October 2008

You are currently browsing the monthly archive for October 2008.


Nu sunt unul dintre acei oameni care incep o conversatie cu ” …cand am fost io in America”, asa cum nu sunt o persoana usor influentabila atunci cand vine vorba de culturi si civilizatii, cred despre mine fara modestie ca am vazut destul si am mancat destul cat sa pot emite o parere proprie ( fie ea si gresita ) despre locuri, oameni si buctarii. Recunosc cu oarecare jena ca despre New York aveam ideea fixa ( venita dintr-o tipica “desteptaciune” romaneasca) ca este un oras rece, cu multa sticla si beton, cu oameni stupizi si mancare derivata din fast food. Parere daramata din temelii dupa primele 24 ore petrecute in cel mai cosmopolit oras pe care l-am intalnit vreodata. Frumusetea unui oras este o chestiune de gust si de perceptie pana la urma, este o chestiune personala, il iubesti, il urasti, iti este indiferent, aceasta ultima categorisire iesind din discutie atunci cand vorbim de NY. Eu unul l-am iubit. Motivele ar fi din gama motivelor foarte simple : traieste, este organic, il simti, are toate natiile lumii, deci intr-un fel ciudat totul iti este familiar, are miros, are gust, are sunet, este Parisul pe FFW, este Londra dezinhibata, are nebunie, nu are pauza, e un oras ce te invita, e direct. Din multe puncte de vedere cred ca e un oras in care poti face lucrurile mai usor. De exemplu sa tii un blog de restaurante. In acest caz ai putea avea postari zilnice, fiecare cu cate doua trei exemplificari( dupa disponibilitatea apetitului). Sigur ca sunt autoironic, si nu ma pot abtine de la o comparatie stupida cu Bucurestiul ( imi propusesem cand am inceput sa scriu sa nu ajung sa fac acest tip de comparatie specific reginei sprancenelor). In fiecare saptamana caut cate ceva in Bucuresti, sau in afara lui, pentru care merita irosita tastatura. Un loc, o carciuma in care sa zaresc o licarire, o scanteie, un plan al posesorului de restaurant. Ma abtin cu greu sa nu scriu despre experientele si incercarile saptamanale ce sunt de-a dreptul uimitoare prin saracia, meschinaria si idiotenia lor. Tacerea este metoda prin care protestez impotriva existentei unor locuri precum: la 80, la mama, la berbecu, il calcio, casa ardeleneasca, burebista si inca o suta ce nu merita nici macar privilegiul de a fi numite. Revenind in NY, cred ca este orasul cu cele mai multe influente culinare, toate culturile gastronomice s-au intalnit aici dand nastere unui concept unic prin diversitate si personalitate : mancarea newyorkeza, clasicul reinterpretat, gastronomia luata de la capat. De la mancarea strazii pana la restaurantele cocosate de stele Michellin, New York-ul reuseste sa te uimeasca constant si sa te oblige sa-ti doresti mereu sa incerci, fara frica, fara conservatorism, pur si simplu, cu inocenta si cu sete de nou ( probabil ca acest spirit a ramas in aer de la primii colonisti ajunsi aici). Nu-mi aduc aminte sa existe oras in care sa miroase atat de mult a mancare ca in New York – semn clar ca aceasta este parte integranta a vietii acestui oras. Oricum pentru a nu pierde specificul blogului ce-mi gazduieste cu generozitate ideile am sa fac cateva recomandari de restaurante pe care le-am vizitat si pe care va invit la randul vostru sa le vizitati. Nu stiu daca aveti in plan sa ajungeti in viitorul apropiat la New York. Daca ajungeti aveti incredere in sfatul meu, daca nu ajungeti, faceti intr-un fel sa ajungeti altfel viata e prea scurta pentru a te roti intre Mandragora, Uptown si Baltazar.
Asadar voi incepe lista de recomandari si o voi upgrada zilnic in functie de experientele pe care le voi suferii.
1. Milos. Situat pe 55 la intersectie cu 7, restaurantul este foarte popular printre localnici ( daca se poate numi cineva in NY localnic). Specificul restaurantului este legat de mare. Gasesti pesti adusi din Grecia, Italia, coasta Atlanticului si a Pacificului pana in Marea Chinei. Totul, bine inteles, proaspat si asezat pe un imens pat de ghiata situat in mijlocul carciumii. Nu ma intrebati cum ii aduc proaspeti din toata lumea in fiecare zi caci nu stiu sa va spun. Cumva fac ei caci daca nu la New York, atunci unde? Locul foarte aratos, desi mare si foarte inalt iti da un sentiment de confort si intimitate teribil. La antreu poti alege din 7 tipuri de stridii ( lucru ce recunosc, nici la Paris nu prea gasesti). Tot la antreu trebuie incercata si caracatita- medalia de aur si campioana mondiala dintre toate caracatitele pe care le-am incercat vreodata. La felul principal singurul lucru este sa te tina imaginatia si stomacul pentru ca poti sa alegi din toti pestii pamantului. Pestele este tratat simplu ( stilul italian clasic)- gratar, sare de mare, punct. Legumele cu care vine pestele sunt ciudate ca si etimologie gastronomica : vinete, brocoli, ardei, fenel pe gratar cu branza haloumi pe gratar(oriental) si iaurt cu menta si usturoi (pseudogrecesc). Am baut un chardonay californian excelent. Oricum fiind in America va recomand sa exploatati la maxim vinurile din Napa Valley si din imprejurimi pentru ca ( nu credeam sa o spun vreodata) se bat uneori parte in parte cu cele frantuzesti. Acest lucru nu e dezmintit nici de preturi. La deserturi ma abtin sa fac recomandari deoarece nu cred ca am facut cea mai inspirata alegere cand mi-am comandat sorbeto. Sunt lucruri mult mai interesante cu siguranta. In concluzie Milos este un loc ce merita vizitat prin prisma faptului ca propune o bucatarie simpla, lucru atat de greu de obtinut.

2. Le Bernardin. Orice ghid despre NY il mentioneaza ca fiind unul dintre cele mai tari restaurante, mai mult chiar, am vazut clasamente facute de publicatii celebre ce-l situau pe Le Bernardin in primele trei restaurante din lume. Care va sa zica nu puteam sa-l ratez. Inarmat cu multa curiozitate si portofel pe masura, am poposit in multapreciatul local. Aceasta vizita mi-a intarit o teorie mai veche a mea( aparuta acum vreun an la Cipriani in Porto Cervo) cum ca unele restaurante au ramas in constiinta generala tari, pentru ca au fost tari prin anii ‘90. Sa nu ma integeti gresit, restaurantul este foarte tare, doar ca are un concept usor depasit: mancare putina pe farfurii mari, chelneri mult prea seriosi si tinuta obligatorie. Este genul de restaurant in care apreciezi inventivitatea mancarii fara a fi innebunit de savoare si in care nu te vei simti niciodata foarte relaxat datorita atmosferei foarte austere. Ca si design este pierdut in ani ‘80-’90 singurele lucruri ce il salveaza fiind niste aranjamente florale senzationale si niste tablouri de cateva sute de mii de dolari pe pereti. Pretul este fix si poti alege doua antreuri, un fel principal si desert. Am incercat geoduck peruvian cu porumb dulce ( interesant, dar l-as acuza de excces de coriandru), lobster cu sos de inima de palmier si un peste pe numele lui Mahi Mahi cu emulsie de sofran. Mahi Mahi este un peste ce vine de pe coastele Hawai-ului( mai e cunoscut ca pestele delfin) fiind un peste destul de greu de gasit in restaurantele din lume si de aceea am apreciat faptul ca sosul discret de sofran i-a pus in eveidenta aroma originala. La desert m-am abtinut cu greu sa nu comand parfe-ul de branza de capra cu inghetata de bacon fiind absolut uimit de combinatie. M-am rezumat la o prajitura de morcov care a fost minunata. Singurul lucru care a mai spart monotonia a fost un chelner italian din Florenta dornic de vorba pe sestache, deh… italian. In concluzie va recomand Le Bernardin doar ca experienta, nu cred ca va va incanta deoarece e mult prea scortos intr-un oras mult prea relaxat. Sigur, in afara de mancare veti aprecia si multitudinea de carti de credit black and platiunum pe care o poseda oaspetii restaurantului, asta in cazul in care preferati genul. Eu unul prefer lupii tineri ai lumii restaurantelor si de aceea in seara asta voi fi la Spice Market. Dar despre asta mai incolo.

3. Spice Market. Daca cineva ar sta la New York o singura zi cu siguranta ar trebui sa mearga la Spice Market. Este restaurantul care da cel mai bine definitia acestui oras: inventiv, cosmopolit, multicultural. Resturantul este exact opusul lui Le Bernadin, este relaxat, are atmosfera, muzica senzationala, mancare la care aplauzi pentru savoare. Conceptul este reinventarea unei pieti de mirodenii asiatice. De aici talentul designerului de a crea un spatiu cu totul special, un spatiu creat din elemente “antique” aranjate intr-un fel in care dau o extraordinara senzatie de modernitate. Lumina este geniala, este gandita pana in cel mai mic detaliu astfel incat sa-ti confere intimitate intr-un open space. Si bine inteles piesa de rezistenta, subiectul discutiei: MANCAREA – absolut divina, dand de fapt explicatia denumirii. Cele mai stranii, minunte, rare si exclusiviste mirodenii din lume se intalnesc pentru a face o adevarata declaratie de dragoste papilelor tale gustative, un festival de gusturi, o simfonie de arome ce nu inceteaza sa te surprinda la fiecare noua inghititura. Nu are rost sa va recomand un fel anume de mancare pentru ca sunt sigur ca fiecare in felul sau este desavarsit. Eu unul am apreciat rata in mod deosebit: gatita in lapte de cocos si dress-uita cu anason si cuisoare…. fenomen culinar de mare risc.Lista de vinuri este mai mult decat generoasa atat din punct de vedere al varietatii cat si al scalei de preturi. Una peste alta am petrecut o seara incantatoare intr-un loc cu adevarat special. Spice Market este unul dintre acele locuri care te face ca la finalul fiecarei mese sa-ti doresti sa revii pentru a o lua de la capat…. exact ca New York-ul.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)


Experienta de care va voi povesti a venit exact in momentul in care cautam, fara a avea vreo stea polara, un loc care sa ma scoata din cotidianul culinar, din acest mariaj cu restaurantele si mancarea urbana ajuns la momentul critic al certurilor, reprosurilor si mai ales al jignirilor reciproce. In mijlocu acestei crize a gurmandului de 33 de ani am trantit usa orasului, m-am urcat in masina si am pornit-o spre nord, spre civilizatii mai asezate si mai intelegatoare, spre spirite necangrenate de fusion si inimi neintinate de sofran sau alte condimente exotice. Astfel norocul, intamplarea si un prieten m-au facut sa-mi salvez sufletul intr-un loc ce ar trebui declarat centru de dezintoxicare cosmopolita. Este vorba despre un sat la 25 de km de Sigisoara pe numele sau CRIT. Un sat de sasi timp de mai bine de 700 de ani si parasit de numai 20 de ani ( povestea plecarii masive a sasilor din Transilvania dupa Revolutie este un subiect complex si foarte trist). In fine Crit este un sat plin de case sasesti superbe, pline de istorie si povesti a caror existenta in ultimi ani se datoreaza in prportie de 90% implicarii Fundatiei Mihai Eminescu Trust ( fundatie ce apartine printului Charles). Daca aceasta fundatie nu s-ar fi implicat in restaurarea, conservarea si ocrotirea acestor case probabil ca toate ar fi fost invadate de triburile de romi reprezentate puternic in periferia satului, iar eu probabil ca nu as mai fi avut subiect pentru acest articol. Lasand la o parte comentariile de implicare sociala precum si cele legate de puternica nepasare ( i-as spune de-a dreptul durere in cur) a autoritatilor romane, voi trece usor spre ceea ce m-a facut sa scriu despre Crit pe un blog de mancare.
Nu exista restaurante, carciumi sau bodegi, in schimb poti manca acasa la oameni, la Criteni – oameni primitori si veseli de cateori cineva le calca pragul satului. Obisnuiti cu turistii englezi ( prezenti mai mereu prin sat in cautarea ineditului), oamenii nu au nici o retinere sau complex in a te invita sa stai cu ei la masa – un obicei atat de straniu intr-o Romanie egoista si secata de sentimente de proprietate si intimitate. Stand cu acei oameni simpli la masa vei avea parte de una dintre cele mai mari revelatii culinare intamplate vreodata. Gusturile, aromele si savoarea mancarii te vor invita intr-o calatorie in tara copilariei tale. E imposibil ca stand si gustand din masa imbelsugata sa nu ai flash-uri in minte cu cate o bunica pe care o adorai in copilarie, ori cu imaginea mamei tanara gatind sambata. Ceea ce iti ofera oamenii de acolo la masa este mai mult decat mancare, este o plimbare culinara prin caldura si intimitatea caminului familial.
Am mancat la Nea Nelu Suciu si la doamna Mihaela Ghita de la casa cu Zorele si de fiecare data am avut aceeasi senzatie.
M-am inclinat cu respect in fata ciorbei de cartofi cu tarhon care bate de departe orice ciorba incercata vreodata intr-un restaurant, m-am bucurat de tocanita de pui facuta pe masina de foc si servita cu varza calita, mamaliga si iaurt de bivolita si m-am entuziasmat cand sotia lui Nea Nelu a pus pe masa un ied facut la cuptor in sos de vin si ceapa rosie. La micul dejun vei avea de ales intre 8 si zece tipuri de gemuri si dulceturi, lucru la care cei din Crit cred ca sunt campioni mondiali: dulceata de afine , de zmeura, de mure, de coarne, gem de cirese amare, de porumbe sau de prune uriase. Despre nenumaratele tipuri de sarmale stropite bine cu iaurt de bivolita si inconjurate de ardei proaspat culesi de pe vrej nu o sa spun decat ca sunt una dintre piesele de rezistenta. Ce m-a mai miscat profund este o specialitate pe care am intalnit-o acolo pentru prima oara : GASCA. Ei bine, nu e vorba de pasare, ci de un preparat facut din mamaliga cu trei tipuri de branza de capra, bagata la cuptor in ceaun. Un fel de bulz mai elevat care poarta aceasta denumire datorita faptului ca branza infloreste din mamaliga si arata ca penele de gasca. Deserturile sunt acelea pe care le-ati gustat cu siguranta prin copilarie : placinta cu mere, clatite cu dulceata, placinta de dovleac. Alaturi de acestea am gustat niste prajituri sasesti de exceptie, prajituri “pierdute”; pierdute datorita faptului ca sasii nu mai exista sa le faca, femeile din sat care mai stiu cum se fac imbatranesc, iar intr-o buna zi, nu va mai ramane nimic din aceste traditii . Trist dar aceasta este povestea unei Romanii plecate de acasa prin strainatate la munca. Mi-e teama ca nimeni nu va mosteni aceste traditii, iar ele nu vor razbi pana in secolul viitor. Incet, incet lumea satului autentioc, acea lume ce sta inconjurata in memoria noastra afectiva de un hallow de lumina, acea lume ce a inventat simplul, decentul si bunul gust, va disparea luand cu ea toate aceste senzatii culinare unice, aceste parti din viata noastra pe care ar trebui intr-un fel sau altul sa le aparam ca parte integranta a identitatii noastre personale.
Pana atunci va invit sa fugiti din oras in fiecare clipa in care puteti si sa o luati spre nord spre Crit, Viscri, Muller, Fisher, spre acele locuri ce va vor bucura si va vor reintoarce catre simplitate, sinceritate si liniste.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Ca tot incepusem sa povestesc acum vreo saptamana de zona Piata Lahovari o sa va invit sa facem o usoara plimbare plecand din piata cu pricina si intrand pe Eremia Grigorescu ( strada ce leaga Piata de Gradina Icoanei). Pe la mijlocul strazii isi are stabilimentul restaurantul Esperanto. Numele poate nu spune nimic, dar o masina parcata in fata, cu poza patronului lipita pe ea va va da cateva hint-uri despre locatia in discutie. Renumit mai ales pentru proprietarul ce emite pe calea undelor idei culinare, Esperanto este gazduit de o casa frumoasa, veche a carei arhitectura a suferit putin la renovare prin aplicarea unei fatade “colorata dupa gust”. Voi marturisi din start ca am vizitat institutia de multe ori in decursul existentei sale, asa ca pot formula o opinie bazata pe experienta plus consistenta si nu pe renumele de scriitor, om de televiziune si playboy al proprietarului , proprietar ce uneori obisnuieste sa intre in bucatarie pentru a ferici audienta. Designul interior al restaurantului este unul interesant, surprinzator pe alocuri, in linii mari chiar reusit. Din pacate acesta este singurul comentariu bun pe care pot sa il aduc edificiului. Daca in anul deschiderii am mers de vreo doua ori cu placere la Esperanto, toate vizitele ulterioare mi-au cladit parerea ca a fi gurmand si a tine un restaurant sunt doua lucruri extrem de diferite si lipsite de elemente comune. Meniul la citire este unul prietenos avand tot soiul de denumiri nascocite menite sa te faca sa vrei sa gusti. Din pacate la ultimile vizite jumatate de meniu era inexistent pe motiv ca “nu avem azi”. Nu avem azi, nu avem maine….de ce mai tineti dechis? ar fi intrebarea fireasca. Intr-o sambata seara am poposit din nou la Esperanto atras de frumusetea terasei impreuna cu 8 prieteni. Dupa ce am reusit sa facem un rezumat al meniului cu lucrurile care chiar exista, am fost informati la 20 de minute dupa luarea comenzii ca nu mai exista nici pui. Asadar am ales cu totii cam acelasi lucru ( fie un porc, fie o vita) si ceva antreuri. Antreurile au durat o ora si 10 minute pe ceas!!!!!!! timp in care am consumat sticle de vin ca sa ne tina de foame ( totalul vinului la final a fost vreo 6 milioane). Felul de baza a poposit pe masa noastra (plina de sticle goale) la vreo ora si 50 de minute de la lansarea comenzii. Din pacate vita era tare iar porcul rece. Dupa o asemenea experienta e greu sa incerci sa scrii o cronica obiectiva. Sigur coastele Che Guevara suna bine la fel si rata, dar ce folos…rata cred ca nu mai au de la deschidere. Argumentele chelnerului (foarte arogant de altfel) au fost ca Restaurantul Esperanto are o mare grija pentru alegerea ingredientelor asa ca daca nu gasesc “the Ingredients” mai bine nu prepara produsul. Domnilor, sunteti in Romania si trebuie sa supravietuiti in acest context, din pacate nu cred ca asta este problema, serviciul si rapiditatea nu au de a face cu ingredientele. Faptul ca deserturile sunt bune nu va va ajuta cu nimic, deoarece pana atunci veti fi atat de nervosi, incat va va sta in gat. Nu o sa comentez despre pozitionarea fusion si despre ceea ce inseamna fusion pentru ca as deschide o noua polemica, minuscula in comparatie cu cea principala. Concluzionand: daca vreti sa vizitati Restaurantul Esperanto cu tot dinadinsul, pregatiti-va sa va enervati si pregatiti multi bani pentru asta.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)