February 2009

You are currently browsing the monthly archive for February 2009.

Mica Elvetie e o carciuma destul de veche a Micului Paris. Mica locanta
si-a tot schimbat micul asezamant, in momentul de fata situandu-se pe mica strada Aviator Sandu Aldea (un mic erou al marelui razboi mondial). Nu mica mi-a fost sfortarea de a face rost de o masa, deoarece Mica Elvetie fiind mica are doar cateva mese mici si care in micile weekend-uri bucurestene se umple numaidecat. Stiu ca exista in oras mai multi indivizi mici de statura sociala ce istorisesc prin diverse publicatii mici povestioare despre micul restaurant. Si eu va voi povesti mica mea aventura culinara la Mica Elvetie si va voi spune parerea mea mica despre acest loc. Mica locanta incearca sa reproduca o mica cabanuta din Alpi, pierzand din vedere un mic aspect si anume acela ca noi ne aflam la sud de Carpati. Asadar pentru mine micul set-up interior nu reprezinta punctul forte al subiectului aflat in fata noastra pentru o mica disectie. Alura elvetiano-tiroleza prafuita si cu picturi mari de autori mici aduce a restaurant usurel si fara pretentii. Bancile mici de lemn sunt tipice after-sky-urilor din tara cantonelor in care te imbeti si mananci carnati mici cu numai doispe’ euro. In plus din niste boxe mici prinse cu holsuruburi in perete, rasuna micul Radio Romantic
( nimerisem chiar ora de dedicatii). Trecand peste micul comentariu legat de design am sa continui coborandu-mi mica atentie asupra meniului. Sunt lucruri mici si interesante acolo dar, din pacate nimic care sa imi raneasca adanc micul orgoliu de culinariard. La antreuri ochii mei mici s-au bucurat la vederea unei selectii de carnuri elvetiene afumate. M-am gandit ca trebuie sa fie ceva special, un fel de carne de Milka afumata cu rasina de cedru. Cand a venit micul platouas acesta continea cam patru tipuri de mezeluri dintre care doua tipic italiene : bresaola (dupa parerea mea preambalata) si culatello. Acum recunosc cultura mea este mica cand vine vorba de carnuri afumate elevetiene… poate se aseamana foarte mult avand in vedere mica granita intre cele doua tari. La felul de baza toata lumea tinde sa-si ia fripturile mari de pe pietrele mici. Ca sa stabilim din capul locului, chestia cu servitul pe piatra e o mica sfaraiala. Practic carnea vine cruda si ti-o prajesti tu pe o piatra incinsa. Pentrui vita mai inteleg procesul pentru ca-ti poti stabili tu gradul de prajire mai in sange mai bine facut… pentru peste mi se pare degeaba si o mica bataie de cap in plus. Servirea carnii pe piatra ca si specialitate nu este vreo realizare cu care un bucatar cat de mic sa se mandreasca deoarece acesta nu are nici cea mai mica implicare. Sigur exista varianta in care micul bucatar pregateste o mica marinata pentru carne si controleaza sistemul de macerare dupa mici retete numai de el stiute. In cazul micului restaurant elvetian nu este cazul, deoarece si pe meniu este specificat faptul ca micile halci de carne vin de la Angst ( pentru cunoscatorii mici, Angst livreaza in restaurante carnea deja marinata). Am apreciat in schimb micul desert de fructe cu alcool si inghetata mica de vanilie. Cand a sosit nota, am gasit in sfarsit si ceva mare in Mica Elvetie…. mare cam de 250 de EU in patru persoane ( cu vin moderat!). Micul meu univers de valori spune ca e putin cam mult pentru carne de la Angst, bresaola, decor tirolez si Radio Romantic. Acestea fiind spuse inchei mica mea dizertatie despre Mica Elvetie spunand ca uneori cand fulgi mici de nea curg intr-un dans neinteles din cer si simti mica nevoie de a fii la munte ( dar nu poti) merita sa faci o mica vizita prin Mica Elvetie Saint Moritz, altfel daca n-ai trecut de 50, cred ca exista mici locuri mai bune la aceiasi bani.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Statistic e demonstrat, astia suntem toti, eu cel care scriu, voi ce cititi, toti cei ce ies cel putin odata pe saptamana la un restaurant, toti cei ce merg cel putin odata pe saptamana la film, tot grupul celor care se incumeta sa mearga o data pe luna la teatru, toti cei ce avem sub 45 de ani si punem mana pe o carte pentru a o citi, nu pentru a o sterge de praf. 2%- acestia suntem noi, oamenii care nu se uita pe OTV, Antena 2 sau Acasa, oamenii ce dau din cand in cand bani pe muzica ( pentru ca undeva in sufletul lor inteleg ca DC++ nu e tocmai o alternativa), ascultatorii de radio Guerilla, bautorii de ceai si cumparatorii de Carturesti. In orasul celor doua milioane de suflete segregate in sase sectoare, 2 % suntem toti cei din balonul de sticla din care orasul pare sa aiba puls, sa aiba din cand in cand ritm si mai ales sa aiba gust. Imi cer iertare in fata tuturor carciumilor pe care le-am criticat pentru defecte si detalii minore, si pe care de altfel voi continua sa le critic, pentru faptul ca am trecut cu vederea un aspect esential, acela al numarului limitat de oameni cu care, ele carciumile, vorbesc. Intotdeauna am spus ca mai este loc suficient pe piata de restaurante noi, ignorand de fiecare data faptul ca viata unei locatii sta adeseori in numarul clientilor de vineri si sambata seara, acest obsedant 2% pe care l-ai putea inghesui pe viitorul nou stadion national, acest 2% ce vara pleaca in vacanta lasand mesele goale, pentru ca Micul Paris este prea mic si prea neinteresant pentru a atrage turistii ce ar putea fi ratiunea unui business constant si sanatos. Mai nou avem si criza, un subiect de conversatie absolut superb ale carui aspecte epice par sa fie dea dreptul nelimitate, un subiect de conversatie ce se traduce simplu in realitatea cotidiana a locantelor prin : mai putini clienti, mai putine antreuri, mai putine sofisticarii, mai mult vin la pahar. Asadar stimati 2% colegi din “rezervatia naturala de fiinte curioase” sunteti fara sa vreti si fara sa va fi intrebat nimeni responsabili de viitorul gastronomic al acestei urbe, puteti fi principalii suspecti de serviciu in cazuri de rapire de pe piata a unor feluri de mancare decente, asa cum puteti deveni absolut inconstient calul troian al civilizatiei fast food. Puteti trai cu asta?

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

M-am lasat de chinezarii acum vreo zece ani cand am realizat ca exista viata dupa pachetelele de primavara si inca una mult mai rafinata. Ultima oara cand am intrat intr-un chinezesc am expirat gaze nocive vreo doua zile incat prietenii ajunsesera sa-mi spuna “dragonul”. Dupa aceasta lunga-mi absenta de la masa preanumerosului popor asiatic, la indemnurile unui amic pasionat de respectiva bucatarie, am hotarat ca este cazul sa vad ce mai e nou prin urbe pe acest segment. Sincer m-am dus la Orasul Interzis cu asteptarile jos, ca un boxer constient ca nu are cum sa scape de un uppercut zdravan. Restaurantul da semne inca de la intrare ca nu e chiar tipul cu care ne-am obisnuit . Lipsesc surprinzator obiectele de decor cumparate din Niro, felinarele de hartie, eventaiele pe pereti si pozele hologramatice cu pesti Koi. Restaurantul arata ca un soi de restaurant scortos pentru chinezi…. adica ce o insemna asta, o sa intrebati. Adica pe scurt arata ca si cum cineva s-ar fi ocupat de design-ul locului aducand obiecte valoroase, scaune frumoase , mozaic pretios, in general totul are un touch cosmopolit ceea ce, dupa parerea mea, e putin prea mult pentru specificul pur traditional al restaurantului, mai degarba te astepti dupa design la o zona fusion. Oricum e un detaliu ce s-ar putea sa treaca neobservat pentru multi. Nu va trece neobservat cosul-gadget de la baie ce isi desface capacul automat la simtirea prezentei umanoide ce are intentia de a arunca ceva… deh chinezi! Bucatarii din Orasul Interzis sunt chinezi cu pedigree, asta insemnad ca au facut niste scoli celebre pe la ei. Mi s-a spus, nu vorbesc romana. Cum nici chelnerii nu par a vorbi chineza este surprinzator cat de corect au venit comenzile. Atmosfera e una placuta, un loc bun de ales pentru iesirea cu prietenii de sambata seara. Mancarea…, ce pot sa spun, e chinezeasca. Detaliind voi spune ca e cea mai buna mancare chinezeasca pe care am mancat-o in Bucuresti. Au multe variatiuni de noodles, meniul dpdv structura este fix asa cum am mai vazut prin Asia, au multiple variatiuni de mancaruri picante si iuti ( pentru iubitorii genului), vita pe plita este servita cu un intreg ritual astfel ca mai sfaraie inca vreo doua minute dupa ce a ajuns pe masa ta. La sectiunea peste au lucruri extrem de interesante unele dintre ele chiar unice in orasul cu sase sectoare, asa cum unic pare sa fie si porumbelul prajit a carui prezenta in alte meniuri de pe la noi nu prea am intalnit-o. Daca tineti neaparat sa va dati rotunzi in fata prietenilor, puteti sa comandati o specialitate cum ar fi : supa crema din oua de broasca. Acum nu stiu sa va spun exact ce marca este broasca si unde a fost pescuita…sau poate doar e o figura de stil. Eu unul va recomand sa incercati cosuletul cu fructe de mare pentru ca e pe cat de delicios pe atat de usor, nu de alta, dar stiti ca sunt un promotor al mancatului sanatos. La sectiunea preturi lucrurile sunt in perfecta concordanta cu ceea ce iti ofera restaurantul: vrei un chinezesc mai pretios, platesti ca atare. Nu e extrem de scump dar nu e nici in range-ul de preturi cu care v-au obisnuit semibombele existente. Oricum daca mergeti sa mancati la pranz prindeti discount-ul de 20%. Chelnerii romani stiu ce sa recomande si explica destul de vizual ce se intampla intr-un fel sau altul de mancare. Ce-ar mai fi de spus este faptul ca la vara acolo va fi o minune, am vazut ce gradina superba au in spate, gradina “impodobita” cu niste statui ce sunt intr-adevar foarte potrivite pentru specificul carciumii. In concluzie daca vreti sa mai alternati, Silvestru 3 alias Orasul Interzis, poate fi o buna varianata pe harta voastra gastronomica – cel mai decent chinezesc- pentru cei ce gusta unul!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)

Ca orice capitala europeana, Bucurestiul s-a procopsit cu un rau. Mare napasta a cazut pe capul nostru, nu putea Dumnezeu sa ne dea pogoane de pamant intinse ca in palma pe care sa le asfaltam si pe care sa ne inghesuim blocati in trafic? Nu! Ne-a dat un rau ce intotdeauna ne-a creat numai probleme. Pana la “sistematizare” putea si era plini de tigani ce-si spalau caii in el, dupa aia a venit sistematizarea lui Ceausescu si marele deranj al cosmetizarii Dambovitei, azi pe malul ei rasare o minunatie de constructie cu doua turnuri numai bune sa te lovesti cu deltaplanul in ele ( vorba aceea tara de c… atentate de c…).
Poate sunt nebun, dar intotdeauna am vazut rauletul asta amarat ca un loc inca virgin unde la un moment dat un primar destept ar putea sa dezvolte zona de carciumi a Bucurestiului. Imi imaginam vara pontoane cu restaurante mici si dese, imi imaginam parterurile cladirilor de langa Dambovita, restaurante si bistrouri cochete cu vedere la apa, imi imaginam in zona Grozavesti kioscuri cu cafea calda si croissante unde dimineata cei impatimiti de alergat sa isi traga sufletul si sa ia micul dejun.
Se pare insa ca pe apa plictisitoare a incomodului rau, va rasari umbra unui mare mall plin de fast food-uri si fete in treninguri cu sclipici, mall ce nu va face altceva decat va sublinia miicimea si inutilitatea acestei ape. Daca mai exista o sansa ca fiica mea (care acum are cinci ani) sa iasa cu colegii de facultate la bistrourile de pe Dambovita as prefera sa o exploateze la maximum. Asadar pentru cei ce au urechi sa auda, pentru cei ce nu sunt delasatori si prosti, pentru cei ce inca mai lacrimeaza dupa hipodrom urmati chemarea :
http://stop-dimbovita-center.blogspot.com/2009/02/dezbatere-publica-puz-dambovita-center.html

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Exista sau au existat un numar de carciumi in Bucuresti al caror proprietar mi-ar fi placut sa fiu, nu pentru ca locatiile de care va voi vorbi ar fi vreo mina de aur, ci pentru ca sunt o mina de amintiri si povesti stranse intr-o viata. Carciumi vechi, si cand spun vechi spun avantrevolutionare, au mai ramas putine intr-un oras ce cauta noul cu dinadinsul. De fiecare data cand merg la Paris imi face o deosebita placere sa caut pe peretii fiecarui stabiliment culinar in care intru auorizatia de alcool deoarece pe aceasta se afla anul infintarii. In general acolo restaurantele, bistro-urile, barurile sunt chestiuni de cateva generatii, acolo lumea traieste din aceasta afacere si o lasa mostenire, acolo o carciuma este o meserie in care te implici, nu o investitie pe care ai facut-o pentru ca aveai ceva extra bani din imobiliare sau vanzari de masini din Germania. Revenind la orasul de sub Dealul Mitropoliei si la carciumile lui nu ma pot abtine sa nu observ ca din sase carciumi celebre pe care mi le-am dorit doar intr-una mai palpaie usor candela unor vremuri ce le-au facut poveste.
- Caru cu Bere- e cea mai bine pastrata dintre toate. A fost cumparata
( sau ma rog, luata in gestiune) in 2005, usor renovata si repusa in circuit. E tot timpul plina si faptul ca atunci cand treci seara prin fata ei peretii vechi de o suta de ani respira in strada muzica, rasete si sunet de halbe ciocnite, ma face sa ma bucur usor. Am intrat in Car alaturi de noul proprietar in ziua in care a semnat contractul. Am umblat prin toate cotloanele si, fara sa exagerez, absolut orice bucatica de zid, orice masa veche, orice bucata de podea slinoasa respira istorie. A fost momentul in care am plasat-o pe locul intai in ” carciumi pe care as vrea sa le am”.
- Capsa – O carciuma la ale carei povesti am crescut cu gura deschisa, cu mult inainte de a lua contact fizic cu locatia. Fratele bunicii mele
( soferul regelui Mihai pana in 1948) avea o multime de povesti pe care le traise acolo. Ascultam si imi imaginam o lume intreaga de aristocarati, industriasi, mosieri, artisti intre zidurile stabilimentului de pe calea Victoriei. Mai tarziu am regasit exact acea lume imaginata de mine in amintirile lui Alexandru Paleologu depre Capsa. Azi, la 2009, Casa Capsa este o locatie frumos restaurata, dar care a pierdut tot… dar absolut tot din sclipirea si spiritul de alatadata. Mi-e greu sa spun unde ar fi gresala, poate in abordarea noii locatii, poate in meniu, poate in comunicare sau poate (si aici iar il citez pe Paleologu) nu mai exista oameni pentru Casa Capsa. Tristetea localului in discutie ma face sa-l situez pe locul doi in ” carciumi pe care as vrea sa le am”
- Ciresica – celebritatea acestei carciumi vine din postarea ei in imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generatii de artisti celebri s-au oprit la Ciresica dupa repetitii pentru ” una mica” si au plecat de acolo doua zile mai tarziu. La Ciresica se obisnuia sa bei vinul pe “doape” adica, atunci cand comandai o sticla de vin ti se lasa dopul pe care il bagai in buzunar. Dimineata la nota, numarul dopurilor din buzunar trebuia sa corespunda cu cel al sticlelor de pe nota. Din gama povesti cu celebritati, la Ciresica vodka se servea in pahare mari de apa, iar apa in pahare mici de vodka, astfel ca pentru privitorii neavizati “maestrii” pareau ca beau multa “apa” cu putina”vodka”. Locatia a fost scoasa si ea la vanzare la un moment dat, acum s-a redeschis renovata intr-un stil ce o face o alta cafenea din Bucuresti, practic singurul lucru autentic ramas este numele. Pentru ceea ce putea fi, Ciresica intra pe locul trei.
- Nicoresti- asta e un local aparut in perioada comunista si celebru pentru faptul ca era loc de petrecere pentru securisti. Unii l-ar darama pentru asta, eu sunt de parere ca o istorie se asuma, ba mai mult atunci cand devine istorie ar trebui profitat. In ziua de azi Nicorestiul este exact ca acum 20 de ani, chelnerii sunt si ei de atunci…ba mai mult recunosc in cate un client ce sta singur la o masa nostalgia unei persoane care a cunoscut vremurile de glorie ale stabilimentului. Din pacate Nicorestiul este o carciuma ce merge in virtutrea unui renume si va sfarsi ca atare fara nici o idee de reinventare. Locul patru
- Bolta Rece- celebra si ea pentru petrecerile fara termen si pentru lumea pestrita, pentru mititeii deliciosi si vinul dosit. In ziua de azi aceasta locatie reprezinta cel mai bine dintre toate locatiile pomenite termenul de ” s-a dus”. A fost renovata prost, kitch, nu mai spune nimic de istoria ei. Un loc frumos ratat impardonabil ce intra pe locul cinci.

Trofeul ” carciumi pe care as vrea sa le am” il acord de departe locatiei ce a fost ” Sarpele Rosu”. Astazi o ruina in curs de demolare ce inghite in molozul si praful daramaturilor povestile lui Iordache, Dinica, Banica, Nelu Ploiesteanu si al altor personaje ce au facut din acel loc cel mai bohem teritoriu bucurestean al ultimilor decenii. Locatia si-a depasit de mult statutul de carciuma, a devenit legenda inca din timpul in care functiona. In 1998 intr-o vreme in care eram mult prea tanar si mult prea sarac, proprietarul Sarpelui Rosu mi l-a oferit, locatie + brand, in schimbul sumei de 90 de mii de dolari. Evident ca nu ii aveam, dar am ramas cu acea convingerea ca intr-o zi il voi reinventa. Din pacate timpul nu asteapta iar eu nu am fost, se pare, destul de convins. In curand acolo va rasari probabil un bloc din ai carui pereti noii locatari vor auzi speriati noaptea acordurile lui ” La Chilia-n Port” iar luminile citadine vor crea in dormitorul lor din umbre, silueta cocosata peste o masa a lui Iordache.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (4 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)