June 2009

You are currently browsing the monthly archive for June 2009.

L-am descoperit intr-o zona centrala a Bucurestiului, pe o strada plina de case interbelice, o strada pe care n-a sosit inca nici un buldozer lacom de caramida veche, nici o cifa disperata sa stropeasca cu beton la radacina unui P + o suta. Casa fusese renovata anume pentru restaurant: corpuri noi adaugate, open space-uri, utilitati, fara insa a i se stirbi nimic din farmecul arhitectonic pe care acum o suta de ani il desena pe hartie un arhitect, francez probabil.

De cum am intrat, am avut o senzatie de caldura specifica unui loc pe care ai impresia ca il cunosti dintotdeauna, un loc in care stii ca te vei simti bine inca inainte de primul “buna ziua” al unui chelner. O domnisoara simpatica si relaxata m-a rugat sa o insotesc. Am parcurs cu pasi grabiti interiorul restaurantului in care privirea nu mai prididea sa se mire de detaliile de bun gust construite cu stiinta discretiei si fara sfortarea constienta a vreunei demonstratii de design. Lucruri alese cu grija si amplasate cu grija, in asa fel incat sa ai impresia ca sunt acolo inca de la constructia casei. Accentele noi ale constructiei erau integrate perfect in atmosfera: transparent, fara nici un ascunzis sau teama, avand marele avantaj de a ilumina o data in plus valoarea clasicului.

Ne-am oprit in fata unui bar generos. Am fost rugat sa astept cateva momente, pana cand masa avea sa fie pregatita. M-am asezat la bar unde mi-am luat o bautura aperitiv, gratie talentului conversativ al barmanului. N-am apucat sa beau doua guri si sa admir in toata splendoarea ei o pendula superba incadrata pe mijlocul retrobarului, caci am fost invitat la masa. Am urmat-o din nou pe simpatica domnisoara, iar inima mi-a stat cand am iesit in gradina in care-mi fusese pregatita masa. O explozie de vegetatie nebuna amestecata cu obiecte pretioase “aruncate” ici-colo, toate intr-o lumina perfect controlata in asa fel incat sa te faca pentru o clipa sa-ti tii respiratia si sa ai impresia ca nu te afli nicidecum in mijlocul unui oras coleric. Intr-un colt, sub o bolta de trandafiri, un pian ale carui acorduri m-au facut sa uit minute bune ca ar trebui sa deschid un meniu.

Atunci cand m-am dumerit, am fost placut surprins sa observ ca paharul cu bautura fusese deja adus la masa de un chelner discret si foarte generos in explicatii ale meniului atunci cand aveam cate o intrebare. Meniul se incadra perfect intr-o pagina A4 indoita pe mijloc: 4 startere, 5 main course-uri si patru deserturi. In plus, un meniu al zilei – cu un starter, un main course si un desert. Desi in principiu lista era extrem de scurta, dilema alegerii a fost enorma. Fiecare lucru din meniu era extrem de atragator. Cu greu m-am hotarat: Oysters la starter, ficat de vita in sos de salvie cu muguri de pin si salate compose, iar la desert Chocolate Mole cu parfait de vanilie facut in casa.

In contrapartida meniului de mancare, lista de vinuri reprezenta un foileton de cultura a viei: cel putin 10 pagini de vinuri asezate cu responsabilitate pe regiuni si soiuri. Si aici, ajutorul si recomandarea chelnerului au fost binevenite. Un lucru pe care l-am apreciat odata in plus a fost acela ca recomandarea chelnerului a fost exact pe profilul mancarii alese si a fost departe de a fi cel mai scump vin din meniu. Intre timp, din partea casei am primit unt cu spice-uri si bagheta calda. Odata cu stridiile aranjate impecabil pe un platou de gheata a sosit si paharul de sampanie aferent. Savurarea lor pe acordurile “My way” ce respirau din pian a fost o experienta cu adevarat multivalenta. Vinul ales a fost adus la masa, prezentat, degustat si pus la decantat pana avea sa vina felul principal.

Nu stiu cat am stat la masa, cert este ca dupa desertul ce mi-a frant inima am continuat sa stau in compania selecta a unui coniac. De la masa aceea de 60X60 de centimetri, desupra careia lumina aproape crepuscular un felinar invelit in iedera, am avut pentru prima oara convingerea ca acest oras are o sansa, iar cand degetele magice ale pianistului mangaiau clapele albe de fildes inventand “Dance me to the end of love”, am avut viziunea ca Bucurestiul poate fi orasul in care sa traiesti, sa iubesti si uneori, dupa ce le-ai facut pe toate, sa mori.

Cand ziua ce avea sa treaca mai avea de trait doar cateva minute, am cerut nota. Odata cu nota a sosit si intrebarea politicoasa a chelnerului daca vreau sa imi cheme un taxi. Am spus ca da. Cand am ajuns acasa soferul mi-a spus ca nu trebuie sa platesc, e din partea restauratului.

Dimineata m-am trezit cu dorinta puternica de a scrie despre acest minunat loc pe blogul ce se afiseaza acum in fata voastra. Daca va sfatuiesc sa mergenti acolo? Sigur ca da… cum as putea altfel? Doar ca locul unde se afla este destul de greu accesibil, undeva la intersectia dintre dorinta si imaginatia mea, pe o strada dintr-un Bucuresti asa cum mi-ar placea sa povestesc strainilor despre el.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Din seria “unde sa te adapostesti in Bucuresti daca da cu canicula” azi: Casa Doina. Asezata in buricul targului, la “Sosea”, adica pe actualul in vigoare bulevard Kiseleff, Casa Doina beneficiaza de una dintre cele mai frumoase cladiri istorice din urbe, cladire zamislita pe la 1892 de insusi Ion Mincu (devenit intre timp nume de scoala de arhitectura). Initial stabilimentul s-a numit Bufetul de la Sosea, iar bucurestenii obisnuiau sa traga vara prin boschetii curtii acestuia pentru a-si racori trupurile si sufletele cu o bere cu guler. Intre cele doua Razboaie, in stabilimentul in discutie a functionat un local de noapte numit FU-CIANG – primul local cu mancare chinezeasca din istoria mandrei noastre tarisoare. Cand vremurile in care musterii faceau politica in gura mare au apus, iar peste natiune s-a lasat ceata rosie a comunismului, locatia s-a transformat in restaurantul Doina, restaurant in care activistii fruntasi de partid, cadrele de stat si gastile de securisti veneau pentru a-si face veacul si plinul burtilor cu bauturi fine de import. Dupa revolutie, locul a mai capatat o “casa” inainte de Doina si a reusit in mare masura sa-i pastreze clientii din epoca ceausista.

Revenind la 2009, vara, si la mine – cel ce asterne aceste cuvinte cu ciudatul condei al tastaturi, am va istorisesc experienta mea de musteriu al stabilimentului de langa Ambasada sovietica (pardon, rusa). Daca vremea este frumoasa si vreti sa va duceti familia la gradina zoologica, nu o faceti. Mai bine o aduceti la Casa Doina pentru ca intr-un anumit fel absolut straniu, acst loc va va da aceeasi senzatie pe care ati fi avut-o la Zoo. Sigur, daca la Zoo numarul animalelor interesante a ajuns destul de mic, prin nefericita disapritie a elefantului si prin incapatanarea tigrului de a mai iesi din cusca, la Casa Doina numarul de exemplare este absolut covarsitor. Asadar, va imbracati frumos, va piepatanati copiii, va luati cartea de credit (aia smechera) si veniti intr-o plimbare cu finalizare culinara la Casa Doina – rezervatie naturala de politicieni, baroni locali, oameni de afaceri dubioase. Spre deosebire de Zoo, la Doina trebuie sa-ti faci rezervare dinainte, pentru ca numarul de locuri destinate vizitatorilor este destul de redus. Gradina este absolut superba, serios vorbind, o explozie de natura, cu copaci batrani si umbrosi, o generozitate a spatiului absolut incredibila pentru un loc de centru. In plus, nici meniul nu este unul rau. Desi poate parea usor neinspirata combinarea preparatelor traditionale romanesti cu cele frantuzesti si chiar italiene, meniul se arata la degustare extrem de echilibrat. Preparatele traditionale romanesti sunt gatite usor cosmopolit, astfel incat rata pe varza sta bine langa frantuzescul ficat de rata cu cirese amare. Asadar premizele unei mese gustoase sunt multumitor indeplinite.

Dupa ce ai comandat si ai interactionat cu unul dintre chelnerii ce roiesc prin gradina, te relaxezi si incepi sa privesti in jur, in acest safari social pe care locatia ti-l pune la dispozitie free of charge. E ca si cum ecranul unui televizor s-ar fi spart fix la stirile de la ora 7, iar toti protagonistii ar fi curs din televizor pe terasa de la Doina (sigur, exceptand criminalii in serie si violatorii). Aceste personaje se strang in gasti bine definite, ale caror lideri se pot observa cu usurinta dupa cantitatile de hohote de ras exprimate de tovarasii de masa, la glumele sale nu foarte reusite. Puterea fiecarei turme stranse in jurul unei mese se poate estima dupa numarul de chelneri transpirati ce cara hrana pe mese, iar pentru observatorii fini (printre care ma numar si eu) puterea turmei se masoara prin numarul de preparate ce nu se afla in meniu dar sunt aduse la masa. Astfel, la Casa Doina mai exista o bucatarie alternativa insarcinata cu gadilarea papilelor specimenelor politice, bucatarie pastrata inca din vremea in care Bobu, Dinca and Co. salasluiau prin acelasi areal.

Un alt obicei al speciei de politician de Kiseleff este acela de a-si consuma propriul soi de vin preferat, astfel incat la o masa de sase exemplare sunt cel putin patru tipuri de vin pe masa – numar intrecut doar de numarul Rolexurilor afisate cu nonsalanta opulenta, atunci cand trabucurile cele mai groase sunt ridicate in aer pentru intinderea de dupa masa. Desi separati de doctrine politice si preferinte culinare, membrii apartinand turmelor diferite au obiceiul pupatului atunci cand se intalnesc. Pupatul se face pe ambii obraji, tare (adica cu tzoc) si cat mai admirativ, fiind insotit adeseori de apelative precum “senatoare, dom’presedinte”, iar in cazul in care membrii apartin unor comunitati de afaceri cu statul, acestea se transforma in “tati, cocos, fratelo”. Ghinionul tau ca viztator, outsider, venit cu familia, ar fi ca langa masa ta cea mica sa se instaleze o masa mare de partid care sa beneficieze de acelasi chelner care te serveste si pe tine. Ti se va scranti gatul dupa o apa minerala.

Revenind la masa, nu am mancat deloc rau la Casa Doina, desi cu hacuri cauzate de aparitia cate unui specimen. De platit am platit serios, dar am considerat ca in pret este inclus si spectacolul oferit cu generozitate, cum ar veni – la o portie de cotlete de berbecutz comandate (90 RON) intra si un Oprisan cu garnitura de varza PSD. Cei mai necastigati sunt strainii, ce nu inteleg nimic din ce se intampla in jurul lor… sau poate cei mai castigati, totusi, reusind sa se bucure de o masa decenta fara bruiaj.

Primordiala concluzie pe care o trag dupa vizitele la Casa Doina este aceea ca acest local ar avea nevoie de o curte mult mai mare, una in care sa incapa cam 18 milioane de cetateni romani cu drept de vot, cetateni care sa aiba posibilitatea sa-si studieze PET-ul electoral mult mai de aproape, atat de aproape incat sa observe ca intre doi mici si o pastrama se mai vinde o bucata de autoastrada, un combinat siderurgic, se mai pune la cale o lege care sa lase loc de spaga sau o taxa pentru acoperirea cheltuielilor de consumatie. Pofta buna natiune!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 5.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Acum cateva amurguri in urma am aflat ca pe Mendeleev a fost zamislit un stabiliment nou, cu staif parizian. Cum pasiunea mea pentru bucataria frantuza este nemasurata si neconditionata, m-am imbracat frumos (camasa alba, pantofi de catifea) si m-am prezentat in fata locului cu pricina, pentru a face o constatare culinara.

“Ici et la” – in traducere becalista “Ici, colo”- isi are salasul intr-o casa veche careia i s-a taiat partea din fata cu flexul si i s-a adaugat un acvariu, cam asa as descrie in termeni arhitectonici aparitia exterioara. Nici la interior lucrurile nu zburda de fericire pe plaiul designului. Sincer vorbind, singurul lucru care te face sa ramai dupa ce ai intrat este open kitchen-ul si cei doi bucatari francezi ce te saluta in limba lui Voltaire si Zidane. Ideea de amenajare interioara eu am tradus-o ca un melange intre un bar din Miami Vice, un hol de scoala generala si o cafenea din anii ‘90. Mese patratoase cu scaune patratoase ce depasesc 15 kile, neon bagat pe sub laturile de bar si de bucatarie, sapa gri sobolan pe jos, spoturi foarte puternice incastrate in tavan, mesh-uri cu printuri pseudoabstracte pe cate un perete.

In ciuda acestui fapt, componenta meniului era una de luat in seama, drept pentru care am ramas. In toata carciumioara, o singura chelnerita… mai exact o doamna autoritara ce lua comanda. Conversatia cu doamna despre meniu si vinuri mi-a ridicat in cavitatea mea neuronala o noua intrebare: “Unde dracu au gasit-o frantuzii pe asta si de ce?”. Femeia servea intr-o craciuma cu unul dintre cele mai creative meniuri pe care le-am vazut pe la noi, cu atitudinea servirii intr-o carciuma gen “La Berbecu’”. Din meniu mi-au sarit in interes niste creveti cu burta. Asadar am intrebat-o pe cucoana cum sunt. La acesta intrebare a mea, dansa mi-a raspuns cu o alta intrebare: “Va place ciorba de burta?”. “Ce legatura are?” am intrebat. “Pai sunt facuti cu burta”, mi-a raspuns. Si uite asa, o persoana mai slaba de inger si de imaginatie ar fi inteles ca aceasta mancare semana cu o ciorba de burta in care s-au aruncat niste creveti. Slava Domnului ca am insistat incapatanat in a-i comanda, pentru ca au fost absolut deliciosi. Un fel de mancare extrem de ciudata, o combinatie cum numai o minte de bucatar francez pervers ar fi putut sa o inventeze, o opera de arta gastronomica pe care sa o asezi in vitrina personala de trofee ” Laurea Culinarius”, adunate de-a lungul unei vieti de degustari. Sigur ca acest sanctuar de gust nu avea absolut nicio legatura cu ciorba doamnei. De altfel, tot ceea ce am comandat in seara aceea la “Ici et La” nu a avut nicio legatura cu modul absolut dambovitean si lipsit de respect fata de mancare, in care doamna ne povestea despre cum sunt gatite lucrurile la ei. Tartarul m-a impresionat prin simplitatea prezentarii si complexitatea gustului, pestele a fost o adevarata inventie (aproape instalatie) iar desertul – o minunata demonstratie de manipulare a papilelor gustative. Eu unul am incercat un carpaccio de ananas cu inghetata de vanilie facuta in casa.

Lista de vinuri la “Ici et La” este din pacate mult sub lista de mancare: varietatea mica, in special vinuri romanesti (si nici acelea foarte inspirate). Cu siguranta tartarul sublim ar fi meritat Saint Emilion spre intovarasire, iar crevetii mei cu burta s-ar fi rostogolit mai degraba intr-un Chablis Grand Cru decat intr-un roze banal, asa cum au facut-o de fapt. Asadar am plecat de la “Ici et La” bulversat, penduland precum Foucault intre eleganta mancarii si mediocritatea amenajarii si servirii. Ce pacat ca nu au si home delivery!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)