May 2009

You are currently browsing the monthly archive for May 2009.

Pentru aceia dintre voi cu un spirit de observatie mai putin dezvoltat, tin sa va informez ca vara a inceput sa se plimbe libera si dezinvolta pe strazile orasului ce-si trage numele dintr-un cioban. Acest lucru este usor de remarcat din trafic, adancimea decolteurilor, stirile prezentate de Romica Jurca si, nu in ultimul rand, aglomeratia de pe terase. Sta parca in ADN-ul bucuresteanului ca atunci cand lichidul termometrului cocheteaza cu vreo 30 de grade, sa se traga usor la umbra unei terase pentru relaxare, spritz si nu in ultimul rand discutii lenese, fara subiect concret.

Din nefericire, in urbea lui Pache, Crin, Viorel, Adriean si Sorin, cautarea unei terase devine, ca mai orice lucru de pe aici, o poveste cu naratie proasta, complicata si de cele mai multe ori fara happy-end, o combinatie intre BD, Sobolanii Rosii si Moartea domnului Lazarescu. Eu, cu vigilenta ce m-a facut deja celebru in cercul eletist al vecinilor mei de bloc ( Mosilor colt cu Obor), n-am stat mult pe ganduri si am facut o trecere in revista a ofertei terasiene: sezonul 2009.

Am sa va vorbesc de Herastrau pentru ca, lasand la o parte “faima” zonei, ramane unul dintre cele mai racoroase locuri pe vreme de canicula. Prima oprire Fattoria. Terasa arata foarte bine si este plasata extraordinar – este practic bagata cu totul in parc. Mancarea de la Fattoria nu este rea de loc si am sa subliniez faptul ca de la an la an chiar a evoluat, avand unele specialitati ce o fac unica in felul ei, de exemplu scoicile servite in oale de email. Selectia de vinuri este inspirata iar preturile nu te baga in a doua criza mondiala. Problema Fattoria apare atunci cand cauti o masa, pentru ca nu vei gasi fara rezervare prea timpurie. Mai mult decat atat, chiar si cu rezervare ai usoare dubii ca nu ti s-a data masa. Partea si mai proasta este atunci cand interactionezi cu un chelner sau (Doamne fereste) cu seful de la rezervari. Chelnerii de la Fattoria fac parte din specia Lupilor Tineri, avand nesimtirea si lenea generatiei de chelneri ceausisti la care se adauga aroganta, tupeul si smecheria specifica capitalismului dambovitean.

Lasand Fattoria in urma, ceva mai incolo, pe ruinele defunctei Alexandra Cafe sta un Trattoria il Calcio, avand in oferta mancare cu gust de congelator, debandada la mese si chleneri cu cap de curca. Desi au numere pe tricouri precum nationala Italiei, echipa de chelneri de la Trattoria Il Calcio seamana mai mult cu nationala lui Nea’ Pitzi la meciu’ cu Lituania: derutata, fara scop, tactica si tehnica… dar ce stiu eu? probabil ca si Nationala lui Pitzi prinde la popor…

Cam pe acelasi principiu functioneaza si Quattro Stagioni – un fel de frate mai mic a lui Il Calcio: mai mic, mai murdar si mai tamp, pacat de locatia ce este totusi atat de buna. Sigur ca da, cum era sa uit terasele de fitze din zona BTT? Isoleta (pentru cei ce sunt cititori recenti ai acestui blog – va trimit spre documentare la articolul din iunie 2008 “Isoleta de figuri”), aceasta japca a locului langa care a mai aparut o sosie – al carei nume imi scapa (si bine face) – ce m-a surprins de-a dreptul prin faptul ca pe doua ape plate si un caprese am platit 70 de lei.

Ce ar mai fi de amintit este bineinteles Casa di David, cu mancare de la civilizat la foarte bun. Terasa este frumoasa, vederea incantatoare, chelnerii civilizati, unii chiar simpatici. Sigur ca si aici rezervarea este sfanta, pentru ca altfel ramai nemancat. Daca ai puterea de caracter sa treci pe culoarul ce duce la carciuma, strajuit in stanga si in dreapta de Bentley-uri, Range-uri si Porsche-uri, atunci s-ar putea sa ai parte de o masa buna. Sincer vorbind, ce o fi in capul celor ce-si parcheaza musai masinile in curtea carciumii? ( n.a.: Nimic!)

Cam asta e Herastraul, mai ramane bineinteles varianta in care sa mancati la Ambasada Chinei, asta in cazul in care sunteti 007, Traian Basescu sau destul de beat sa intrati cu masina in gardul lor. Terasa placuta!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Desi nu suna de prin partile dambovitene, Lotca a ancorat fix in buricul targului, pe celebra strada cu numele nu mai putin celebrului poet si anume Mihai Eminescu. Cu toate ca, de cum da soarele, nu prea mai poposesc decat prin carciumi cu terase sub cerul liber si instelat al republicii noastre, in cazul de fata denumirea carciumii m-a facut sa-mi incalc principiile si sa cobor in beciul in care aceasta a fost zamislita. M-am dus usor circumspect (stiti voi, aerul acela autoritar, spranceana dreapta putin ridicata si atentia marita la detalii). In cele din urma, ca orice lipovean ce se respecta, am scris acest articol mai mult din patetismul sufletului de baltaret si mai putin din rigoarea si obiectivitatea unui cautator de carciumi, caci verticalitatea coloanei mele culinare se inmoaie ca o lumanare de august in fata unui caras prajit in malai.

Lotca este genul acela de carciuma (casa Bana, Mamma Leone, Naser) in care nu conteaza foarte mult locatia sau stradania estetica a designerului anonim. Ceea ce conteaza este Maria Sa Mancarea si nobletea ideii de a face altceva decat fac ceilalti. De cum am coborat in chila lotcii, m-a inconjurat un miros de leustean de mi s-au taiat picioarele. Tulburat, m-am asezat la o masa mica si inima mi-a stat in piept cand din boxele spanzurate pe pereti au inceput sa rasune atingeri duioase de balalaica si cantece rusesti cu care am crescut pe malul drept al Dunarii Vechi. Brusc, am simtit nevoia sa beau o vodka si sa tavalesc cativa pesti. Meniul de la Lotca este o insiruire de bucate pe care nu le vei gasi in niciun manual de bucatarie sau emisiune culinara televizata in prime time, deoarece nu e un meniu de restaurant ci meniul oricarei case dobrogene de pe malul Dunarii. De fapt in asta consta marea gaselnita a acestui restaurant: puterea de a gati asa cum se gateste acasa, si nu cum se gateste la carciuma.

In Bucataria Lotcii se afla o mama’sa si un fecior, lipoveni cu acte in regula amandoi, adusi in mijlocul urbei de Mitici pentru a umple strazile cu mirosul de mujdei, leustean si bors. Si pentru ca veni vorba de bors, trebuie sa incercati neaparat borsul lipovenesc pentru ca este lipovenesc, pe cuvant de lipovean. Borsul acesta (povestesc pentru cei ce n-au avut inca sansa de a vizita orase-cetate precum Carcaliu, Mila 23, Jurilovca, etc) se serveste in doua reprize: intai pestele din bors, pe platouas, cu mujdei lipovenesc din plin, iar apoi zeama, minunata zeama ce nu are nimic de-a face cu niciun alt bors pe care l-ati gustat vreodata. Si am sa va povestesc putin si de mujdeiul lipovenesc, ce merge impreuna cu mamaliga si pestele precum echipa de 8+1 condusa de Elisabeta Lipa. Mujdeiul acesta nu este despre usturoi, este despre stiinta mai multor ingrediente puse impreuna… trebuie sa-l gustati.

Dupa ce borsul si-a atins obiectivul tinta si anume sufletul, soseste carasul prajit in malai. Carasul de Dunare este – si spun asta cu intreaga responsabilitate – cel mai dulce peste pe care il veti putea manca vreodata. Nedreptatit in Forbes-ul pestilor datorita oaselor, carasul ramane dupa mine adevaratul icon national de Dunare. N-as vrea sa va dau papilele peste cap povestind in amanunt senzatiile date de carasul prajit in malai… o sa spun doar ca la suprafata devine extrem de crocant, astfel incat poti spune ca rontai la el si ajungi pana in punctul in care fiecare osisor il vei trece de doua trei ori prin gura cu obsesia unui dependent.

Asadar revenind cu picioarele in Lotca, am sa va mai spun ca la antreuri au pestisori mici, scrumbie marinata, chiftelute de peste, icre adevarate si tot felul de bunatati ce te vor face sa torni spritz in tine ca Ferrari ce a alergat fara oprire 300 de km. Spritz-ul si bauturile in general sunt un capitol la care Lotca ar mai trebui sa umble: vinurile sunt putine, podgoriile – nu cele mai fericite (ma asteptam la mult Murfatlar si Sarica Niculitel), iar la vodka au Finlandia… o vodka destul de indepartata de apele tulburi ale balcanilor (sincer cred ca o Stolicinaia si un Russki Standard ar fi mers la fix). Dar avand in vedere ca locul e deschis de o saptamana, aceste lucruri se vor regla cu siguranta pe pacurs.

Pe cei ce mai pot si mai ajung vii pana la desert, ii las sa descopere uimiti bunatatile dulci ale locului. La nota nu va ganditi… am avut impresia ca e gresita (in sensul bun). O masa in doi, cu feluri multe si o sticla de vin nu a reusit sa atinga 80 de RON… po-ma-na! Concluzia finala: Le urez majoritatii bucurestenilor sa isi petreaca timpul prin carciumi cu specific romanesc sau prin pseudo pizzerii de fitze. Lotca o pastrez pentru mine si prietenii mei. NA ZDOROVIA!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Nu mai trecusem pragul de la DaDa de mai bine de doi ani. Nu stiu de ce, intotdeauna in momentul in care ne hotaram sa mergem se intampla ceva, sau ne razgandeam pur si simplu. Poate ca o parte de vina o are si locatia, nefiind un restaurant intr-o zona populata cu carciumi. Sigur, fraza de mai sus ar trebui tratata ca fiind neserioasa si nefondata, deoarece eu unul sunt adeptul publicului care-si cauta carciuma si al aceluia ce nimereste in ea.

Asadar, am poposit in amurgul unei zile de vineri la DaDa pentru o reevaluare. Cateva schimbari de amenajare interioara, ce fac ca locul sa fie in continuare printre cele mai inspirate restaurante de atmosfera din burgul dambovitean. E un loc in care atunci cand intri ai o brusca stare de confort, locul iti pare familiar gratie aglomerarii controlate de obiecte. In plus, faptul ca din locul in care mananci iti poti cumpara si ceva elemente vestimentare sau accesorii, contribuie esential la starea generala. Surprinzator a fost fapul ca intr-o vineri seara locul era putin populat. In afara de noi mai, erau ocupate doua mese. Una dintre mese, destul de mare, se pozitionase strategic in fata unei plasme spanzurate pe perete, plasma pe care rula filmul Steaua – Dinamo derby 2009. Acest lucru a daramat cam 40% din atmosfera frumoasa si confortabila a locului. Meciul Steaua – Dinamo (incheiat 1 la 1, pentru cei interesati) asezat printre obiectele de design ale restaurantului, mi s-a parut un gest de cocalareala de sueta.

Trecand peste acest aspect, ne-am cufundat in lecturarea meniului. Pe distinsul fundal sonor al lui Emil Gradinescu, am descoperit unul dintre cele mai curajoase, bine organizate si interesante meniuri din urbe. Monumentele culinare propuse de chef-ul de la DaDa sunt o curajoasa incursiune prin culturi gastronomice variate: de la italiana la spaniola, de la marocana la japoneza, toate fiind stranse inteligent si siret sub umbrela generoasa de modern cusine. In timpul lecturari meniului am facut cunostinta si cu chelnerul ce avea sa ne deserveasca in seara cu pricina. Un pustiulica semicartierist care, imbracat in camasa alba de chelner, s-a reinventat sub denumirea de homo superiorus. Banuiesc ca daca mi-ati mai citit articolele, stiti reactia alergica pe care o am la chelneri “inteligenti”. Cu o detasare demna de un Eliade de Vatra Luminoasa, omul ne-a recitat printre buzele prea pretioase sa se deschida corect, anumite pasaje din meniu. L-am lasat in pace, vrand sa ma bucur cu adevarat de mancarea pe care o asteptam.

Masa in sine a fost una reusita, chiar excelenta. Am vrut sa le vedem potenta la sushi, dar dupa ce am comandat, chelenrul s-a intors anuntadu-ne ca s-a sfarsit (sushi-ul, evident). M-am bucurat in schimb la antreu de un Burittos excelent cu somon si legume, iar apoi la felul principal de un iepure nemaipomenit la cuptor, cu vin si masline. Si pentru ca am pomenit de iepure, trebuie sa va spun ca exista o lista de carnuri rare pe care le gasiti la DaDa: prepelita, cocos, Merlin. Prepelita spre exemplu este gatita cu struguri si servita cu cartofi cu rozmarin. Totul a fost udat cu un prosecco bun si rece. Spre final, cand chelnerul a devenit mult mai abordabil (facand chiar si doua-trei glume) probabil avand in minte suma considerabila pe care deja o consumasem, am comandat si desertul. Un Creme Brulee cu Amaretto de toata lauda si un “Desertul casei” – o chestiune ingenioasa cu bezea, mascarpone si multe fructe rosii in sos de zmeura.

In ultimul act a venit si nota, corecta in raport cu calitatea mancarii. Ceasul batea de miezul noptii, iar noi in carciuma de pe Matei Voevod, la o aruncatura de bat de facultatea de teatru sorbeam ultimele picaturi de prosecco. Meciul era de mult terminat, Lacatus si Rednic erau la nani, chelnerul era fericit cu tips-ul, iar papilele noastre gustative erau perfect satisfacute.
Noapte buna Bucuresti!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Am sa-mi continui campania pentru promovarea centrului vechi cu ultima mea descoperire ( si nu este una arheologica). Asadar, dames et messieurs, je vous presente Cafe des Beaux Arts, adica pentru vorbitorii de spaniola, letona si aromana: Cafeneaua Artelor Frumoase. Micutzul stabiliment vine sa mai aduca o raza de lumina alturi de ungurescul St. Georges, irlandezul O’Hara si italianul Gelatto pe aproape defuncta strada Franceza. Minunea este ca acesta cafenea cu cinci masutze este unul dintre cele mai de bun simt locuri construite vreodata in Bucuresti, unul dintre acele locuri ce te fac sa-ti spui in tot pesimismul emigrator ce te macina: exista speranta. Printre cladirile ce stau sa cada, printre mirosurile puternice de igrasie si boala ce insotesc zona la fiecare pas, printre chipurile tuciurii ale puradeilor ce se scalda in baltile lasate de ploaie, Cafe des Beaux Arts pare ireala, un soi de vals vienez al fantomelor interbelice deasupra ruinelor postrevolutionare. Nu stiu cu ce se ocupa proprietarul, dar deschiderea acestui loc este expresia unei pasiuni pentru detalii, si din aceasta cauza tind sa-l suspectez ca nu este roman. Micutza cafenea arata exact ca o bucatica din cafeneaua unui hotel parizian cu greutate, un soi de George V : tapet de matase, scaune stil, lambriuri de lemn, parchet din lemn masiv impecabil finisat. Pe pereti este o adevarata galerie de arta, tablouri autentice alese cu grija pe de o parte, iar pe cealalta parte o colectie intreaga a unei pictorite autohtone in perfecta concordanta cu intreaga atmosfera. Lumina impecabila, clar studiata, lucru ce iti amplifica dorinta de a pierde timpul la cafea si vorbe. Doua doamne extrem de dragutze ( una dintre ele fiind chiar asociata si sotie de proprietar) au grija de cafea, arte frumoase si conversatii. Invaluit in aburul unei cafele de pranz , tolanit confortabil in fotoliul din vitrina si contempland tablourile de pe pereti, la doar cativa pasi de cavoul teatrului Cassandra, am avut revelatia faptului ca a fi artist este o chestiune de curaj si asumare, de multe ori o nebunie, o agonie neinteleasa ale carei roade ai toate sansele sa nu le culegi in timpul vietii. M-am intrebat daca merita ca in urma ta sa ramana, fara sa ai deplina siguranta a eternitatii, un tablou spanzurat pe un perete, un manuscris sau ciudatele semne ale unei simfonii aruncate pe hartii portativ. Evident ca nu am gasit raspunsul unor intrebari mari intr-o cafenea mica, ceea ce am gasit insa a fost invitatia la gandire. Eu unul, impreuna cu un amic industrias in ale cafelei, am poposit in pravalia din discutie in primele zile ale existentei sale si din aceasta pricina locul avea parte de putini clienti. Asadar va invit pe toti cei CARE din cand in cand imi cititi gadurile, parerile si poftele pe hartia sticloasa a computerului, sa treceti sa beti o cafea, un Campari sau ce vrea imaginatia voastra la Cafe des Beaux Arts si va garantez ca fie si pentru o clipa veti salva de vechi, Centrul Vechi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

De felul meu sunt un tip matinal dupa standardele Bucurestiului, mai precis dupa standardele celebrelor cafenele de Bucuresti. Orasele adevarate, civilizate, importante din lumea asta se vad dupa forfota de dimineata si cand spun forfota nu ma refer doar la hoarda de nauci din trafic ce-si exerseaza dictia obsceno-urbana de la primele ore. Nu. Ma refer la forfota de pe trotuare ( ati observat cat de goale sunt trotuarele Bucurestiului dimineata?), din brutarii, din cafenele si din restaurantele deschise pentru micul dejun. Povestea si oful meu sunt vechi dar au atins apogeul acum vreo saptamana intr-o zi de joi. Bausem cu o seara inainte ( mult ) drept pentru care la ora diminetii la care ma activez ( ora 7.30 indiferent de ora de culcare), m-am trezit cu o nevoie fizica de manca un croissant si de a da peste cap o galeata de cafea. Una peste alta pe la 8 si 20 de minute m-am instalat in fata institutiei numita “Chocolate” de pe calea Mosilor pentru a-mi cere croissant-ul cuvenit. Am intrat si l-am cerut. O domnisoara tanara si un domn mai in varsta trebaluiau prin incinta. Cu parere de rau m-au informat ca celebrele croissant-uri sosesc de abia dupa 9.30. Bine domnilor, zic, la 9.30 orice cetatean cu slujba, e deja in fata biroului si trage nadejdea ca in curand se va face pranz, cine se mai gandeste la ora aia la croissante? Am iesit navalnic si putin iritat si m-am indreptat catre Ateneu – o zona bine populata cu cafenele. 8.30 – Turabo cafe. 3 mese pline semn ca mai sunt nebuni matinali. Fum de tigara obositor dar mirajul croissant-ului m-a facut sa trec peste. La intrebarea:’ Croissante aveti?” raspunsul a fost: ” Mai tarziu, nu acum!” Nu-i nimic mi-am spus la French Bakery sunt croissantele mult mai bune. 8.35- French Bakery. Un baietel metrosexual tragea de doua navete cu produse de patiserie. “V-au venit croisantele?” intreb increzator.
” Nu, astea sunt cele ce au ramas de ieri, sunt de aruncat, azi inca nu ne-a venit masina… mai tarziu”. Am simtit ca explodez. Normal ca mai aveti de ieri daca le aduceti la 11 cand nu mai cumpara nici dracu’. La Galleron la 8.40 se spala pe jos si nici urma de croissant, la Cafepedia nici o miscare, la Planters Cafe, inchis. Spre vestita piata Dorobanti n-am indraznit sa o mai iau din doua considerente: unu -nu imi place, doi – targetul de acolo face ochi dupa 10 deci e greu de crezut ca locurile sunt active mai devreme. In cele din urma am sfarsit lamentabil pe la un 8.50 intr-un Snack Attack in care am mancat un croissant putin mai rasarit decat daca mi-as fi luat unul impachetat de la alimentara. In concluzie: Domnilor de ce mama dracului le mai numiti cafenele? Spuneti-le bistrouri, baruri de seara, agentii matrimoniale, show room-uri de pitzipoance sau cofetarii. Nu le mai spuneti cafenele pentru ca jigniti termenul in sine. Cafeneaua este locul acela ce se deschide la prima ora si care te astepata cu miros de cafea proaspat prajita amstecat cu vanilie si unt din croissante pufoase si calde. Cafeneaua este locul acela ce din pacate nu mai exista in Bucuresti de la defunctul “Croissant de Paris” de pe Eminescu. Aceea era o cafenea pe care o gaseai deschisa la ora 7 punct cu cosurile pline de croissant, pain au chocolate sau pain au raisins. Dar cum ne-am obisnuit ca lucrurile bune sa sfarseasca prost, Croissant du Paris e inchis de vreo doi ani de cand francezul ce o detinea a plecat dintre noi. Concluzia, daca as fi un turist ratacit, ar fi cam asa… in Bucuresti dimineata incepe pe la 10, pranzul se termina pe la 6 pm, cina continua in club pana dimineata. Schimbati fratilor fusul orar!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +4 (from 4 votes)