vis de Academia de Teatru si Film, unde niciodata n-am stiut cum intr-un spatiu de 80 de metri patrati cu tot cu bucatarie pot intra 150 de oameni. Toata lumea tinea pe cate cineva in brate, timp in care peste capetele infometate zburau farfurii cu ciorba de fasole si carnati cu varza. In Papillon se manca pe datorie, se bea cu buletinul si se impartea o ciorba la sapte oameni. Ziua de bursa era ziua in care Papillonul isi umplea visteria si stergea datornici de pe caiet cu creionul. Mirosea tot timpul a fum de tigara amestecat cu mancare si spirite incinse, asa incat de cate ori ieseai de acolo – purtai in tine un miros inconfundabil ce dovedea ca ai mancat si in ziua aceea. La intrare in carciuma pierdeai cinci minute doar sa saluti pe toata lumea caci fiecare se cunostea cu fiecare, iar daca unul avea bani insemna ca au toti, asa cum un vin comandat era poshtit pana la ultima picatura. Acesta era Papilonul, acelea erau vremurile.

VA URMA – Terasa Olari, Time Out si Preoteasa!

Share on Facebook

Rating: 9.1/10 (7 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Cele mai restaurante dupa unii. No comment

November 9, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 1 comment

Se pare ca cei de la Food and Bar Magazine recidiveaza si in 2009 cu acelasi aplomb cu care in 2008 anuntau niste premii senzationale in care Burebista era votat cel mai bun restaurant romanesc.

Nu o sa mai comentez toata situatia deoarece am facut-o in 2008 : http://www.culinariard.ro/observatii-culinariarde/2008/11/10/premiul-intai-cu-coronita/

O sa va las sa va minunati de extraordinara aplecare a acestei publicatii catre “gastronomie de calitate” din care imi permit sa citez ” Premiile Food & Bar Magazine, aflate la cea de-a doua editie in acest an, recompenseaza efortul operatorilor din Horeca de a-i oferi clientului o experienta excelenta…”.

Un singur sfat si pentru 2009, sa aveti la ce reflecta: in gastronomie nu exista democratie. Nu poti sa dai premii doar pentru ca asa au votat niste romani pentru care La Mama este maximul de gust si rafinament. Ca acesti romani sa inteleaga ceva din ce li se intampla in viata carciumara ar trebui educati si nu lasati sa vorbeasca. Cu siguranta daca singurul restaurant “strain” in care au intrat vreodata este peseudo-fast-food-ul Il Calcio il vor vota ca cel mai tare restaurant ever.

No comment pentru aceste premii: http://www.foodandbar.ro/stiri-fierbinti/1847-gala-premiilor-food-a-bar-2009

Astept comentariile voastre democratice!

Share on Facebook

Rating: 8.2/10 (5 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Vanatul de la Centre Ville

November 4, 2009 in Restaurante cosmopolite by leonte | 2 comments

Ce faci daca te trezesti intr-o dimineata, privesti pe fereastra si, in surda muzica creata de baletul absolut uimitor al frunzelor ce cad, iti dai seama ca ceva e in neregula cu tine, ca ceva iti scapa din lantul genealogic al familiei tale…. Pui mana pe telefon si iti suni mama pe care o intrebi:

” -Mama tu ce esti?”

Ea iti va raspunde panicata:

” -Inginer… da tu te simti bine?”

” -Si bunica ce a fost?”

” -Textilista”

“-Bunicul?”

“-Ceferist…”

“-Strabunica?”

” -Taranca, si ea si strabunica’tu.”

“-Mama, mie imi scapa ceva… nimeni din neamul nostru nu a fost boier, mosier, aristocrat, conte, marchiz…. ceva??

” – Nu, mama, Doamne fereste…. da’ de ce intrebi, ti-e bine?”

“-Mi-e pofta de prepelitze…..!”

Nu iti vei pierde totusi speranta verigii nobile a lantului genealogic, pentru ca paraiele din care s-a nascut raul tau de sange sunt multiple si au o gramada de afluenti necunoscuti, iar unii dintre ei pot cobora chiar din inaltimile absolute ale aristocratiei… in fond pofta de prepelitze nu poate aparea, asa, de niciunde.

Asa stand situatia, vei deschide usa dulapului tau de haine, ce pentru intaia oara ti se va parea impropriu pentru statutul tau, si iti vei crea garderoba pentru pranz: pantaloni clasico-cazoni de doc batut, helanca subtire cu monograma, sacou de tweed, cizme inalte, manusi de piele si fular cu carouri. Nu vei uita cu siguranta sa iti asezi discret o pata de culoare – reprezentata de o batista – in buzunarul de la piept. La final – doua pufuri de parfum de mosk, dupa care il vei saluta cu reverenta pe Charles ce-ti zambeste de pe desktop-ul PC-ului.

Destinatia: Centre Ville Bistro, dans la centre de Bucharest. In drum spre restaurantul ce a hotarat ca de la 1 noiembrie sa aiba o pagina de meniu cu vanat, vei avea parte de multe ganduri ce vor insoti atmosfera eleganta si melancolica de toamna ce invaluie orasul. Te vei gandi ca prea mult timp din viata ta l-ai dedicat puiului de Avicola, ca el, puiul, fara sa fi avut nici un merit, ti-a ocupat spatii complexe din meniurile zilnice. Il vei vedea ca pe o leguma imbibata cu amfetamine si chimicale zacand pe bada rulanta a unei ferme intensive, asa cum vei rememora nenumaratele dati cand prin fata ta s-au perindat cefele de porc cu cartofi prajiti sau snitzelele refrigerate cu gust de amidon.

Atunci cand vei pasi in Centre Ville si vei preda manusile si umbrela unui domn binevoitor, vei capata brusc cativa centimetri in statura, vei multumi cu o usoara aplecare din cap si vei comanda vorbind rar si asezat. Pagina din meniul sezonier iti va da o stare de exaltare culinara cum rar ai mai trait in ultima vreme. Hmmm…. ce sa fie: muschi de caprioara cu ciuperci de padure, pulpa de iepure cu mere caramelizate si pere confiate, prepelitze cu sos de coacaze sau piept de rata de balta cu ceapa caramelizata? Sigur ca da prepelitze, iubitele de ele, trei la numar asezate ca la raportul garzii de la Buckingham, insotite de un sos de coacaze negre ale carui performante de gust intrec cu mult imaginatia medie pe cap de locuitor. Prepelitzele de la Centre Ville – comparate cu diverse alte prepelitze de prin partea locului (acelea servite cu mujdei de usturoi si mamaliga) – joaca intr-o alta liga, sunt Real Madridul prepelitelor, cand le privesti auzi in jurul tau imnul inaltator din Champions League si simt freamatul tribunelor innebunite.

Si ca sa te poti bucura in voie de deliciul oaselor mici, numai bune de ros, si de savoarea princiara a carnii, vei comanda un Chianti buchetat si varatos, precum Enescu in mijlocul unei compozitii de geniu. Savurand aceste bucate alese si imprietenindu-te cu vinul din Cizma, gandul va poposi o clipa la faptul ca vor exista persoane ce-ti vor blama barbaria de a manca animale vanate cu cruzime, in timp ce ei rumega o vita de Mega Image ucisa conform tuturor regulilor Comunitatii Europene – prin electrocutare. Va fi doar un gand ce va zbura imediat, precum vor zbura si clipele petrecute in compania distinselor prepelitze.

Intr-un final, vei pleca cu o stea a nobletii pe umarul drept si vei simti nevoia sa te asezi pe bancheta din spate a unui taxi tomnatec si sa bati usor cu umbrela in umarul soferului, indicandu-i adresa elegant.

Share on Facebook

Rating: 7.0/10 (4 votes cast)

Rating: +5 (from 5 votes)

Pierdut bun-simt. Gasitorului recompensa.

October 30, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 8 comments

Aparent acest articol nu are legatura cu mancarea, desi aparitia sa vine in urma unei farfurii de paste. Dar ca sa intelegeti ciudatul mecanism ce a nascut scheletul unei asemenea istorii in mintea mea, am sa incep a povesti lucruri ce s-au intamplat acum aproape 30 de ani intr-un fund de Oltenie. Bunica mea, Maia, a fost cea mai talentata creatoare de paine pe care am cunoscut-o vreodata. Din mainile ei batatorite si brazdate de viata, de razboi si de munca campului, painea se nastea asemenea unui rasarit de soare: glorioasa si induiosatoare. O mana de om, a carei inaltime reusisem sa o intrec inca de prin clasa a patra, bunica mea se nascuse in 1914 si de la varsta de sase ani a invatat sa faca si sa inteleaga painea. Toata pasiunea mea pentru bucatarie si mancare i se datoreaza in mare parte ei. Ritualul cu care cernea faina, framanta aluatul si il lasa sa se “hodineasca”, felul in care ardea cuptorul sau “jera” vatra tastului, piosenia cu care lasa painea proaspat coapta sa se “intoarca” (in filosofia ei, sufletul panii scoase din cuptor avea sa umble peste campiile unde crescuse graul si pe la morile ce-l macinasera, iar atunci cand avea sa se intoarca, painea era numai buna de mancat), toate acestea reprezentau de fapt felul ei de a ne aratat noua, cei ce mancam, ca ne iubeste. Bunicul meu statea in capul mesei, rupea painea si o impartea. La finalul mesei, el strangea firimiturile de paine de pe masa in pumn si le manca…. ca sa nu se piarda. Bunica mea a murit in 2009, iar ultima paine pe care a facut-o a fost prin 2005.

In toamna lui 2009 o chelnerita imbracata in camasa alba cu branding verde aducea la masa la care discutam impreuna cu un prieten probleme de politica de fond – o farfurie de spaghetti carbonara. Aparitia acestei farfurii ne-a intrerupt brusc conversatia ce ajunsese undeva pe la Vadim Tudor. Un sos rosu-pamantiu in care pluteau bucati scurte de taietei sfaramati amestecati cu bucati mari de kaiser, totul intr-o portie mare…. foarte mare. Nu stiu de ce, in momentul acela in mintea mea s-au unit si amestecat instantaneu: imaginea spaghettelor, Vadim Tudor, bunicul care strangea firimiturile de pe masa si o frunza ce aluneca usor spre pamant, purtata doar de briza automobilelor ce treceau in viteza. Am realizat ca bucatarul nu ne iubeste, nici macar nu ne respecta, ca mancarea aceea se va arunca intr-un tomberon fix in momentul in care la cateva paralele sud distanta – un copil moare de inanitie, ca noi vom plati pentru simularea de spaghetti, ca e deja toamna si suntem in plina campanie electorala. De vis a vis Oprescu nu ne zambea, dar ne ura Hai Romania.

Pierdut intr-o inaintata ora din noaptea zilei cu spaghetti, stateam singur tintuit in fata ecranului multicolor, mut privind la Realitate(a) o emisiune ce s-ar fi putut chema The Others. Era vorba despre 4 candidati la turnul de Fildes al Romaniei, ceilalti 4, cei pe care nu-i stie nimeni si nici nu cred ca ii va sti cineva. Un rocker ce locuieste cu parintii, un tigan cu o casa de 1000 mp, un comunist si un ecologist. Le-am dedicat o ora din viata nocturna, neputand sa ma misc de uimire. Pe nesimtite m-am trezit cu un borcan de dulceata de gutui in brate, ca unica consolare a depresiei pre-electorale ce tocmai o sufeream. Intr-un final am schimbat postul si m-am uitat la Geoana. Mergea mandru in fata unei multimi de romani, dupa care a inceput sa vorbeasca calm si rarait. Asta m-a adormit. In vis, langa mine pe canapea sedea chelneritza de la Planters, cu farfuria de sos si kaiser in mana. Din ea lipseau definitiv spaghettele. S-a uitat la mine si mi s-a adresat cu vocea lui Becali: Mananca! Atunci m-am trezit, afara incepuse sa ploua aproape la fel de tare ca in mine.

Aparent aceasta povestire nu are legatura cu mancarea, in esenta totul are legatura cu mancarea: bucatarul de la Planters a mancat multa bataie cand a fost mic si de aceea se razbuna prin spaghetti, in timp ce candidatii manaca permanent rahat si de aceea respiratia lor nu va mai putea mirosi niciodata a adevar. Bunul-simt a renuntat demult sa mai fie un ingredient al mamaligii numita Romania, o mamaliga cu gust sintetic, provenita din porumb de import si apa de Rosia Montana. Bunul-simt, domnule Crin, nu mai locuieste aici, a plecat, iar ultima oara cand l-am vazut a fost destul de demult, in vremea cand bunicul meu culegea de pe masa ultima firimitura de panie, ca sa nu se piarda.

Share on Facebook

Rating: 8.9/10 (8 votes cast)

Rating: +4 (from 6 votes)

Rue de Pain, sur la rue de Floreasca – fantastique boulangerie

October 14, 2009 in Brutarii, Vinarii by leonte | 3 comments

Cum ar fi daca in Bucuresti ar exista o brutarie care sa coaca paine din faina adevarata? (n.a.: In Bucuresti painea se face din premixuri, adica vine in butoaie). Cum ar fi daca in acelasi oras ar exista o brutarie care sa faca croissante proaspete in fiecare dimineata, croissante cu unt adevarat si faina adevarata? ( n.a.: in Bucuresti croissantele vin congelate si se baga la cuptor. Multe dintre ele au fost facute cu doua, trei luni in urma.) Cum ar fi daca peste toate astea ar mai exista un loc deschis cu croissante calde, paine calda, tartine si cafea excelenta de la 8 dimineata? ( n.a.: in Bucuresti la ora 8 dimineata nu e deschis decat Mega Image-ul). Cum ar fi toate astea?

Ar fi o chestiune destul de greu de facut intr-o Romanie aflata vesnic intre doua guvernari, ai carei cetateni traiesc cu nostalgia franzelei de Titan si a cornurilor umplute cu ciocolata Finetti. Ar insemna ca un om sa se apuce sa faca un asemenea loc aproape pe orbeste, sa aduca niste brutari adevarati francezi, sa aduca faina adevarata si unt adevarat tot de prin Franta, sa deschida brutaria in fiecare zi la 3 dimineata pentru a putea fi totul gata la 8. Cum poti sa faci asa ceva in Bucuresti… e imposibil, sau doar daca se gaseste vre-un om cu excces de entuziasm, cu tone de energie, nervi de otel si o cantitate insemnata de inconstienta (pe care multi ar numi-o nebunie) sa se apuce de un asemenea proiect.

Doamnelor, Domnilor, dragi copii, bunici si burlaci, va invit sa descoperiti ca un asemenea loc chiar exista, s-a deschis si, desi suna ca un fel de Mr. Magorium’s Wonder Emporium, va garantez ca mi-am baut acolo cafeaua impreuna cu cel mai desavarsit croissant la ora 8 si 10 minute intr-o frumoasa dimineata de octombrie. Rue de Pain (traducerea urbana romaneasca fiind strada cu paine, ce nu are nimic de a face cu strada – masina de paine) se afla in piata Floreasca pe un colt si, dupa mine, reprezinta cea mai remarcabila brutarie, patiserie, cafeterie din oras. Daca iubiti painea, daca intelegeti painea, daca respectati ideea de paine, Rue de Pain ar trebui sa fie templul la care sa veniti in fiecare dimineata.

De cum intri miroase a cuptor, a faina, a unt incins si a paine proaspat coapta, miroase a bun si totul arata nepermis de apetisant. In momentul in care cumperi o bagheta si o iei in mana, simti si auzi cum ii trosneste coaja, este simfonia cea mai de pret pe care o poate compune un brutar. In acel moment, din instinct ii musti coltul, cu aceeasi inocenta cu care o faceai in copilarie cu painea calda. Nu am vazut persoana sa iasa din Rue de Pain cu bagheta nemuscata, incat la un momnet dat am crezut ca asa se vand. Fara sa vrei, de la Rue de Pain pleci incarcat de tot felul de pani si painici, mai albe , mai negre, mai cu seminte, de croissante si de incredibilele tarte cu zmeura si mere.

Si daca cumva amintirea micului dejun te urmareste obsesiv toata ziua, poti reveni la pranz pentru o supa de inramat si cateva tartine ori quiche-uri. Ieri am avut spre exemplu parte de o supa de dovleac indiana ce m-a insotit in ganduri toata ziua, o supa unica pe care nu o poti gasi in alta parte a orasului. Tartinele sunt excelente pentru ca beneficiaza de o paine excelenta si de ingrediente atent alese, iar deserturile sunt pe alese si de aceea unul singur nu este niciodata de ajuns. Pranzul este momentul perfect in care poti sa te dedai fara prea multe mustrari de constinta la un ecler cu cafea sau cu ciocolata, asa cum numai la Paris am mai mancat.

N-as vrea totusi sa va povestesc totul intr-o lumina stralucitoare, de aceea am sa va invit sa treceti pe acolo sa va descoperiti propriul Rue de Pain, sa incercati singuri si fara nici o recomandare orice produs expus, sa va luati 15 minute din viata agitata si sa mancati o supa sau orice altceva la pranz. Dupa ce veti fi facut aceasta calatorie va astept sa ma contraziceti, iar daca o veti face – e dreptul vostru…. de diletanti.

Share on Facebook

Rating: 9.6/10 (5 votes cast)

Rating: +3 (from 3 votes)

Casa Frumoasa- champagne and caviar bar

October 8, 2009 in Restaurante cosmopolite, Restaurante de peste by leonte | 2 comments

Deschiderea in timp de criza a unui champagne and caviar bar mi-a trezit in creierul imbibat de metafore amintirea secventei din Titanic in care vasul se scufunda, iar orchestra imbracata in haine de gala interpreta Brahms. Intr-o Romanie – Titanic aflata in deriva, cu SOS-ul de scufundare dat, cand apa a trecut deja de primele etaje ale paturilor sociale iar greutatea ei sta sa rupa barca in doua si sa o duca in abisul haosului, pe Lascar Catargiu, intr-o casa interbelica superba ce va evoca în mintea fiecarui vizitator zilele in care corabia plutea demna pe mari linistite, s-a deschis – inca neoficial – un loc in care poti sa te duci si sa te infrupti din abundenta pacatelor culinare.

In cladirea cu pricina functioneaza un magazin de haine, ale căror preturi temerare doar cei mai indrazneti financiar pot sa le inteleaga. Alaturi de costume lucrate manual, pulovere din lana de oi celebre (cum ar fi Dolly), camasi din materiale pentru care s-a facut ocolul lumii, proprietarii au constituit un mic loc gurmand cu 6 mese la interior si doua pe terasa. Daca reusesti sa treci peste sobrietatea casei si peste faptul ca o mica armata de oameni roieste in jurul tau dorind sa te ajute, atunci iti vei regăsi usor relaxarea asezat la masa.

Spatiul arata foarte frumos, cu detalii pe care cunoscătorii le vor remarca si zambi: fetele de masa sunt facute din materialul unor camasi celebre si poarta etichetele acestor camasi, meniul are mostre de materiale fine in el, tacamurile sunt Villeroy, brichetele aflate pe fiecare masa sunt din cristal, la fel si candelabrul si anumite platouri in care ti se serveste mancarea.

Deschizand meniul, te vei felicita inca o data că ai cartea de credit la tine si pe buna-dreptate, caci ceea ce-ti ofera Casa Frumoasă are motivatia prerului sub toate aspectele. Daca nu te-ai hotarat intre cele cinci-sase feluri de caviar pentru inceput, pot opta pentru un tartar de somon wild caught. Tartarul de care va vorbesc are pentru pasionatii de mancare o conotatie de-a dreptul religioasa, pentru ca te face sa rostesti: “O Doamne!”. Dupa ce te-ai infruptat din bunătătile deschiderii, poti sa treci linistit catre un crab de Kamchatka sau poate niste paste cu homari si trufe. Trufele le poti gasi si in inghetata de la desert, inghetata ce te va izbi puternic in ego-ul tau de degustător. Totul acompaniat cu o varietate larga de sampanii si o selectie inspirata de vinuri scumpe.

Scriind aceste randuri, imi mai dau o data seama cat de “din alt film” este locul; probabil de aceea are doar cele sase mese. Casa Frumoasa este un loc superb, scump, cu o mancare si o bautura rara – cam asta este pariul pe care locul in sine il face cu criza. Daca stai pe terasa si privesti bulevardul pe care, prin voia sortii alearga masini si oameni in cautare de speranta, vei trai senzatia unica a existentei într-un balon de sticla, balon ce ulterior – dupa venirea notei si dupa ce te-ai ridicat – devine un balon de sapun.

Asadar mergeti la Casa Frumoasa atunci cand aveti de terminat o afacere cu multe zerouri, atunci cand vreti sa impresionati profund iubita, atunci cand criza nu a trecut pe la voi pe acasa sau dimpotriva, atunci cand criza v-a distrus si vreti sa va interpretati cu demnitate ultimul cantec, acela al lebedei. A… si mai există o situatie in care ar trebui sa mergeti la Casa Frumoasa… aceea in care aveti nobilul obicei de a va respecta din cand in cand si de a va arata voua insiva ca indiferent de vremuri, exista o vreme pentru voi.

Share on Facebook

Rating: 9.3/10 (3 votes cast)

Rating: +3 (from 3 votes)

La Tortilla – mancarea strazii

October 2, 2009 in Restaurante diverse by leonte | 2 comments

In mod normal nu as scrie despre un fast-food, dat fiind faptul ca sunt unul dintre inchizitorii acestui tip de mancare. Cu toate astea nu pot sa nu recunosc ca uneori sunt fascinat si extrem de atras de ceea ce insemana mancarea strazii, mai ales in afara granitelor duioasei Mioritza. Mirosul hot- dog-ului New Yorkez, al crepe-lor parisiene, al panini-urilor italienesti ramane inca unul dintre cei mai mari potentiatori de glande pavloviene din viata mea. In Romania sunt putine lucruri pe care le manac pe strada deoarece sunt fondatorul ligii Anti Shaormiste Romane, presedinte al Asociatiei impotriva Mc&KFC&Burger King, membru onorific al Ordinului de exterminare a merdenelelor si Fornetti-urilor.

Din cand in cand insa ma ia foamea pe strada, iar acest lucru necesita un tratament rapid deoarece in caz contrar risca sa degenereze totul intr-o nervozitate necontrolata. In asemenea cazuri, ma trezesc de cele mai multe ori in mana cu un covrig. Azi insa, la indemnul unui compatriot mai tanar aflat de asemenea intr-o avansata stare de foame, am calacat pragul unui stabiliment numit LA Tortilla si situat pe cheiul Garlei (a se citi Dambovita) vis a vis de Tribunalul Mare. Constructie post-shaormista cu influente neo-burgeriene, La Tortilla a reusit sa ma impresioneze prin arhitectura sandwich-urilor impaturite. Localul consta intr-un bar lung, plin de diverse ingrediente, in spatele caruia trei tineri loviti de tramvaiul numit “trebuie un job” se agitau de mama focului din pricina comenzilor, din pricina ardeiului si posibil din pricina unor produse de la Magazinul de Vise aflat in apropiere.

Cu toate astea, draciile iesite din mainile lor aveau un gust extrem de bun. Ne-am comandat Tortilla cu chilli si pui si am asistat la procesul de nastere a acesteia. Prima remarca buna a fost ca tortilla (adica lipia) o faceau pe loc, din coca bagata intr-un aparat ciudat de forma unui OZN ce o intindea, iar apoi era aruncata la copt pe o plita. In fine, tanarul dambovitean (artist mexican de origine romana) incepea sa arunce lucruri diverse in lipia proaspat luata de pe plita, dupa care, cu o miscare dibace o insuruba si ti-o servea smechereste. Intre timp ne-am delectat cu un salitos si am balit la niste nachos iuti. Rezultatul – o turtitza buna, buna, demna de orice stomac scolit, turtitza cu care nu te faci de ras tu in fata ta. Am apreciat mai ales gustul autentic de chilli perfect echilibrat si aroma adevarata de tortilla. Asadar daca tot trebuie sa mancati pe bicicleta, nu va distrugeti viitorul cu un burger de plastic marca McDo sau cu o shaorma incarcata de maioneza din oua de plastelina, incercati altceva ce seamana mult mai mult cu ceea ce se petrece pe starzile altora. Ola.

Share on Facebook

Rating: 6.8/10 (4 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)