November 2008

You are currently browsing the monthly archive for November 2008.

Vinuri romanesti! Parerea mea.

November 27, 2008 in Brutarii, Vinarii, Observatii culinariarde by leonte | 4 comments

Si pentru a elimina orice suspiciune din start declar deschis: beau! Beau vin, in fiecare zi… de doua ori pe zi, la pranz si la cina. Mi se pare o defavoare facuta unei mese bune lipsa vinului, este o jignire adusa elegantei gestului de a servi masa acompanierea unor eseuri gastronomice cu apa plata sau, Doamne fereste, cu Coca Cola. Sunt mai multe motive ce au conturat aceasta atitudine a mea: primul ar fi educatia ( de cand ma stiu in familia mea s-a baut si s-a apreciat vinul), al doilea rand ar fi respectul fata de mancare – o mancare muncita, gandita, creata merita ceva pe masura, un vin ce duce in spate un proces ( grija si atentia cultivatorului, providenta vremii, iscusinta unui vinificator, rabdarea de a incarcera licoarea pana la maturitate). Ganditi-va ca un bucatar ( si ma refer la bucatari, nu la gatitori) isi petrece mare parte din timp alegand ingrediente, cautand originea acestora, sa fie naturale, sa aiba esenta, etc. In momentul in care opera sa desavarsita sade glorioasa in fata clientului tamp, acesta omoara toata savoarea si impletirea gusturilor naturale cu un complex de substante chimice de sinteza pe care le ia nonsalant dintr-o bautura carbogazoasa servita cu paiul. Pacat! Dar sa revenim la subiectul propus in titlu. Enciclopediile de vinuri de prin lume sunt de acord ca Romania are un mare potential viticol, dar ca majoritatea viilor si productiilor sunt depasite fiind victime ale unui sistem aplicat in perioada comunista. Practic desi ne situam in top 7 cei mai mari producatori europeni, marea parte este reprezentata de vinul prost de IAS sau citirica din curtile oamenilor. Ma voi abtine de aceasta data sa fac comentarii socio-politice pe marginea acestui subiect, desi am o mancarime pe limba ingrozitoare. Si cum azi mi-am propus sa fiu “ala” optimistu’ voi vorbi de vinurile romaneste ce imi plac si pe care le recomand. Lista o sa fie scurta, asa ca nu schimbati canalul.
Vinuri Rosii :
- Cherry Tree Hill de la Cramele Hallewood. Melot pastrat in barique, mare caracter.
- Arezan de la Murfatlar. Cabernet pursange, direct si infocat ca un marinar coborat pe pamant dupa sase luni. Vinul perfect pentru cadouri la straini datorita ambalajului.
- Terra Rossa Domeniile Clos Des Colombes. Cupajul nebun al unei frantuzoaice dintre merlot, cabernet franc si feteasca neagra. Productie mica, grija mare.
- Davino Domain Ceptura Rosu. Un vin cu care merita sa te incurci, un cupaj de calitate produs rar si de aici poate o mica inconstanta. Vi-l recomand pe cel din 2005.
- Prince Matei de Dealu Mare, de zguduie din temelii precum personalul de Titu la schimbarea macazului.
- Cupola Sanctis de la Mehedinti, pentru curajul de a incerca si un shiraz pe pamant Valah. Vinul e un cupaj Cabernet- Shiraz. Nu stiu daca mai gasiti caci au fost produse vreo 40 de butoaie si poate ca nu e drept sa-l propun…hmmm, ma rog democratia nu se aplica in vie!

Vinuri Albe:
- Chardonnay Sole de la Recas – de departe cel mai bun chardonnay romanesc incercat de mine in ultimii ani. Are de toate: buchet, culoare ca la manualul de chardonnay, consistenta de san adolescentin.
- Chardonnay 3 Ha de la Murfatlar – pentru ca imi aduce aminte prin buchet de vinurile austarliene sau cele de Napa valley.
- Sauvignon Blanc Clos des Colombes, un vin cu o personalitate uimitoare, complicat de gasit o mancare la nivelul sau.
- Sauvignon Blanc Davino, cel scos in editie limitata (atentie la eticheta), un vin corect ce se afla pe lista mea in principal datorita stradaniei de a fi un sauvignon blanc facut cu grija si cu responsbilitate la sulfati.

Care va sa zica cam astea ar cam fi… nu sunt multe, dar sunt bune. Sigur ca imi pare teribil de rau ca nu am putut recomanda un riesling (preferatul meu), un aligote sau un pinot gris care sa merite, asa cum nu am putut recomanda nici un cupaj pe alb care sa spuna ceva. Lucrul bun este ca in aceasta industrie exista progrese, iar eu unul le-am vazut in ultimii ani. Cred ca exista o sansa si exista un viitor pentru vinurile romanesti bune, cred ca va veni si ziua in care tarancuta de Jidvei si galbena de Odobesti vor deveni istorie. Pana atunci va dau un singur sfat, inainte de a manca: ganditi-va la ce veti bea. Noroc!

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Cantina Verde, Campania electorala si alte nebunii.

November 25, 2008 in Restaurante italienesti by leonte | 7 comments

Vineri am fost la Cantina Verde. Suna ciudat iar cand cauti pe harta locatia pare si mai ciudat. Cantina Verde este restaurantul unui italian deschis in Titan ( probabil italianului i-a placut rezonanta numelui cartierului amintit); un restaurant la care m-am dus cu inima deschisa si curioasa de asemenea inventie in imparatia unui strand celebru. Carciuma arata binisor, antreurile sunt de-a dreptul excelente, pastele sunt facute cu talent iar “secondi” sunt corecte. M-a innebunit un cantaret de origine romana ce canta cantonete italiene la microfonul legat de laptop legat de doua boxe date la maxim. Poate nu m-am prins eu de atmosfera caci de altfel lumea parea a se veseli la trilurile gitane al lui O Sole Mio. Trecand peste acest episod ce poate fi evitat prin ocolirea zilei de vineri, Cantina Verde reprezinta viitorul urbei noastre capitaliste. De ce? Pentru ca este un restaurant cu mancare foarte buna, cu mancare frumoasa, inventiva, moderna, cu preturi foarte decente intr-un cartier pe care altfel nu l-asi fi vizitat decat invitat de vreo ruda la o onomastica. Carciumile de cartier inventive si de calitate vor emancipa un oras sugrumat intre patru strazi de centru. Locantele aflate la liziera blocurilor cenusii din cartierele”muncitoresti” ale Bucurestiului vor fi cele ce vor schimba perspectiva tanarului shaormist crescut acasa cu ciorba de plic si la scoala cu cornulet cu lapte. Sincer sa fiu in afara de Drumul Taberei acest Palm Beach al Bucurestiului nu imi aduc aminte sa mai fi auzit de carciumi decente in cartiere. Poate ca exagerez dar nu cred ca ti-ai invita iubita la o cina romantica in Crangasi asa cum nu ai scoate un partener de afaceri la un japonez din Balta Alba. Tocmai aici este chestiunea pe care incerc sa o disec asemenea unui profesor nebun de anatomie indragostit de mirosul de formol. Cand Bucurestiul va fi plin de “Cantine Verzi” prin toate partile lui populate civilizat, in momentul acela vom putea spune ca avem o capitala. ” – Te invit la un maroccan senzational pe Lacul Morii” sau ” Iesim diseara cu totii la sushi barul din Pajura sau ne incumetam la indianul din Berceni? ” … Educatia este o chestiune extrem de complexa ce nu sta doar in teancul de carti pe care ti-l baga doamna profesoara pe gat in clasele 1-8 si 9-12, educatia sta in tot ceea ce vezi, auzi si gusti, sta in filmele la care te lasa ai tai sa te uiti atunci cand ai 13 ani, sta in cladirile pe care le vezi in fiecare dimineata in drumul catre scoala, sta in muzica pe care o auzi dincolo de peretii vecinului, sta in condimentele pe care o mama le foloseste in bucatarie, sta in sfaturile tatalui atunci cand inviti pentru prima oara o fata la cina, sta in locul unde te intalnesti cu prietenii tai si in pastele pe care un bucatar italian ti le serveste atunci cand duminca la pranz iesi cu familia in oras. Pentru ceea ce a facut italianul de la Cantina verde in Titan merita respectul nostru si vizitele noastre in acea locatie.

Sambata mergeam cu masina prin oras si ma uitam buimac la imaginile printate ale unei campanii electorale pe care nu o inteleg. Precum cetateanul turmetat a lui Nenea Iancu mi-am pus intrebarea ” Bine, bine, da io cu cine votez?” Imi era greu sa-mi fac o idee, o parere, sa nutresc un sentiment pentru unul sau mai multe mesaje electorale, foarte greu si asta pentru ca nu aveam nici un reper. Oprit la stop am avut strafulgerarea unei idei pe care in anumite conditii de temperatura, masa, timp as putea-o considera excelenta. M-am gandit sa fac o analogie intre partide, mesaje si mancare. In acest fel as fi putut alege ce vreau sa servesc la masa in urmatorii patru ani. Iata va sa zica cum mi s-au aratat toate vazute dintre bucate.
PSD-ul arata fix ca un restaurant romanesc ce nu si-a schimbat meniul inca de pe vremea raposatului. Aceeasi ciorbita de vacuta ( care in fapt este o zeama cu legume tocate ce se foloseste si la ciorbita de pui si la aia de porc si la aia a la grec), acelasi muschiulet de porc impletit si platouas de mititei cu mustar si ardei iute. Preturile sunt mici dar ( atentie) socotite la suta de grame. Chelnerii au capatat camasi noi brandate de vreo bere, dar au aceleasi obiceiuri marunte de a umfla nota si a fura la gramaj. Este restaurantul unde dupa ce mananci, ragaii puternic, te scobesti in dinti si pleci cu o senzatie de satietate si cu un colesterol dublu, ceea ce, nu-i asa, in cativa ani te va ucide.
PD-L-ul seamana cu restaurantul romanesc cu scaune de piele, tavan de rigisps cu spoturi si usa de termopan. Meniul este gros, are poze facute cu o camera digitala de catre patron si este foarte variat spre international. Asadar pe langa traditionala pastramioara se pot servi si spaghetti bologniese, ficat de gasca sau salata cocktail de creveti. Intotdeauna in acest restaurant miroase a proaspat spalat pe os cu o solutie cu miros de pin. Chelnerii sunt tineri, joviali dar inca mai poarta la pantofii negri sosete albe.
PNL-ul este restaurantul cosmopolit, fusion facut intr-o casa retrocedata si restaurata sumar, investitie mica cat sa acoperim crapaturile. Meniul pare interesant, cu specialitati moderne si bine descrise. Atunci cand comanzi insa nu au mai nimic pentru ca nu au primit marfa si mai tot timpul vor sa-ti bage pe gat un dorada pentru ca e mai scump. Este genul de carciuma in care chelnerul se uita la tine cu putina greata daca nu iti comanzi si antreu si in care apa plata vine doar cu lamaie.
PNG-ul arata firesc ca un fast food de Gara Basarab in care poti manca hamburger, shaorma si pizza, toate cu aceleasi ingrediente : carne congelata, muraturi, maioneza de tub si mustar indoit cu apa. Este genul de bodega din care daca scapi fara toxinfectie alimetara te poti declara norocos.
PRM-ul este gratarul de pe Strandul tineretului cu mititei serviti la scobitoare si franzela taiata in patru.
Care va sa zica ce doriti sa serviti la micul dejun, pranz si cina in urmatorii patru ani? Hmmm, grea intrebare mai ales ca am tot servit aceste spacialitati de ani buni incoace. Eu unul cred ca prefer un soi de post vegetarian, stiu ca e dificil pentru un gurmand dar cred ca e mai sanatos. Voi manca doar salata si morcovi in astepatrea unui restaurant care sa reuseasaca sa serveasca fie si un singur fel dar cu gust si inspiratie. Pana atunci va recomand tuturor sa va reumpleti dulapiorele de baie cu Colebil si Triferment pentru ca… petrecerea continua!

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Maiko – restaurant japonez pe pamant romanesc

November 17, 2008 in Restaurante asiatice by leonte | 45 comments

Pana la urma ce stiu majoritatea romanilor despre Japonia? Ca nu sunt chinezi, ca sunt rai ( asa ii arata filmele americane de razboi), construiesc masini urate si bune, le place sa se joace cu microcipuri, femeile japoneze din filmele porno sunt sarmoase, la nervi isi infig o sabie in burta, fac casete Sony si Sanyo si mananca peste crud. Care va sa zica am stabilit din start ca Japonia nu e Germania si nici Italia, Japonia e departe si nu se inghesuie nimeni sa emigreze acolo. Oricum daca romanii se inghesuie sa cumpere casetofoane si masini japoneze, nu acelasi lucru s-ar putea spune cand vine vorba de mancarea din Tara Soarelui Rasare, e ciudata, inspira frica si in general cine ar da un carnat ce sfaraie pe gratar pe o bucatica de peste crud… bleah!
In acest context, pe pamantul “pestelui fript cu mujdei” s-a deschis MAIKO – restaurant japonez.
M-am dus sa vizitez acest edificiu de cultura nipona intr-o zi de miercuri la pranz insotit de un prieten cunoscator in ale restauranrtelor ( investitor ). Eu unul simteam o usoara emotie deoarece buzduganul zvonurilor lovise deja poarta urechilor mele, iar asteptarile erau mari. In plus ( recunosc deschis) nici nu sunt vreo voce autentica cand vine vorba de mancare japoneza. In plus de majoritatea romanilor eu pot face diferenta dintre sushi, sashimi si maki, am vazut niste filme japoneze si am incercat sa citesc cateva carti japoneze ( intre ele nu se afla Shogun), dar cam atat. Asadar, emotionat, am trecut pragul templului culinar sintoist. M-am temut sa nu fiu descaltat la intrare, dar am scapat. Restaurantul este impresionant la vedere. Facut cu pricepere si bani multi, detaliile si intregul ansamblu arata foarte bine, exceptional pe alocuri: lemn veritabil, apa ce curge prin restaurant, pesti japonezi vii prin apa, kimono -uri . Apropos de kimono, chelneritele ( romancutze de ale noastre) imbracate in kimono-uri ca la mama lor (mama kimono-urilor), nu stiu daca a fost cea mai buna idee. Pentru purtarea kimono-ului exista un ritual, pe cand fetele noastre merg normal, romaneste, hotarat, hazliu uneori… e un soi de filmul american ” Memoriile unei Gheishe” in care totul este incredibil de autentic si de atent la detalii, este Japonia fimata cu camera ascunsa dar ca toata lumea vorbeste engleza??? Trecand peste acest aspect poate putin prea fin, sa trecem la meniu. Ei bine…. nu stiu cum sa o spun…. meniul daca il parcurgi fara sa te uiti la preturi arata excelent, arata(probabil) asa cum ar trebui sa arate intr-un restaurant japonez adevarat. Preturile in schimb spun urmatorul lucru : daca intr-un Bucuresti de 2 milioane de locuitori exista cam 1000 dispusi sa manance o data pe saptamana intr-un restaurant japonez, la Maiko pot manca doar 30. Ce trebuie retinut din alambicata fraza de mai sus este faptul ca Maiko= f. scump. Asta inseamna ceva de genul: noi am mancat sumar ( 10 bucati de sushi impreuna + un fel principal fiecare), am baut o sticla de vin romanesc si am platit peste 200 EU. Cand vezi preturile din meniu, pofta de mancare scade iar asteptarile cresc brusc. Am inceput ca o mica selectie de sushi si maki. Cel mai bun sushi pe care l-am mancat eu in Romania; in comparatie cu ce am mancat pe afara e acolo, se incadreaza. Suhi-ul, va sa zica, a facut o impresie buna, ne-a bucurat, si am zis in sinea noastra “hai ca face”. Bucurosi asteptam felul de baza : ton albastru si Anghila. Asa cum am spus, asteptarile erau sus de tot, pe masura a ceea ce aveam sa platim. Din pacate felul principal nu a fost atat de sus. Tonul meu arata foarte bine, rosu in mijloc, exact cum trebuie dar era aproape rece ( si asta nu pentru ca asa ar fi reteta). Anghila a fost in schimb o dezamagire, mult prea uscata si total lipsita de savoare, gustul ( asa cum scria in meniu) ar fi trebuit sa fie potentiat de un sos ce suna imbietor… nu l-am simtit, in plus si acest fel era usor racit. Poate ca Anghila nu a fost cea mai buna idee din meniu, totusi cand ceri un pret fi pregatit sa fi pus sub lupa pentru el. Probabil ca daca as fi mancat gratis la Maiko, cronica mea era mult mai ingaduitoare, in conditiile unui client normal, verdictul meu suna cam asa : de ce m-as duce intr-un loc din care sa plec cu senzatia ca am platit mult si nu am fost fericit 100% cu mancarea?
Sunt sigur ca Maiko isi va avea clientii lui, mult prea putini pentru capacitatea restaurantului, sunt sigur ca la un moment dat toate lucrurile se vor regla si mancarea si preturile, s-ar putea insa sa fie prea tarziu si sa aiba soarta defunctului Casa M al carui spatiu il mosteneste. Maiko in opinia mea reprezinta o neintelegere a bussines-ului cu carciumi, o neadaptare la o piata pe care te expui. Sigur ca Bucurestiul are foarte multi oameni ce castiga peste 500 de mii pe an, intrebarea este cati dintre ei gusta unul japonez, cati dintre ei ar manca cel putin o data pe luna la un japonez? Iar de aici intrebarea numarul doi: dintre oamenii ce castiga pana intr-o suta de mii pe an, si care ar merge saptamanal la Maiko ( pentru ca iubesc mancarea japoneza) cati isi vor pemite? Atunci cand ai o investitie substantiala intr-un restaurant ce preferi : sa ai zilnic 6 mese de 200 de Eu sau 40 de mese de 100 de EU?
Asta e… pana una alta e afacerea lor si ei stiu cel mai bine ce vor de la ea. Eu unul raman doar cu gandul ca Maiko poate mai merita o sansa pe care din pacate nu mai pot sa i-o dau sau nu mi-o mai permit!

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Premiul intai cu coronita!

November 10, 2008 in Observatii culinariarde by leonte | 10 comments

Ca orice industrie ce se respecta, industria romana de carciumi, restaurante si localuri a simtit o nevoie viscerala de a da premii, de a incununa efortul si stradania creatorilor de ostropeluri si ciorbite de vacuta, de a recunoaste si de a aduce tribut valorii gastronomice nationale. Si iata cum o publicatie pe numele ei ” Food and Bar Magazine ” s-a autodeclarat autoritate suprema in judecarea cazurilor legate de comestibilitate si a organizat in elevata atmosfera a hotelului Marriot ” Oscarurile Potolului din Romania”. Lasand la o parte tonul malitios cu care mi-am inceput dizertatia trebuie sa recunosc ca nu e nimic rau in a premia o industrie, problema incepe de abia cand cei ce premiaza nu prea au criterii si stiinta ( o sa trec subtil peste banuielile legate de onoruri financiare sau de influenta). Ei bine daca cumva la un moment dat, intr-un moment de deriva emotionala corelata cu o mahmureala decenta, ati avut senzatia ca in Romania se intampla lucruri frumoase, decernarea premiilor de care am amintit vine sa va aduca cu picioarele pe pamant si sa va urle in ureche : Bai Fraiere, esti in tara lu’ franzeluta si a lu’ platouas!
Se spune, sau mai bine zis organizatorii spun ca votantii au fost persoane din top management-ul unor companii serioase, oameni stiutori si priceputi la si cu tigaia. Uitandu-ma, cu indulgenta, peste premiile decernate m-am tot intrebat care or fi fost managerii si mai ales companiile de succes. Dupa parerea mea este vorba de companii precum : Ionascu 96 impex import-export srl, Europa Top Grup sau Costian & Luci si Fii CO. Impex srl.
Acordarea unor premii inainte de toate trebuie sa fie o chestiune de responsabilitate, o chestiune de pricepere si bun simt, trebuie sa aiba niste criterii bine puse la punct si anumite repere incontestabile din domeniul respectiv. Poate ca sunt exigent si cer prea mult de la o revista ce traieste pana la urma din vanzarea de publicitate. Totusi un minim de implicare cerebrala era absolut necesar. Parca si vad conversatii de genu’: “Ia zi bre Nea Alecu, nu bagi si mata o macheta sa-ti dau un premiu?”. Si astfel au aparut clasamentele. Daca la sectiunea “cel mai bun restaurant” primele doua sunt locatii ce meritau nominalizari, pe locul trei apare o carciuma pe numele ei “Noblesse”, un restaurant cu niste fite de usuca primavara ghioceii, un loc mai mult gol decat plin avand un meniu aerian si un program artistic cu formatie.
Situatia se inrautateste cand apare clasamentul restaurantelor cu specific. La romanesc situatia sta asa: Jaristea, Burebista, La Mama… moment in care tastatura mea s-a blocat de lacrimile scurse pe ea. Pai cum, mai oamenilor ce mai aveti bun simt in Tara lu’ Margarina, sa premiezi non valoarea, sa premiezi anti mancarea romaneasca, sa premiezi carciumi fara personalitate si fara imaginatie. Ba mai mult La Mama (lui) ia premiul intai pentru cel mai constant restaurant. Constant in tampenie, sunt de acord. Cum a ajuns acest lant de fast-food evoluat cu sedere la masa sa fie premiat, aceasta butaforie de carciuma in care cei ce au “adidasi” in picioare nu sunt primiti pe motiv ca nu se incadreaza ca si tinuta. Propun ca anul viitor Mac Donald’s sa ia premiul pentru cel mai bun restaurant cu specific strain. Lista atrocitatilor poate continua cu o multime de exemple ( vezi privileg catering – pentru cea mai buna companie de catering sau Benihana pentru cel mai bun restaurant cu specific strain).
Dragi organizatori de top-uri, inainte de a va apuca sa dati cu parerea in stanga si dreapta, inainte de a cheltui bani (stransi cu greu din publicitate) pe gale de premiere, va propun un exercitiu simplu in cativa pasi:
Pasul 1: Nu va mai comandati de la ” Hai la Masa.ro” la pranz si incercati decenta de a nu mai manca pe tastaura computerului.
Pasul 2: Scoateti bani pe decont din contabilitate, schimbati-va pantofii cu ciucurasi si intrati in mai toate carciumile decente pentru a fi capabili sa faceti nominalizari.
Pasul 3: Cititi o carte, mergeti la un muzeu, renuntati la “Povestiri Adevarate”
Pasul 4 : Exista pe internet multe lucruri de citit despre gastronomie, setati-va alta pagina de start, nu gsp.ro
Pasul 5 : Incercati sa mancati pe banii vostri, mocaciunile va fac sclavii favorurilor
Pasul 6 : Calatoriti, vedeti lumea, mancati si altceva, nu va mai considerati sotia sau mama singurul bucatar cu stele Michelin din univers ( stelele Michelin sunt alte stele decat cele pe care le vedeti dupa terminarea unei sticle de tarancuta de Jidvei)

Daca cumva ati facut acesti pasi deja si ati distribuit constient acele premii atunci probabil ca e timpul sa va schimbati meseria, nu de alta, dar e mai bine pentru toti.
In fata cititorilor acestui blog imi cer scuze pentru lipsa de eleganta vizibil prezenta in acest articol, dar eu unul ajung usor la capatul puterilor intr-o tara in care Gigi Becali e numarul unu in afaceri, Dan Diaconescu este numarul unu in televiziune, Dan Voiculescu este numarul unu in integritate, Mihaela Radulescu este numarul unu in toate iar “La Mama ” ii si intrece. Pana la urma suntem ceea ce mancam si meritam ceea ce votam.

PS:Ma gandesc serios sa fac un clasament intern de carciumi deoarecea ma macina aceasta curiozitate teribila a aflarii adevarului. Care va sa zica cine se baga? Voi posta saptamana aceasta niste nume pentru nominalizari.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Centre Ville – bistro de centru.

November 5, 2008 in Restaurante cosmopolite by leonte | 4 comments

Cateodata pur si simplu nu am chef sa mananc in oras la pranz pentru ca ma oboseste ingrozitor aceeasi intrebare ce se invarte in capul meu si se izbeste violent de peretii interiori ai cochiliei inteligentei mele: UNDE SA MANCAM ! Aceasta intrebare imi ucide intai o mare parte din timp, apoi imi decimeaza un mic grup de nervi sfarsind prin a-mi suprima pofta de mancare. Unde sa mananci la prinz in conditiile in care:
- nu vrei sa mergi cu masina printr-un oras sufocat
- nu vrei sa mergi la aceleasi restaurante din jurul biroului, restaurante de care te-ai saturat pana peste poate
- nu vrei sa iti comanzi mancare la birou ( o data din cauza faptului ca mancarea e proasta si a doua oara dintr-un principiu ce tine de respectul fata de propria persoana).
Asadar uneori sfarsesc lametabil cu un iaurt sau cine stie ce descoperire pseudosintetica de la magazinul de vis-a-vis.
Ieri o prietena mi-a povestit de un bistro foarte aproape de mine pe numele lui Centre Ville (pe Luthereana in spatele hotelului Radisson). Acest lucru mi-a nascut un apetit promitator in jurul pranzului drept pentru care m-am indreptat hotarat spre locul cu pricina. Prima impresie foarte placuta, spatiul extraordinar de luminos ( natural), mobilier design, alb, aerisit, toalete echipate Vitra… adica surprinzator de bine. Chelnerii au fost cel de al doilea semn bun: manierati, discreti, bine informati asupra meniului si a metodelor de preparare, respectosi si prietenosi in acelasi timp. Piesa centrala a bistroului, conceptul (cum imi place mie sa-l numesc) este un cuptor numit TABUN. Cuptorul asta e o chestie mediterana, zic ei. E adevarat dar trebuie specificat ca e de pe malul celalalt al Mediteranei sper Orientul Mijlociu, care va sa zica arabesco-israeliano-palestinian. Nu conteaza foarte tare de unde vine, conteaza foarte tare ce iese din el. Meniul m-a bulversat in prima faza avea lucruri interesante dar printre ele descopeream si mici sau mititei ( stiti voi, chestiile alea care se mananca cu mustar si care produc deseori partenerilor de conversatie senzatii neplacute). M-am incordat dupa care mi-am dat seama ca sunt ingust, pana la urma e o preconceptie… micii vin de fapt exact din zona araba de care vorbim iar peste toate astea , ce, nu merita si ei o sansa? Am comandat care va sa zica ce mi s-a parut apetisant combinat cu recomandarile chelnerului ( un domn).
Nu stiu ce as putea zice, totul a fost impecabil. Am inceput cu o specialitate in acel cuptor , un soi de focacia cu legume ( aveau si cu miel si cu tot felul de alte lucruri), specialitate ce a fost absolut delicioasa, genul acela pe care ti l-ai dori sa-l mananci cu mana si sa te lingi pe degete ( suna urat, dar e placut). Aceasta focacia a fost suficienta pentru toti cei trei oameni care ne aflam la masa. In partea a doua am mancat un pui facut cu legume picante in acelasi cuptor si servit cu un sos usor de iaurt si menta – mmmmmm. Am mai gustat dorada facuta in acelasi cuptor si : bingo! dorada avea savoare. Un prieten mai neispirat si-a luat un antricot de vita. Cand spun mai neinspirat o spun pentru ca putea sa-si ia o chestie mai in spiritul locului, altfel antricotul a fost perfect iar sosul cu care a fost servit a avut in spate fara doar si poate un sosier. Fiecare fel de mancare vine foarte inspirat prezentat din punct de vedere al vaselor in care este servit – asta denota o atentie la detalii laudabila. Minunat totul, o masa mai mult decat decenta intr-un loc perfect pentru pranz ( poate si pentru cina – o sa verific). Doua comentarii ( caci am o inclinatie nativa catre comentarii): meniul(ca si print) merita o forma grafica si de calitativa mult mai buna iar carciuma trebuie neaparat sa aiba muzica, usor in surdina, aleasa cu grija si in spiritul locului.
Cafeaua am baut-o pe terasa ce avea incalzitoare si a fost extrem de relaxant. Pretul mesei in trei oameni a fost decent, meritat iar chelnerul si-a meritat tipsul pentru bun simtul de care a dat dovada. Asadar va recomand Centre Ville pentru ca locuri ca acestea merita atentia oamenilor inteligenti, le creaza o stare buna. Sper ca acest articol sa nu para peste cateva luni total deplasat, sper ca serviciile, mancarea si mai ales lumea care vine acolo sa nu se schimbe. Cat despre mici – o sa-i incerc data viitoare, sper ca si ei au ceva de spus, altceva decat : ” Baiete, doua beri!”

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Romania vazuta din cuptor.

November 4, 2008 in Observatii culinariarde by leonte | 1 comment

M-am gandit sa scriu cateva randuri care sa ma faca sa trec usor si mai ales discret si cat mai putin patetic peste reintoarcerea in tara in care printr-o minunata intamplare m-am nascut acum mai bine de 33 de anisori. Recunosc ca datorita plecarilor dese si implicit datorita reintoarcerilor la fel de dese nu prea nutresc sentimentul de dor de patrie sfasietor si inuman asa cum este el descris in proza fantastica pe care obisnuiam sa o citesc ca lectura obligatorie in perioada studiilor mele. Nu contest existenta acestui sentiment de altfel de o noblete induiosatoare nascuta dintr-o gena ancestrala aparuta in confluenta mai multor conditii de temperatura, masa si timp balcanice. Nu stiu de ce la fiecare reintoarcere nu imi vine sa dau fuga in primul restaurant romanesc si sa ma imbuib cu sarmale. La New York am descoperit Romania asa cum se vede ea dincolo de ceea ce credem noi ca altii cred despre noi. Intr-o noapte, in timp ce butonam telecomanda televizorului chiaunit de fusul orar, am vazut pe Travel Channel emisiunea lui Anthony Bourdain despre Romania. Nici pe departe atat de rea cum ma asteptam dupa comentariile ce au circulat pe net. Omul e mult prea deschis si prea doritor de aceasta decoperire ca sa se lase manipulat fie si de propriile stari de nervi aparute uneori iminent in contactul cu civilizatia din interiorul arcului carpatic. Sigur nu a fost o emisiune la fel de plina de elogii cum a fost cea realizata in Ghana spre exemplu, dar a fost o emisiune deosebit de interesanta pentru cineva, in speta eu, care isi dorea sa afle de mult cum dracului se uita civilizatia la noi, cate valuri pot face sarmaua si mamaliga pe scala de valori a bucatariei planetare. Lucrul cel mai ciudat in toata emisiunea a fost ca ghidul lui Bourdain in Tara Romaneasca a fost un rus!!!! Rusul cu siguranta s-a simtit bine pentru ca a fost beat din secunda unu a emisiunii pana la generic, lucru ciudat pentru un om cu o natie alcohol proof. Bourdain insa s-a tinut bine iar comentariile au fost de bun simt. Exista cateva episoade jenante cum ar fi cel in care nu pot sa filmeze la Curtea Veche decat daca plateste 10 EU/ mp???????. Vazuta din coada cratitei, Romania arata ciudat, o combinatie de salbaticie, civilizatie si straniu, nu arata deloc latin si foarte putin european. Mancarea noastra traditionala, fala neamului a fost apreciata, gustata si comentata. Sigur, nu a lipsit momentul maxim si anume taierea porcului undeva intr-un sat din Maramures… pana la urma omul si-a facut treaba si a filmat tot ce este specific pe aici pe la noi : porc, porc si iar porc. Am avut toata emisiunea senzatia ca totusi ceva este in neregula desi nu mi-am dat seama ce. Abia aseara rememorand emisiunea am realizat ce era… nu era nimic autentic, oamenii din emisiune nu erau veseli, nu erau adevarati, nu transmiteau nici o energie. Totul se desfasura ca o mare sarbatoare aranjata. Asta lipsea. A fost o emisune despre o Romanie in care oamenii sunt speriati de naturalete, in care (desi se vede stradania de a fi primitori) oamenii sunt constipati de ceea ce li se intampla, nu au curajul sa se exprime, sa faca ceea ce simt. Elocventa este masa finala din Maramures in care Bordain mananca sarmale intr-o casa de oameni, iar in fata lui se desfasoara un program artistic de folclor de prin partea locului…. atat de nenatural. Nu vom putea sa fim niciodata apreciati la adevarata noastra valoare atata timp cat suntem obsedati de : ” ce crede lumea despre noi”. Mi s-a parut genial ce a apreciat Bourdain : Dacia, da Dacia 1300.. stiti masina aia urata de care ne este rusine. Ei bine lui i s-a parut fascinanta ( si nu e singurul, axact acum doua saptamani o olandeza mi-a spus exact acelasi lucru), a facut misto de ea dar a gasit-o fascinanta in uratenia ei, a baut in cinstea ei. Ma gandesc ca Italienii probabil ar fi facut din ea un simbol, un icon de tara. A mai apreciat tuica, ca orice alcoolic cumsecade, pe care a consumat-o in cantitati considerabile. Una peste alta finalul a fost: ” mi-a placut in Romania, desi trebuie sa ai grija cu tuica letala!”- nu e rau nu… da nici peste standard de bine, romaneste. Emisiunea ma face sa trag o concluzie, simpla de altfel : poate ca pentru a avea succes deplin cu sarmaua ar trebui sa puna mana pe ea niste francezi… de aici si poza de inceput a articolului!