Se facuse seara si in centrul vechi cateva picaturi razlete de ploaie spalau caramida din zidurile fantomatice. Terasele de pe Smardan se golisera alungate de boabele primaverii si totul parea ca intr-o poza alb-negru miscata si cu un sharp indoelnic. Foamea si ploaia faceau ca ritualul cautarii locului ideal sa se transforme intr-o decizie bazata pe principiul “intram in primul”. Pe Selari, o intrare . Deasupra cu litere medievale: Crama Domneasca- restaurant voevodal. Cum bunica imi povestise ca strabunica ei vazuse pe viu un voevov m-am simtit indreptatit sa intru fara frica de a fi legitimat de sange albastru. Inauntru atmosfera promitatoare, spatiu decorat frumos, dar mai important nu kitch. Partea spectaculoasa am descoperit-o in momentul in care am mers spre fundul spatiului ce dezvaluia un perete de sticla in spatele caruia puteai admira ca intr-un acvariu ruinele cetatii vechi ale Bucurestiului. Unul dintre primele lucruri ce mi-au venit in minte a fost acela ca daca mi-ar veni vreun strain l-as aduce aici sa manance. Gandul corect mi-a fost confirmat de faptul ca trei din cele patru mese aflate in jurul nostru vorbeau alte limbi decat valaha. Meniul nu arata rau – continea ceva specialitati interesante, lucruri pe care nu le gasesti prin carciumile cu specific autohton, dar care in fond ( ele lucrurile) sunt puternic autohtone. Astfel puteai alege dintre diverse bunatati la jar ( iar jarul chiar era jar ca l-am vazut) si specialitati cu caracter medieval valah cum ar fi carne la sabie. Toate aratau foarte bine si desi nu le-am comandat pe toate le-am zarit pe alte mese. Spectaculos. Meniul de vinuri merita aplaudat pentru ca ia toate podgoriile din tarisoara Romania si le insira vinurile cele mai rasarite. In timp ce comandam bunatati in peisaj a aparut si un taraf decent ce, recunosc, a fost extrem de discret si cu muzica lautareasca adevarata fara nici un ton sau semiton de manea. Am cam asteptat dupa mancare cu toate ca prin spatiul locantei chelnerii alergau mai ceva ca Doina Melinte, asudand si dandu-si duhul. Toata aceasta alergare a chelnerilor ( multi dintre ei veniti cu transfer de prin locuri precum Terasa doamnei, Casa Banateana , etc – stiti genul ) s-a dovedit a fi nu foarte productiva intrucat timpul de asteptare a fost destul de maricel. Din acest punct de vedere nu va recomand locul daca va grabiti. Mancarea a fost buna, chiar excelenta pe alocuri, pastrama de exceptie si saramura de crap facuta cu dragoste. Portiile = generoase, asa incat daca te duci flamand si comanzi dupa pofta, va ramane multa mancare neatinsa pe masa. La final pe acordurile melodiei “Truli, truli, draga” a sosit si nota. Despre aceasta va avertizez ca este gandita orientat spre vizitatorii straini. Scumputz. Cu toate astea daca le pui in balanta : masa romantica cu vedere la ruine, muzica veche in surdina, mancare romaneasca buna si timp de asteptare lung plus preturi ridicate cred ca crasma in discutie merita vizita pentru ca, nu-i asa, chiorul e rege in tara orbilor.
You are currently browsing the monthly archive for April 2009.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
Poate pentru multi acest cuvant “tzest” nu spune mare lucru, suna arhaic si daca se vorbeste de el pe blogul subsemnatului inseamna ca oarecum se leaga de mancare. Tzestul in doua cuvinte este un soi de cuptor de paine ce isi are originea prin miezul Olteniei de la Segarcea la Bailesti, o inventie ciudata ce scoate paini mari cat o roata de Dacia 1300, pufoase si gustoase incat cel care a apucat sa guste odata din painea in tzest ramane cu gandul la ea o viata. Ca orice lucru autentic din neologica noastra tara, tzestul este pe cale de disparitie sau mai rau, acolo unde mai exista a suferit niste modificari atat de dramatice incat dauneaza conceptului in sine. Aceasta dracovenie arata ca un fel de clopot/palarie/ozn facut din lut, paie si balega, un lucru destul de simplu in principiu dar, va garantez, extrem de complicat in fond. Am cautat prin toata Oltenia sa mai gasesc un tzest autentic si cu greu ( si ajutorul unei prietene) am gasit unul in fundul unei “bataturi” de prin Catane. Nu mai exista. Pur si simplu oamenii au uitat cum se mai construieste, nu mai stie nimeni sa “calce tzestul”, nu mai e nimeni in stare sa faca compozitia perfecta ca el sa nu crape atunci cand infrunta flacarile aprige, taranii moderni preferand sa sudeze bine o janta de tractor si sa o foloseasca pe post de tzest. In copilarie mi-am petrecut vacantele intr-un sat oltenesc si tin minte ca priveam fascinat cum femeile isi suflecau poalele si incepeau un soi de dans ritual cu picioarele goale prin lut pentru a da nastere acelei compozitii speciale. Ultima femeie pe care am vazut-o facand acest lucru a fost bunica mea. Azi ea are 96 de ani, nu-si mai aduce aminte ce punea exact pentru a face tzestul sa nu crape iar eu am undeva intr-o curte din Pipera – Ultimul Tzest. In ziua de Florii, mi-am adunat cativa prieteni, mi-am suflecat manecile, am framantat o paine si am dat drumul la tzest. Desi nu ma asteptam, a iesit exact ca in copilarie : mare, pufoasa, stropita cu rosii proaspete pe deasupra si desenata cu furculita. Mirosul unic de aluat copt pe pamant s-a ridicat triumfator deasupra suburbiei Bucurestiului facand pentru o clipa uitata detentia lui Gigi. A fost un festin ce a avut in centru aceasta paine antica cu gust unic din care se rupe cu mana atunci cand este calda, iar ea, painea, respira aburi calduti cu miros de grau ce plesneste in iulie in soarele arzator al Olteniei. De ce istorisesc aceasta intamplare cu caracter personal si intr-o oarecare masura si intim? Pentru ca din nou imi aduc aminte de lipsa de personalitate si mancarea cantineasca a restaurantelor romanesti din Bucuresti ( si nu numai). Tzestul este un instrument in jurul caruia poti sa-ti construiesti un intreg concept de carciuma, caci el in afara de paine mai stie sa faca si pui si placinte si o multime de alte lucruri de o savoare unica. Este de-a dreptul idiot cum carciumile italienesti isi aduc mesteri din Italia pentru a le construi “cel mai” cuptor de pizza, iar carciumile traditionale prefera sa-ti puna pe masa franzela turceasca taiata cu cutitul. Tzestul in discutie este doar unul dintr-un lung sir de exemple ce s-ar putea da, de metode autentice de gatit uitate sau pierdute. Ce este mai trist este faptul ca nu colectivizarea le-a distrus, ci din contra, capitalismul si ramura sa unica de economie romaneasca de piata in care segmentul carciumi traditionale traieste si respira pentru ca exista Metro. O idee buna ar fi ca nemtii de la Metro sa puna niste tzesturi in vanzare, frumoase, facute in Germania, poate ca asa bivolul cu carciuma romaneasca o sa inteleaga ca lucrurile importante ale civilizatiei noastre culinare mor… nu pentru ca ultima femeie care a calcat tzestul a facut 96 de ani, ci pentru ca ei nu au nici un fel de responsabilitate in ceea ce priveste perpetuarea bucatariei traditionale, pentru ca ei de fapt isi fac carciumi romanesti pentru ca sunt mai ieftine, visul lor adevarat fiind ca intr-o buna zi sa vanda sushi.
Cand da coltul ierbii, ma apuca dorul de dus prin centrul vechi si abandonat al urbei noastre. Zona arata extrem de straniu, parca e o reconstituire a Bucurestiului dupa bombardamentele din razboiul cu numarul 2, canale imense sapate peste care treci pe podete de lemn pe sub care se joaca tiganusi mici si zgomotosi, cladiri aplecate si gata sa cada pe tine…. ce sa mai, o gramada de capcane facute anume de catre Primarie pentru a tine speciile de Dorobanti departe de zona aceea. Centrul vechi arata in primavara lui 2009 ca o combinatie de Havana, Paris 1900 si Mizil, il iubesti si il urasti de la un metru patrat la altul; uitata de autoritati acesta bucata de oras renaste insa prin carciumi si prin calitatea oamenilor care vin acolo, este aproape incredibil cum prin mirosul acid de pipi combinat cu igrasie si prin fauna de tuciurii in maieu si slapi rasar locuri care inseamna exact esenta acelui loc. Statornicia si incapatanarea cu care bunul gust, inteligenta si eleganta incearca sa intre in focarul acela de prabusire incep sa dea roade, iar sambata noaptea ferit de lumina obsedata de detalii a zilei am avut pentru prima oara senzatia ca nu sunt in Bucuresti. Pe altarul acestui blog vor mai curge ceva articole despre stabilimentele din zona, astazi rezumandu-mi atentia catre doua dintre ele, extraordinare prin concept si executie.
Bernschutz& CO este o pravalie de ceaiuri si carti. Poti sa cumperi ceai, carti si prajiturele pentru acasa sau poti bea un ceai, manca o prajiturica si rasfoi o carte chiar acolo. Mica, cu un aspect cochet colonial, pravalia impresioneaza prin marea varietate de plante ce pot fi fierte si prin priceperea deosebita a tinerilor vanzatori. Nu spun de pricepere doar asa, ci pentru ca este greu sa gasesti pe cineva ( in spetza tanar) care sa fie pasionat si care sa vorbeasca atat de bine si atat de mult despre ceea ce vinde. Am baut un ceai spectaculos vizual, o planta care pusa intr-un ceainic transparent cu apa fierbinte infloreste pe repede inainte. M-am uitat tamp la spectacolul acelei plante ciudate in timp ce ma indopam cu un frusec de casa. La final am baut licoarea si mi-am cumparat “Baietii” de Vargas Llosa. Cred ca alegerea cartii a avut ceva de a face cu ceaiul. Nu are multe locuri… vreo sase, dar sunt suficiente. Stai in vitrina, privesti trecatorii, bei ceai, nu-i asa ca e undeva la granita dintre bohem, burghez si oldfashion? Ce va recomand este sa treceti pe acolo( pe Smardan) si sa bagati un cap, merita.
Mai departe pe Covaci am mai descoperit un loc pe care l-as lua acasa. Bruno – wine bar and coffee shop. Un loc micut pentru cunoscatori. Cand spun cunoscatori nu ma refer la coffe shop ( caci am simtit cum unii dintre voi au tresarit) ci la wine bar. Vinuri bune, excelente, din toata lumea si toate servite la pahar. In plus ca treaba sa fie perfecta poti sa-ti comanzi si niste branzeturi fine, putrezite, mucegaite. Am intrat in Bruno aproape de miezul noptii. Muzica era senzationala, jazz, volumul mediu spre jos astfel incat puteai sa auzi discaret si discutiile celorlalti. Un bar pe mijloc cu un frigider de vinuri si cu un bartender foarte simpatic. Inauntru lume foarte buna. Am comandat doua pahare de Saint Emilion si ne-am asezat pe bar. Fiecare sticla deschisa este vidata din nou dupa folosire, astfel licoarea din sticla ramane intacta din punct de vedere al gustului si aromei. A fost minunat. Bruno este genul de loc in care te duci sa te pierzi impreuna cu un pahar de vin de tot ceea ce inseamana greutatea acestui oras, este o cura de slabire a stresului. Stai pe bar, te joci cu licoarea prin toata cavitatea bucala, asculti jazz, faci conversatie inteligenta, te uiti pe fereastra, te pierzi usor in gandurile tale optimiste…
Asadar exista o singura sansa pentru zona calamitata de Primarie : Carciumi excelente si multe , numarul oamenilor de calitate ce merg acolo, acesta va trebui la un moment dat sa depaseasca considerabil numarul habitantilor dubiosi. Ne vedeam prin zona!
Humphrey Bogart sprijinit de pianul alb scoate din buzunar o tigara. Sunetul metalic al zippo-ului clasic razbate usor peste acordurile pianului. Isi aprinde tigara, trage un fum, se gandeste… ” just, play again Sam”. Icon-ul unui viciu. Intre timp la scara planetara lucrurile s-au schimbat mult, aproape categoric: pianele nu prea isi mai gasesc locul prin carciumi, Sam canta hip-hop iar tutunul dauneaza grav sanatatii. Oamenii viciosi stau in cete mici in colturi de strada sau in fata restaurantelor pentru a-si aprinde tigara cu care de altfel Hollywood-ul (si nu numai) i-a educat decenii intregi. Peste noapte tigara de dupa masa a devenit arma letala pentru cei din jur iar fumatorul un fel de criminal in serie. Sunt un fost fumator, ultima data cand am pus o tigareta normala in gura fiind prin 2001, si cu toate astea inca imi mai aprind dupa masa o cigarillo de pufait pentru placerea unei sieste complete. Nu ma consider un dependent si nici nu-l am pe Marlboro Man in minte cand fac asta, o fac de placere. Interzicerea fumatului in carciumi si cafenele reprezinta o privare de libertate, ascunsa in spatele argumentului cu fumatul pasiv. In era in care putem clona o oaie, face sex pe telefon si turism spatial mi-e greu sa cred ca nu e nimeni in stare sa inventeze un device care sa suga fumul eliberat de plamanii viciati fara ca acesta sa treaca pe la nasul metrosexualilor pasionati de Chanel 5. Cel mai trist Paris a fost acela in care s-a interzis fumatul, au sfasiat pur si simplu din personalitatea unui oras in care imaginea frantuzului la cafea cu Gitanes-ului in coltu gurii era langa bagueta, crepe sau menthe a perrier, un Paris in care basca tinerei studente ce citeste Balzac pe o masuta mica de carciuma nu mai are nici un farmec fara Gauloises-ul de pe masa.
Pana la urma fumatul este o chestiune de decizie a fiecarui individ, un viciu ale carui “reziduri” cred ca ar putea fi rezolvate cu o ventilatie corecta si nu cu o lege care sa-i dea afara din carciuma la unul dintre momentele de apogeu ale unei cine : digestiv si tigara. Mi-e teama ca asta este doar inceputul, ce urmeaza poate fi mult mai grav : barbati si femei in pielea goala pe balcon pentru tigara de dupa, cenzura in cartile pentru adolescenti astfel incat Moromete ii va cere lu Balosu din cand in cand o bomboana fondanta, tigari vandute cu abonament la chimoterapie, etc. Asadar unul dintre vicii este clar pe duca, ce este bulversant este faptul ca nici o virtute nu sta sa rasara in locul lui, deci nu merge cu “taiem un rau apare un bine”. Mai mult decat atat cred ca ar putea fi gasite legi mult mai importante decat asta, cum ar fi o lege impotriva razboiului, sa-l interzica. Ai chef de un razboi, iesi dumneata afara. Oricum nu cred ca i-ar simti multa lume lipsa, in fond nu stiu multi care ar zice dupa o minunata friptura de vita :” Bai, ce-mi arde buza dupa un razboi…. eu ies la unu mic!”.
A fost ca intr-un film indian din anii ‘80. Ea, personajul central a disparut intr-o buna zi de acasa incarcata de geamantane din care rasareau cozi de chefal si zargan, tarand melancolic intr-o lumina crepusculara un navod pe ale carui impletituri puteai zari schelete de alge marine ce eliberau in aerul poluat al capitalei un miros de mal, scoici si sare ca in locul in care Dunarea imbratiseaza la finalul calatoriei Marea Neagra. In dimineata urmatoare, in casa de pe General Berthlot in care locuise atatia ani, nu mai era nimic. Cativa clienti rataciti incercau cu deznadejde poarta inchisa. Primul telefon mi-a sunat in jurul pranzului. O voce frematata m-a intrebat direct fara nici o alta introducere in afara de aceea digitala pe care din politete telefonul meu o afisaza :- Nu mai e? S-a desfintat? Ce se intampla? Unde a plecat Mamma? Asta a fost primul semn a ceea ce urma sa se intample, o mare de intrebari, telefoane, zvonuri si teorii. Ca in orice scenariu de film, intriga nu s-a lasat asteptata. In casa Mammei s-a asezat altcineva deschizand o pravalie de peste cu un nume englezit ce ar fi fost capabil sa nasca in mintile dependentilor impresia ca Mamma s-ar fi emanciat, si-ar fi tras o coafura noua cu culoare platinata, si-ar fi dat jos sortul plin de solzi in al carui buzunar mare obisnuia sa-si tina cutitul pescaresc si in locul lui ar fi adoptat o tunica alba cu monograma si cheia de la congelator. Panica, suspiciuni si cantece de dragoste triste. Pe copacii din parcuri (in special pe salcii) aparusera afise cu poza Mammei avand deasupra scris de-o schioapa “missing”. In tot acest timp peste oras se lasa din ce in ce mai multa dorada de crescatorie si somon congelat in punga. Cand totul parea pierdut iar imaginea Mammei in fata cazanului de bors de sturion devenea din ce in ce mai intunecata s-a intamplat minunea. Telefonul a sunat din nou. De data aceasta intr-o dimineata de joi. Am raspuns si am auzit din celalalt capat : ” Mamma are o casa noua”. Am coborat in graba imbracat sumar avand in mana un petic de hartie pe care scria Strada Povernei. Am condus fara reguli pana acolo, iar cand am coborat din masina am simtit in aer mirosul uitat: marar, usturoi, cartof fiert si… mare. Mamma Leone era acolo, pe Povernei, in casa noua, cu curte mare. Am mancat. Slava Domnului nimic nu s-a schimbat nici gustul, nici meniul, nici chelnerii, doar casa. Asadar, pentru toti copii Mammei a reinceput Vacanta Mare. Pofta buna!
LEONTE
- Vârsta: 34
- Sexul: Masculin
- Zodia: Taur
- Domeniul de activitate: Publicitate
- Locaţia: Bucuresti : România
Sponsori
