September 2008

You are currently browsing the monthly archive for September 2008.

Daca m-as fi nascut poet probabil ca instinctul mi-ar fi dictat sa scriu o cronica in versuri despre Casa Bana, o oda patetica si pasionala: Oda dependentului de gusturi si al robului spritului de dupa-amiaza, Imnul lui “Pierde Ziua” si al tovarasilor sai, cantecul Ajunsului cu visuri de ratare. Cum in ziua in care nastea mama mea stocul de poeti era deja epuizat si singurele locuri vacante erau la epigoni si catrenisti funerari, am hotarat sa urmez o cale prozaica fapt ce face ca urmatorele randuri sa fie banale in comparatie cu ce experiente poti trai la Casa Bana. Locatia in discutie e un soi de haiduc al restaurantelor de pe la noi, un Pintea al vremurilor noastre. In ziua in care administratorii, proprietarii si managerii restaurantelor bucurestene ieseau cu cosurile gemand de greutatea din Metro, Selgros, Carefour pregatindu-se sa serveasca mancare traditionala in containere chinezesti, la Casa Bana se carau saci cu vinete aduse de la tara pentru a fi coapte si transformate in “zacusca de vinete iute”. In clipa in care bucatarii de prin urbe desfaceau conserva de muraturi bulgaresti si taiau subtire mezelul ce nu a vazut niciodata carnea, la Casa Bana se turnau gogonele in butoaie si se intorcea pastrama in afumatoare. Mi-e greu sa numesc Casa Bana restaurant… l-as jigni, cred ca termenul cel mai propriu ar fi “la cineva acasa”, si asta e de fapt. O poarta rosie pe o strada pierduta in buricul capitalei, fara firma, fara vreun indiciu ca acolo s-ar afla un loc public de destrabalare culinara. Intri in curte, mergi pana in fund si dai de niste mese, o bolta de struguri, un butoi cu must. Poti avea impresia ca ai gresit adresa, pare o curte de oameni. Carciuma nu are nici o treaba cu vreun concept de amenajare… nimic, nu asta e important. Daca sunteti dependent de farfurii Villeroy sau de pahare Versace, daca nu mergeti la toaleta decat daca are sonata 9 a lui Beethoven pe fundal sau daca vreti un chelner cu butoni la camasa, atunci uitati de acest loc. Casa Bana are un singur rationament pentru care merita vizitata – mancarea. Tot ce se mananca este produs in interioul acelei curti si este dedicat oamenilor ce cauta gusturi pierdute din copilarie, oamenilor ce sa pot lasa prada unui desfrau gastronomic. Ciudat e faptul ca strainii inteleg acest loc mult mai bine decat multi romani, sunt fascinati de ancestralitatea meniului si de simplitatea conceptului. Zilele trecute am fost sa mananc (din nou) impreuna cu 3 prieteni. Va voi povesti meniul pentru a-mi sustine teza. Parjoale proaspete de porc cu marar, zacusca de vinete iute ( vinete proaspat coapte, cu ceva ardei iute prin ele ca pentru cunoscatori), placinta din branza de capra cu chimen, piept de rata afumat ( repet- toate mezelurile si preparatele din carne sunt facute acolo), batog de morun, icre de stiuca, paine facuta in casa mare cat un soare la apus, cu coaja groasa si gust de grau, apa minerala in sticla de sticla. Peste toate astea, oamenii fac un fel de foie gras local din ficat de rata – o splendoare calorica cu accente de monument papilar. Pastrama de berbecut s-a topit in gura si s-a scurs in inima. Carnatii sunt facuti cu pricepere, rabdare si stiinta. Totul stropit cu must din butoiul din curte si tuica galbena, iar pe fundal (joi la pranz) o petrecere, cu lautari si voie buna. In meniu gasiti urs, mistret, morun, nisetru si tot ce nu ati crezut ca veti mai trai sa cititi in Bucuresti. De cate ori mai vine pe masa cate un preparat, instinctual iti vine sa aplauzi. Concluzia unica pe care o poti trage dupa o masa asezata este aceea ca restaurantul Casa Bana nu vinde mancare, vinde senzatii si stari ale caror catalizator imoral are radacini culinare. Nu stiu cat va mai exista acest loc ce sfideaza legile europene si comunitare de echilibru alimentar si de control riguros al produselor, cat va mai trai acest cuib de anarhisti ce sfideaza fortele supreme ale hipermarketurilor si legile globalizarii… probabil ca nu foarte mult in tara lui “conserva” si in cartierul lui “semipreparat”. Insa atat cat va mai trai, eu unul voi fi acolo pentru a ma bucura de fiecare clipa a inocentei unei bucatarii libere!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)


E ciudat si induiosator in acelasi timp, cum din toate obiceiurile si tabieturile carciumilor bucurestene de inceput de secol XX, mustariile au fost singurele care au razbit pana in conteporaneitate. Bucurestiul si mustariile au o relatie veche de dragoste. Inceputul de secol gasea urbea inconjurata de podgorii – Tunariul, Colentina sau Pantelimonul, erau randuri intinse de vie in al caror capat tronau nuci batrani si incarcati. Imi imaginez, toamna, frumusetea culesului, sute de oameni printre randurile de vie misunand pe locuri in care astazi se afla baietii de dupa bloc, sau vre-un avion monument postat de un primar de sector mai”estetic”. Odata cu acest nobil obicei al cultivarii vitei de vie in Bucuresti tronau catedralele petrecerii- mustariile. Una dinte cele mai celebre se chema “Trei Lulele”, iar legenda spune ca avea clienti ce intrau la primul must pus pe masa si iesau cand acesta era deja turburel. Nu stiu cum au trecut ele, mustariile, peste amnezia fortata a perioadei comuniste, nu stiu cum au reinviat( ca si obicei) intr-o epoca moderna dominata fie de cultura fast food, fie de un cosmopolitism exagerat, sau in cel mai rau caz dominata de o profunda ignoranta culinara, culturala si sociala. Cert este ca atunci cand prima frunza cade din copac manata de ploaia ursuza a inceputului de toamna, pe mine unul ma apuca un dor nebun de zacut, povestit, mancat si binenteles de baut intr-o mustarie. Au ceva care ma atrage la ele, un aer arhaic, amestecat cu bucuria bautorului patimas de a gusta din forma embrionala a vinului. Imi plac, imi place momentul acela cand pe cate o intrare de carciuma, apare o bolta de coceni de porumb, pe care sta scris stangaci: “mustarie”. Din pacate de la an la an raman tot mai putine restaurante romanesti ce promoveaza acest concept. Totusi daca vremea si pofta nestavilita de must, va da afara din apartamente, se gasec vreo doua locuri care sa va domoleasca pornirile.
Celebra “Terasa Doamnei”, este in continuare pe pozitii. Caprioarele inca se plimba printre mese (atat vii cat si in varianta “specialitate vanatoreasca”), ratele de la intrare miros in continuare la fel de urat, dar sunt o atractie unica pentru copii, chelnerii sunt cam aceeasi. Mancarea este la fel. Daca o sa vi se para mai proasta, este datorita faptului ca am evoluat cu totii ca indivizi si ca gusturi, mancarea este neschimbata din 1990. Mustul insa curge, e bun, uneori are usoara tenta de turburel, ceea ce va va impinge vreo doua zile prin toalete de ocazie dar, asta e, tributul mustului. Pastrama de oaie e la locul ei, muraturile foarte bune. Ce s-ar mai asezona cu intregul concept ar fi gratarul de organe ( ouau cum suna!!!):creier, rinichi, ficat, inima de porc! Si daca colesterolul nu o ia razna de tot, puteti sa va duceti usor si spre carnaciorii asezonati neaparat cu program folcloric. Daca nu sunteti iubitori de folclor, nu-i nimic, o sa deveniti, deoarece programul este lung. Incercati totusi pe week-end sa sunati inainte de a merge pentru ca e si sezon de nunti, nu-i asa? Pe acelasi gen, dar mult mai bohemo-comunist este “Nicorestiul”. Adanciti-va in crama pe seara cu vreo 4 prieteni, luati o litra de tuica pe care sa o consumati din cand in cand intre paharele de must( astfel nu va veti omori stomacul de tot), chemati lautarii, puneti portofelul pe masa si ne mai vedem de dimineata.
“Carul cu Bere” este varianta spalata si stilata a mustariilor. Poate atmosfera nu este la fel de decadenta dar, cu siguranta, nici petele pe piele nu o sa apara a doua zi. Mustul bun-bun, muraturi de butoi si atentie : pastrama de berbecut tanar. Piesa de rezistenta din aceasta oferta de mustarie mi se pare de departe CIOLANUL DE BERBECUT. Ar fi ultimul lucru pe care l-as manca inainte sa mor….offf!! Oricum daca ar fi sa o luam incet si asezat, aici s-ar cere celebrul ” platouas”, in care cu voia dumneavoastra eu asi pune pastrama, niste carnati de plescoi, cativa mici, carnati de oaie, niste cotlete de miel la gratar si multa ceapa si paine de casa. Iar la final, pentru campioni, pentru alergatorii de performata, ciolanul. E mult ? E acu’ odata in an n-om muri. Si ca tot am ajuns la “Caru cu Bere:, vreau sa subliniez faptul ca berea este foarte buna si foarte variata. Asta in cazul in care bem doar un pahar de must la inceput de fason, dupa care ne pregatim de cursa lunga. Daca e si caldut afara e o poezie sa stai pe terasa si sa privesti linistit biserica Stavropoleus, in timp ce din interior razbate incet muzica vre’ unui cvartet de coarde ce mai canta ocazional prin locantie. Acelasi meniu adaptat pe profilul mai putin avut si mai putin bohem se poate regasi in lantul “City Grill” ( acelasi propietar), eu insa recomand Carul.
Daca oferta de mustarii vi se pare saraca, sunt sigur ca prin cartiere mai rasar una-doua de ocazie. In ultima instanta, duminica dimineata in piata la Obor sau la Matache, sunt cativa tarani care vand must. Cu mustul achizitionat din piata si niste carnaciori si pastrama de pe la o macelarie celebra, va puteti “aciua” prin curtea unui prieten mai ajuns, cu casa in Pipera-Tunari si experimenta propria mustarie pe locurile in care altadata, se intindeau in soarele zgarcit al toamnei, vitele unei vii ce nu mai este.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

De mai bine de un an, se tot lucra pe strada Caragiale nr 32, la o casa veche. Am avut sentimente confuze, tot trecand prin fata, despre ce o sa iasa in locul amintit. La inceput am spus: “Genial loc de restaurant”, dupa care au inceput sa apara niste ” fresce” dubioase pe peretii interiori ai curtii si mi-am zis:” Ups…”, ba cand am auzit ca are aceiasi proprietari de la Burebista m-am luat cu mainile de cap si am zis: “Nu… nu Burebista in casa asta superba”. Mai apoi s-a pus pavajul si s-a renovat gradina si am revenit din nou asupra pozitiei mele gandindu-ma ca: “uite totusi ca nu e romanesc si arata bine”. Ei bine si tot asa: ba a aparut un banner oribil pe gard cu- all you can eat – bila neagra, ba am vazut un afis cu lectii de tango argentinian – bila alba, etc. Cert este ca saptamana trecuta mi-am facut curaj si m-am dus hotarat sa vad care e treaba ( asta dupa ce cu o seara inainte vazusem un marriachi scos parca din filmele lui Rodrigues coborand cu o chitara in mana dintr-un Logan in fata stabilimentului). Gradina frumusica, cu un bar mare pe mijloc, multe locuri…. cred ca e mai frumoasa seara ( eu am fost la pranz). In interior vila arata bine spre f. bine, ideea este ca atunci cand va fi frig sa fie plin, altfel poate parea stingher. Meniul te bulverseaza un pic in sensul in care nu poti spune ca restaurantul este mexican, argentinian sau spaniol. Am ajuns la concluzia ca este latin, dar nici latin nu e corect pentru ca asta implica si natii precum italienii. Cred ca cel mai corect este cento-sud americano-spaniol, adica spaniolo-mexicano-argentiniano-brazilian….poate cel mai mult mexican….sau poate nu….. care va sa zica nu ma pot hotari! Oricum nu este nimic rau in asta, pana la urma un restaurant traieste prin conceptul de meniu propus si nu prin pastrarea stricta a unui specific. Am sa spun din start ca nu sunt un impatimit al mancarii mexicane si nici al celei sud-americane, nu imi displac, dar nici nu imi pot face un obicei din asta. La un singur lucru din bucataria lor ma pricep binisor si pot spune ca sunt impatimit: carnea de vita…OLALA, este de departe cea mai buna din lume, iar Villa Rodizio vine cu o oferta incredibila la citire : Vita argentiniana, Vita Braziliana, Vita Mexicana si Vita Spaniola. Cand spun Vita, vorbesc de fineturi: chuleton, solomillo sau T-bone.
Imi dau sema acum scriind ca zona Maria Rosetti a devenit cartierul latin al Bucurestiului. Pe o raza de nu mai mult de 500 de mp gasesti trei restaurante de gen: “Villa Rodizio”, “Argentine” si “Salsa Picante”.
Revenind la subiectul nostru, chelneri putin buimaci ( poate pentru ca era un pranz destul de calduros) nu au reusit sa imi explice, sau eu n-am reusit sa inteleg care e chestia cu “all you can eat”. Ce am inteles era faptul ca acesta contine niste sabii pline de carne + un bufet rece care, bufet rece, nu il aveau dar, daca daca vroiam, puteau sa-mi faca un “platouas”. Asadar am renuntat la minunatul concept si am luat-o “a la carte”.
Brusc au aparut doua tequia pe masa din partea casei. Nu m-am implicat emotional in relatia cu cele doua si am comandat vin rosu ( bineinteles). Lista de vinuri nu are greseli majore si este bine intocmita in raport cu preparatele din meniu.
1. Nachos con Queso la inceput. Foarte bun, sosurile excelente in special cel salsa. Cred ca cel mai bun salsa pe care l-am mancat in Romania. Nachos-ul nu era din punga si nici nu era o inventie romaneasca gen mamaliga mai prajita. Era nachos peste care trona branza topita ( topita de caldura, nu de producator).
2. Burito Don Juan. Minunat, total antidieta ( dar e o chestiune pe care ti-o asumi). Tortilla care impacheta complexul de arome perfecta: putin crocanta si nu foarte subtire. Mult coriandu- pentru cei ce nu rezista condimentului amintit e bine sa treaca peste acest fel.
3.Fajiitas de pui. Bun, multe legume, multe condimente… pui romanesc de agroalim, dar sunt evident, carcotas.
4. Solomillo Argentinian. Ei bine, dupa experientele placute de la primele feluri asteptam REGELE, EL Emperador, Muschiul de tutti Muschi – Solomillo = 130 RON. In principiu acest muschi foarte rar ( inexistent pana acum in Romania) face fiecare centima pe care o platesti pentru el, este Maradona muschiului de vita. Ei bine a venit, era in fata mea, in farfuria mea, fiesta putea sa inceapa! Dar vai!
O greseala de incepatori mi-a stricat intregul festin. L-am primit bine facut!!!!!!!!! Asta in conditiile in care nu m-a intrebat nimeni cum il vreau, iar eu am considerat ca sunt intr-un loc de profesionisti si il voi primi asa cum se serveste orice carne de vita care se respecta: IN SANGE. Ei bine nu, nici macar mediu – bine facut. Acest lucru a transformat minunatul Solomillo intr-o chestie similara cu un muschi de vita de Buzau. Pacat. Mare pacat.
5. Ananas flambat in sos de mango. Light, a mai taiat din tristetea cauzata de intamplarea cu muschiul. Cred ca merita incercate si alte deserturi mai hardcore.
Cam asta. Acum nu vreau sa fiu drastic, tind sa cred ca Solomillo-ul a fost o gresala, sau ca poate nu e cel mai bun loc de pranz, ca bucatarul smecher intra pe tura seara… stiu si eu. M-am hotarat sa il mai vizitez peste cateva saptamani, pentru decizia finala. O concluzie partiala ar fi ca, Villa Rodizio are un meniu unic in Bucuresti, dispune de un loc dragut, daca ai grija ce comanzi si cum comanzi, mananci excelent. Merita o sansa de cina!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Prin 1992, cand am ajuns in Bucuresti ca proaspat student, soarta a facut ca prima locuinta cu chirie pa care am gasit-o sa fie o mansarda in Piata Lahovari. Mansarda cu pricina nu avea mai nimic, nici pat, nici apa calda sau rece, nici masa, nici macar un bec decent de 40 W. Avea in schimb un lucru mult mai de pret ce mi-a ramas intiparit in suflet, pana in ziua de azi: o incredibila panorama asupra Pietei Cosmonautilor ( caci asa se numea pe atunci). Am ramas indragostit de mica piata a unui Bucuresti mare. La 2008 nu s-au schimbat multe lucruri in existenta si structura spatiului, in schimb aceasta este azi populat de un numar maricel de carciumioare si cafenele. Poate fi incantator la prima strigare, un soi de piata parisiana “les mares”. Din pacate lucrurile sunt departe de a fi ceea ce ar trebui sa fie, sunt mai degraba o expresie a neputintei dambovitene de a pune in valoare un spatiu, ma repet, absolut fascinant. O sa incep cu cea mai vie expresie a acestei neputinte : COS (obiectul in care de obicei ne aruncam gunoaiele), in cazul de fata Clubul Oamenilor de Stiinta. Suna superb, bohem, putin retro, intr-o tara in care oamenii din aceasta tagma sunt foarte greu de gasit. ” Ce stiinte ilustre s-or intalni aici?”, m-am intrebat. Raspunsul mi-a venit aproape instantaneu, cand am intrat: stiinta combinatiilor si a spagilor centalizate. De ce? Cum e posibil ca intr-o cladire de o frumusete dezarmata si extrem de rar intalnita in Bucuresti sa functioneze ( fix ca la 1984) un restaurant de nunti, botezuri si alte evenimete festive? Aceasta “unitate de alimentatie publica”, caci altfel nu pot sa o numesc, isi bate joc de principiile primarte ale bunului simt. O terasa in curte cu mese capatate de pe la sponsori, cu umbrele branduite variat, cu chelneri duhnind a transpiratie si lene, avand un limbaj sumar ce s-a oprit din dezvoltare prematur! O clica de birocrati ce inceraca sa faca un “platouas’ cat mai costisitor pentru nunta dintre un manelist si o proprietara de coafor, un izvor nesecat de dezinteres oprit din pornirea catre kitch-uri atroce doar de faptul ca nu se poate interveni in arhitectura unei cladiri de patrimoniu. Legati-ma, biciuiti-ma si aratati-mi oamenii de stiinta, ca sa mor impacat. Buimac de aceasta experienta frustranta, am iesit pe poarta si am vrut sa ma redresez intrand alaturi, intr-o terasa nou-nouta, pe numele ei ” Embassy”. Nu am inteles de unde vine numele, deoarece nimic din ce se intampla acolo, nu m-a facut sa ma gandesc la relatii externe. Dupa figuri, locatie de semifitze, as zice. Numita locatie dispune de o casa superba, nerenovata si in care din cate mi-am dat seama nu se poate intra ( client fiind ). Curtea, ca si spatiu este uimitoare prin proportii, este foarte mare pentru genul de curti din centrul urbei. Din pacate este singurul lucru ce o face uimitoare, in rest JAPCA! Dezinteres, nestiinta, aroganta amestecata cu celebrul ” las-o ba ca merge asa”. Minunatul spatiu a fost tratat fix precum garajul unei ambasade! Peretii tapetati cu mash-uri, niste baldachine inspirate ieftin de prin alte locatii, mese la kilogram si umbrele cu branding (normal). NIMIC! Nimic care sa te faca sa ramai, nimic care sa-ti dea senzatia ca omu’ care a pus mana pe spatiul acela este omul care il merita. Cand vad asemenea locuri fara pic de sare si piper ma intreb la ce se uita investitorul roman de carciumi, atunci cand pleaca in strainatate? La outlet-uri, cred, in nici un caz la carciumi!
Mai departe, la nici 20 de m de locatia certata mai sus se afla cafeneaua/cofetaria/patiseria/ceainaria numita: “Casablanca”. Nici o legatura cu filmul, dar nici cu domeniul in care activeaza. Locatia in discutie activeaza in zona de vreo 5 ani. Performanta cea mai mare este ca aceasta cafenea/cofetarie/patiserie/ceainarie a reusit sa fie mai proasta de la an la an. Cafea execrabila pentru o cafenea, prajituri mediocre pentru o cofetarie, nimic demn de o patiserie si ceaiuri mult prea comune pentru o ceainarie. Populatie exista pe terasa atata timp cat la Mac Donald’s e plin. Peste drum de cafenea/cofetarie/patiserie/ceainarie se afla o chestinune interesanta, dar in care marturisesc ca nu am intrat datorita unei dileme. Va vorbesc despre “Chocolat”, locul in care poti sa bei ciocolata si sa te bronzezi la aparate. Dilema mea este urmatoarea: daca vreau sa beau o ciocolata trebuie neaparat sa ma si bronzez? Cum nu sunt un fan al bronzului gen Anda Adam, am ezitat sa beau ciocolata. Oricum interesant si probabil placut pentru un anumit public.
Bine plasat pe piata si de ani buni pe pozitii se afla celebrul “Zerilo’s”. Pentru necunoscatori o sa dau cateva repere socio-culturale ale acestui templu de latinitate. Proprietarul este una si aceeasi persoana cu proprietarul celebrului si multrespectatului club “Bamboo”. Asociat se pare ca ar fi Catalin Botezatu.
Asadar:” Pofta Buna!”.
Ultimul, dar nu cel din urma , la limita Pietei este “Escu”. Deloc fenomenal este, cel putin, cel mai cinstit loc din zona. Romanesc urban, fara pretentii, decorat fara saritura peste cal, locul merita vizitat mai ales in serile ploioase cand ai chef sa stai de vorba cu un prieten departe de locurile mondene. O mancare calda, trei sticle de vin si o masa in geam te vor face sa te gandesti ca uneori, atunci cand nu stii, sau nu poti, este mai bine sa incerci sa faci lucrurile simplu. La Escu se termina Piata si incep stradutele…dar acolo e o alta poveste pe care o voi spune altadata.
In concluzie, daca vreti sa va petreceti timpul liber frumos, evitati Piata Lahovari, daca aveti probleme cu vederea, atunci spitalul de ochi din zona va sta la dispozitie.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 2.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Revin la revelatia verii si anume retaurantul/crama/podgoria “Clos de Colombes” – Olimp, Constanta, Romania.
Anne- Marie este cea mai curajoasa femeie pe care am intalnit-o in ultima vreme. Vine dintr-o famile cu traditie in viticultura si productia de vin in Franta, ea insasi are o diploma in domeniu, stie tot ce se poate stii despre stiinta vinului si vorbeste cu pasiune despre asta. Circumstantele prin care s-a hotarat sa ramana
( cel putin o vreme) in Romania imi sunt putin neclare, in sensul ca nu vad de ce o persoana de asemenea factura ar dori sa ramana aici. Cert este ca femeiea si-a cumparat teren in judetul Constanta, pe drumul ce duce spre Olimp si a transformat o zona tipic agricola romaneasca ( cu porumb sau araturi inutile, searbada si neinteresanta) intr-un colt de cel mai autentic Provence. Incredibil! Povestea este lunga, dar ea ti-o spune pe scurt: despre cum a ridicat o vie pe spalieri, despre cum in fiecare noapte spalierii erau furati, despre cum a gandit soiurile de vin, despre cum fiecare muncitor pe care il angajaza fura cate ceva… despre relatia dintre o cultura franceza si o subcultura romaneasca. M-am simtit putin rusinat ascultand povestea si probabil ca daca asi fi fost un roman suta la suta i-asi fi spus :” -Da cin’ te pune nene!”. Pana la urma se pare ca a razbit. Anul acesta si-a deschis si restaurant in acelasi trainic concept – daca ceva este bun, oamenii vin indiferent de pozitie sau distanta. Mie mi se pare ca tot ceea ce a realizat in acel loc, atat de neinteresant pentru marea majoritate, este o declaratie de putinta, o mostra de bun simt, un exemplu pentru pesimisti ( si cred ca aici, uneori, ma inscriu si eu). Vinul pe care il produce este mult peste majoritatea vinurilor ce se produc pe la noi, si asta pentru ca Anne Marie intelege uneori spiritul romanesc mai bine decat noi. Spre exemplu, a creat un vin rosu impresionant. Baza acestui vin este data de Merlot si Cabernet Souvignon – este exact combinatia oricarui vin de Bordeaux. Ce mi s-a parut genial este ca femeia a simtit nevoia sa-i dea amprenta pamantului din care cresc acesti struguri si atunci a adugat si Feteasca Neagra( soi pur romanesc). Feteasca Neagra a adus pe langa o identitate unica vinului si un buchet usor tamaios, un buchet mai plin si mai aromat ce se impleteste extrem de bine cu taninul butoaielor de stejar in care este pus la pastrare 12 sau 24 de luni. Asta se numeste viziune, inventivitate si o profunda intelegere a unei culturi.
Toate vinurile le puteti gusta in CAVA in care veti fi insotiti si vi se vor explica metodele traditionale prin care se obtine minunata licoare.
Restaurantul arata impecabil, perfect inscris in peisaj, nimic extravagant, nimic rupt de context, exact asa cum spunea un bun prieten “francezii sunt operati de kitch”. Terasa restaurantului este locul ideal in care sa-ti targi sufletul si sa-ti incanti simturile intr-o dupa-miaza sau o seara lenesa de vara: vederea este spre podgorie, lumina discreta, scaunele comode, o invitatie la o masa prelungita. Totul arata intr-un fel ca la tara, o casa de la tara; tara lor!
Meniul reuseste insa sa depaseasca prin spectaculozitate chiar si locatia. Un meniu frantuzesc, dar cu un evident “touch” local, este daca vreti o continuare a modului in care a fost gandit vinul. In timp ce restaurante de prestigiu se inghesuie sa spuna in meniu ca au trufe frantuzesti si prosciuto di Parma sau consome parizian sau stiu eu ce alt ingredient cosmopolit, “Clos de Colombes” te invita sa descoperi o bucatarie gourmand reinventata in Romania: “ravioli de pui cu sos lejer de trufe romanesti”, “supa de peste romanesc in stil Bouillabaisse” sau “frigarui de pepene asortat si jambon romanesc sifonat”.
Imi este greu sa recomand ceva pentru ca merita incercat fiecare fel de mancare in parte. Din aceasta cauza cred ca vizitele la “Clos de Colombes” trebuie sa fie cel putin 3 pentru a putea imbratisa pe deplin ideea de bucatarie pe care cei de acolo o promoveaza. Oricum Foie gras-ul nu trebuie ratat si nici calcanul in sos de sampanie. Deserturile sunt toate facute in casa, tarta de fructe este tot ce ai visat o vara intreaga buimac pe litoralul romanesc : blat crocant, fructe caramelizate, dar care in interior nu si-au pierdut aroma pura, iar deasupra o crema lejera de lapte vanilat care vine sa sustina intregul complex. Nu o sa povestesc foarte in amanunt de “fondant au chocolat” deoarece printre cititori s-ar putea afla persoane cu probleme cardiace.
Concluzia: daca mai vin inca 5 francezi si se asaza langa Clos cu cate o proprietate, zona aceea de Romania este salvata!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.6/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 5 votes)

Unico Vero este un restaurant cu specific italian (cum altfel) situat intr-o zona a Bucurestiului foarte draga mie: Piata Galati – Maria Rosetti – Gradina Icoanei. In vara asta l-am vizitat de cateva ori, nu neaparat pentru calitatile culinare, cat pentru faptul ca imi este la indemana. Gradina restaurantului este intr-adevar Unico! Foarte frumoasa, intr-o curte cu bolta de iedera impresionanta, excelenta pentru pitire in timpul caniculei. Atmosfera este relaxata, e ca si cum ai fi invitat la un picnic cu mese. In ansamblu locatia este ingrijita, arata bine, chelnerii sunt draguti. Vorbind despre ceea ce face obiectul discutiei cand vine vorba de localuri si anume mancarea sunt cateva comentarii. O sa incep cu faptul ( general de altfel) ca mancarea italieneasca a devenit atat de bine insusita de catre carciumarii romani, incat este aproape sablon in orice locatie te-ai duce. E drept bine facuta, corect, dar a devenit hamburgerul de la Mac Donald’s – acelasi gust oriunde l-ai manca. Nu e nimic care sa te surprinda, care sa te uimeasca, care sa iasa din banal. Cu mici inflexiuni de nuanta asi spune ca Unico Vero se inscrie pe axa: Tratoria Il Calcio ( lantul de un milion de locatii!!!!) – Cena – Tratoria Verdi- Fattoria – etc. Sigur, mananci, te mai bucuri poate de faptul ca focaccia e putin mai prajita, dar in rest : ruccola de Metro, muschi de vita plictisitor, paste Barilla (daca nu mai rau) cu tipurile clasice de sos ( un minim efort de ati sadi in minunata gradina niste busuioc, coriandru, rosmarin pe care sa le ai proaspete nu ar strica). Sortimentele de vin sunt alese dupa ce a dat distribuitorul, nimeni nu si-a batut capul sa incerce sa faca o selectie care sa declare ceva despre personalitatea restaurantului, pur si simplu au fost selectate dupa criteriul alb/rosu/roze. De apreciat inventiviatea de a primi la inceput din partea casei pe langa, din nou, clasicele masline, morcovi proaspeti. Asta chiar mi-a placut si m-am bucurat de gustul simplu al legumei. Exista si lucruri ceva mai altfel, cum ar fi supa de peste si fructele de mare. E alceva intr-adevar, merita incercata, totusi departe inca de sclipirea de geniu a unei supe de peste siciliene. Ca sa nu fiu rau gratuit o sa spun ca este buna, dar o dezavantajaza pretul, este scumpa si nu iti vine sa incerci din prima. Pacat, parerea mea este ca intr-un restaurant produsele ce il diferentiaza trebuie promovate (sub toate aspectele, nu doar prin recomandarile chelnerului).
La desert…. prfe-ul este ok, inghetata nu!
la final intotdeauna m-a mirat nota: Nu credeam ca o sa coste chiar atat!
Una peste alta, merita vara pentru gradina si pentru speranta ca proprietarul isi va lua inima in dinti la un moment dat si va incerca mai mult decat este acum! ( parere proprie : la cum arata gradina, cu o investitie minima in a aduce un bucatar din Grecia, ar iesi o super taverna si nici n-ar avea concurenta pe segment.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)


Pot spune lucruri concrete despre calitatea unui restaurant din secunda unu, din momentul in care am intrat pe usa….dar ma rog asta poate fi de multe ori o chestiune de fler sau subiectiva. Exista anumite lucruri care iti vor povesti despre locul in care te afli mai mult decat orice blog din lume. Sa o luam metodic ca la scoala:
- Nu intra intr-un restaurant gol niciodata, chiar daca arata senzational. Intra in cea mai rapciugoasa carciuma din lume daca e inghesuiala, asta inseamna ca se mananca bine si ca ingredientele sunt proaspete, nu au timp sa se altereze.
- Uita-te la fata chelnerului cand vine la masa. Nu e neaparat necesar sa fie prietenos, trebuie sa para preocupat si sa fie genul pe care nu l-ai ocoli pe strada. Chelnerii prea prietenosi (genul acela care incearca sa te “combine” sa-ti iei si starter, chiar daca tu nu vrei) nu sunt semn bun. Semn bun sunt chelnerii ocupati si relaxati in acelasi timp, semn bun este patronul atunci cand vine la masa si iti recomanda lucruri sau chiar te serveste, semn bun este un chelner care nu iti recomanda cel mai scump produs din meniu.
- Painea. Painea soseste intotdeauna prima. Uita-te la ea si vei afla radiografia intregii carciumi. Ea iti va povesti despre cat de preocupat este propietarul de afacerea/clientii sai. Daca e franzela de la colt, taiata cum a dat Dumnezeu si aruncata intr-un cos, atunci exact asta este modul in care va arata cina sau pranzul tau : legume ieftine, peste congelat, carne de vita la mana a doua, etc. Painea este declaratia de dragoste a “localului” pentru tine, oaspetele lui. Bucura-te de fiecare data cand pe masa ti se pune paine facuta in casa, bagheta frantuzeasca cu coaja tare, chifle din faina integrala, cosuri cu multe tipuri de paine din care ai ce sa alegi! In acest caz aseaza-te relaxat la masa caci ce va urma e pe masura. Din aceeasi gama este si oliviera : ulei de floarea soarelui prelins peste tot sau ulei de masline pus cu grija intr-un recipient inventiv.
- Meniul. Daca are 7 pagini si este o intreaga croaziera prin bucatariile lumii, ridicate si pleaca. Meniu scurt – carciuma de cunoscatori. Meniu pe un anumit specific dezvoltat frumos si variat – vei papa bine!
- Toaleta- Nu trebuie sa fie un altar al eliberarii, dar specialistii spun ca este oglinda bucatariei. Daca este curata ( desi nu sosfisticata) asa este si bucataria. Nu vreti sa mancati intr-un restaurant in a carei toaleta ai o retinere in a pune mana pe robinetii de la chiuveta.
- Salata. Cere o salata la inceput… simpla de legume. Daca salata te va impresiona, inseamna ca restul mesei te va da pe spate. CEL MAI GREU LUCRU E SA FACI O SALATA!!!! Nu glumesc, trebuie sa stii sa imbini legumele cu ierburile si cu dresingul perfect! In plus orice bucatar care se respecta si isi respecta audienta isi alege singur legumele din piata, are furnizorii lui, se trezeste de dimineata pentru a fi sigur ca prinde ce e mai bun. Patru rosii de METRO taiate si varsate intr-o farfurie inseamna un singur lucru: nu esti in locul potrivit pentru a te bucura de o masa cumsecade.
- Timpul petrecut de cand ai comandat pana la venirea antreului. Vine instant, nu e tocmai bine ; asta inseamna ca este gata preparat ( ceea ce se va vedea si pe legumele putin triste). Timpul perfect este intre 5 si 10 minute, ai timp sa te acomodezi, sa vina bauturile, si mai inseamna un lucru esential : marimea bucatariei este direct proportionala cu cea a salii de mese. Adica: mancarea ta va avea atentia deplina a unui bucatar, eventual a unui sosier, a unui Chef care supervizeaza, etc. Daca astepti, de ti se face foame a doua oara, dupa un antreu nu inseamna nici pe departe ca cineva sta sa il elaboreze, inseamna mai degraba ca in bucatarie se afla o tanti singura si disperata care incearca din toate puterile sa incropeasca ceva mancare…
Asadar nu trebuie sa mergi de doua ori intr-un restaurant pentru a te convinge de calitatea lui, in fond poti intra o singura data si cere un antreu – nu o sa coste foarte mult, va fi exact pretul pe care il vei plati pentru a taia sau adauga o locatie pe lista preferintelor tale.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)