July 2009

You are currently browsing the monthly archive for July 2009.

Intr-o minunata zi de marti, intr-un Bucuresti lenes si saracit de locuitorii plecati in vacante, am avut parte de un menaj a trois culinar cu specific, adica eu si doua restaurante: un grecesc si un libanez. Probabil ca patura de canicula asternuta peste urbe si peste starea mea de spirit mi-a impins subconstientul in cautarea unor bucatarii de pe malul batranei Mediterane, caci vorba aceea, daca nici ei nu stiu sa manace pe caldura, atunci cine?

La pranz, sincer as fi cautat un loc racoros sub o salcie din Herestrau, sa ma intind letargic si sa ma trezesc de abia spre asfintit, eventual in suturile unor gardieni publici. Totusi o nostalgie elena m-a facut sa poposesc pe bulevardul Decebal (rege dac, 87-106 dc) in fata unei constructii numite EL Greco. Auzisem de la un prieten ce auzise de la un alt prieten grec ca s-ar manca bine. Locul de un kitch rar, o adevarata perla a lipsei de simt estetic: ferestre din lemn albastre (gen San Torini) si coloane ionice (mai ceva ca pe Acropole), asezonate cu plase de pescuit din plastic (de provenienta complex Europa sau Doraly) si amfore printate (probabil filiera China) – toate la parterul unui bloc constructie RSR 1987. Piesa de rezistenta a acestui complex este de departe fantana (arteziana cred, caci nu functiona) din fata parterului de bloc, construita in spatiul verde de peste trotuarul pietonal, fantana ctitorita din pietre de rau batute, in dulcele stil Moeciu-Bran. M-am asezat totusi, deoarece sunt o persoana destul de greu de oprit cand intru la o idee.

Meniul, ca si continut, promitea, ca si design se incadra perfect in atmosfera – avea poze la fiecare fel. Un chelner inalt, de etnie nomada, ne-a intampinat cu un zambet imens, ce lasa sa se vada printre dintii mari si rari o ciunga de culoare verde fosforescent. Am comadat un vin grecesc, ca de, asa se face, iar chelenrul ni l-a adus cu fast, l-a desfacut, l-a turnat in pahar, l-a amestecat, si-a varat nasul imens in pahar, mai sa atinga cu nara licoarea, a exclamat:” foarte bun” si ni l-a facut direct spritz, fara sa ne intrebe daca nu cumva il vroiam sec. Am comandat de toate, de la celebrele antreuri cu tzatziki, masline, vinete, feta in cuptor, sardine marinate, pana la felurile de baza cu calamari, caracatita, creveti etc. Mancarea nu a fost rea, a fost chiar buna, inca departe de ceea ce se intampla in Grecia, dar buna. Caracatita frageda, tzatziki-ul corect, feta din cuptor – cam telemea. La final am platit 200 de RON in 2 persoane si am parasit incinta.

Cand soarele s-a ascuns obosit dupa linia orizontului, am tras in fata carciumii El Bacha din Pipera. Carciuma o stiam de pe vremea cand se situa in Mariott sau in Herastrau, asa ca am pasit cu incredere in incinta vilei de pe malul lacului Pipera. Terasa mare, cu vedere la lac, cam lipsita de vegetatie. In mijloc – “fantaitza”, de data aceasta din fier si ceva mai de bun gust decat cea de la El Greco. In ansamblu Libanezu arata mai bine decat Grecu. Meniul, ca si la colegul elen, cu poze. De data aceasta insa, print de buna calitate si poze facute cu stiinta.

Am comandat un vin libanez ce a reusit performanta sa fie ceva mai scump si mai prost decat ala grecesc. Chelneritza nu asa joviala precum colegul de breasla din Bv. Decebal, dar cu siguranta mult mai aiurita. Ca si in experienta de la pranz, am comandat din toate pe degustate. Ce e drept, mancarea din Beirut a fost in multe privinte superioara celei din mica Atena de bariera Vergului: prezentare, varietate, inovatie etc. Daca e sa fac o mica paranteza si sa vorbesc de restaurante libaneze, cred ca El Bacha dpdv mancare se afla in primele doua. Cand ne bucuram mai mult de savoare kebbech-ului si a labnech-ului, ne dadeam ochii peste cap de la kafta si vita cu rodii, am avut parte de un atac miselesc, prin surprindere, comparabil doar cu ceea ce s-a intamplat la Pearl Harbour. O escadrila de tantzari s-a napustit asupra noastra fara mila, fortandu-ne sa cerem cat mai grabnic nota. In meniu din pacate nu era trecut niciunde Autan-ul. Am mai avut totusi vreme sa savurez un Arac, pentru a-l plasa spre comparatie in stomac langa Ouzo-ul de la pranz. Platit 300 RON in 4 persoane plus un copil, parasit incinta cu basici de la zburatoare.

Acum nu-i drept sa compar doua bucatarii atat de ofertante precum cea libaneza si cea greaca. De aceea nici n-am s-o fac. Pot insa sa compar doua carciumi si sa spun ca Xerxes l-a cam batut pe Leonidas, cum ar veni El Zorab a tracut linia de finish la o lungime in fata lui Pegas. Ce-i drept, pe Pegas nu l-a ajutat deloc designul.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Dupa o lunga perioada in care Capitanul a fost plect in cursa lunga, probabil in cautarea lui Moby Dick, acesta s-a intors si si-a redeschis corabia vizitatorilor in acelasi loc de pe malul lacului Izvorani. Cum briza culinara a oceanului incepea sa-mi aduca ceva vesti de la Capitan, m-am imbarcat cu un echipaj de 3 marinari pe catamaranul meu de fabricatie bavareza, am ridicat vela, am intarit paramele si i-am dat vant din pupa de DN1 pret de vreo 15 mile. L-am gasit pe capitan sanatos, voinic si mai frechezuit ca niciodata.

Atmosfera absolut geniala: Lacul Izvorani linistit, apusul superb de soare al unei zile caniculare, mese cu scaune de fier albe asezate aproape de apa. Ne-am aseazt sub o salcie si am intrat direct in consultarea meniului scurt. Cum probabil deja stiti, sunt un mare iubitor de meniuri scurte, pentru ca ele reprezinta garantia ca in bucatarie cineva e preocupat de mancarea ta si nu o scoate dintr-o oala din frigider. Consultand meniul, am bagat de seama cu ce a venit Capitanul din voiaj: Cu un bucatar francez al carui pedigree se putea citi printre randurile felurilor de mancare. In afara de bucatar, Capitanul a mai adus cu el si niste vita din Argentina, din Normandia, niste miel din Noua Zeelanda si niste pui de la Mihailesti… Acum ma gandesc ca ori pe langa Mihailesti trece vreun rau mai zdravan, ori are o ruda civila acolo… oricum ar fi, e bine ca la El Capitan pana si puiul are provenienta clara.

Asadar un meniu din care ti-ai lua de toate, pentru ca toate suna extrem de bine. Sincer vorbind, ma asteptam sa gasec in meniu pe langa o dorada, un ton si un pastrav, ceva mai multe fructe de mare si chestiuni legate de mare; se vede insa treaba ca s-o fi saturat si Capitanul de ele in anii lui de pe apa. Lista de vinuri ne-a fost adusa si ea de un matelot simpatic. Vinurile sunt exclusiv din colectia personala a capitanului, asa ca nu le prea poti gasi prin alte parti. Din aceasta cauza ele pleaca de la 100 de lei si se termina pe la 1800, depinde cat te tine buzunarul si ce ambarcatiune conduci, pentru ca jumatate din clientii de la El Capitan vin pe apa cu propriile lor ambarcatiuni. In general, sunt locuitorii privilegiati ai zonei Izvorani- Snagov, oameni ce au in fundul curtii un ponton si o barca: ti s-a facut de cina, te urci pe barca, treci lacul pe chindie, te bucuri putin de placerea navigatiei si ancorezi fix in restaurant… un fel de Saint Tropez mioritic. I-am invidiat deoarece eu m-am bucurat cu moderatie de vinul frantuz, avand in vedere cele 15 mile pe care trebuia sa le strabat pe canalul de asfalt inapoi acasa. M-am bucurat in schimb pe deplin de mancare. La inceput am primit de la Capitan chifle frantuzesti calde si unt. Nu imi aduc aminte cand am mancat utima oara chifle asa de bune. Acest mic aspect mi-a ridicat inca o data asteptarile pentru felurile de baza. Am incercat mielul din Noua Zeelanda facut la cuptor, care a fost delicios si generos.

Colegii comeseni (de la care am gustat fara scrupule) au incercat pieptul de rata si tonul. Pieptul de rata a fost chiar un piept de rata, nu felii, nu cubulete, un piept de rata intreg, facut impecabil: roze in mijloc, crocant la exterior. Desi nu mananc cartofi prajiti mai niciodata, de la intrare in carciuma am fost prevenit ca la El Capitan cartofii prajiti sunt din alta dimensiune. Impins de curiozitate si de pre lauda lor, am luat de gust… au fost, cum sa spun… daca am trai intr-o lume de cartofi prajiti, cartofii de la El Capitan ar fi presedintii acestei lumi. Extraordinari, taiati de mana in forma de petala si prajiti de doua ori la doua temperaturi diferite.

Cum aerul tare al lacului deja innoptat nu ne-a dat pace, am trecut si la deserturi. Aici situatia a devenit de-a dreptul critica, pentru ca frantuzul din bucataria Capitanului a pus-o de un Creme Brulee capabil sa iti dea busola gastronomica peste cap si sa te faca sa ancorezi in rada portului sau pe vecie. Un creme brulee ilegal de bun si un profiterol de o contrabanda de savoare si calorica iesita din comun. Dupa o asemenea masa de amirali, iti vine sa ceri un hamac si o pipa, pentru a-ti petrece noaptea contempland lucirile stranii ale lunii in lacul ce poate fi la fel de bine mare sau ocean. Nota a fost… cum sa spun ca a fost? Va prindeti si singuri: bucatar francez, vin exclusivist, oameni care vin cu propria barca la masa. Cum am mai spus-o de nenumarate ori, placerea are un pret pe care esti dispus sa-l platesti relaxat atunci cand te simti bine. Iar noi ne-am simtit bine intr-unul dintre putinele locuri in care poti fugi atat de usor de Bucuresti.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Eu cred ca singurele lucruri cu care ramai din viata sunt acelea pe care le-ai daruit, nu cele pe care ti le-ai facut, pe care le-ai strans, sau pe care le-ai primit. Desi afirmatia mea suna putin biblic, ea are de-a face intr-o mare masura cu carciumile, caci despre ele este vorba din nou. Am fost plecat intr-o mini-vacanta cu familia, in Creta. A fost frumos, dar cum nu e un blog de calatorii, voi cuantifica intrega poveste din prisma ei culinara.

De ani de zile de cand merg in acelasi loc, ma surprinde un aspect care nu are direct legatura cu gustul mancarii sau calitatea serviciilor din carciumi, ci are mai mult legatura cu conceptul de a tine o carciuma, o taverna, cu spiritul oamenilor de acolo si bucuria lor de a te avea la ei in casa. Nu exista taverna, mai mare sau mai mica, in care sa nu primesti ceva din partea casei: un platou cu fructe, un pahar de rachiu, o inghetata… orice. Multa vreme am trait cu impresia ca e o chestiune de strategie turistica, insa anul asta am ajuns prin niste satuce pierdute in munti, in care probabil eram primii turisti din ultimii ani. Pe terasa din mijlocul satului, o terasa de tara cu becuri colorate legate in copac si localnici motaind pe scaune, am baut doua beri si doua sucuri si am primit inainte branza si fructe. Ala a fost momentul in care mi s-a umplut cu adevarat paharul in ceea ce priveste neamul romanesc si traditionala sa “ospitalitate”. Manac in carciumile din Romania aproape in fiecare zi, in fiecare zi de la Dumnezeu sunt prin alta carciuma rasfoind alt meniu, comandand cate ceva de mancare. Pranz, seara, nu conteaza, ceea ce conteaza este faptul ca nu imi aduc aminte ca undeva sa fi primit ceva din partea casei, ba mai mult, de multe ori am platit sub forma de copertto pe nota pana si painea, uleiul si scobitorile. Nu am trait ziua in care, dupa ce am comandat la o masa patru sticle de vin, sa primesc macar un pahar gratis…

Nu sunt genul de om care sa moara dupa mocaciuni (nu particip la promotii si nici nu trimit sms-uri cu coduri de bare), dar nu despre mocaciune in sine este vorba ci despre altceva mult mai important: apreciere si ospitalitate. Eu unul m-am cam saturat sa urmaresc notele de plata pentru a descoperi ca am fost furat, m-am saturat sa vad cum chelnerul e frustrat cu pozitia de chelner si si-ar dori sa fie sef de sala, seful de sala sa fie manager iar managerul – patron. Anul asta s-au facut trei ani de cand in fiecare vara mancam la pranz in Creta in aceeasi taverna. Din prima zi in care am intrat, acum trei ani, ne-a placut “mosuletzul” care ne-a intampinat, ne-a placut mancarea si ospitalitatea lui. Anul acesta, la fiecare carafa de vin comandata mai primeam una din partea lui, la fiecare final de masa deserturile erau gratis, ba in ultima zi ne-a dat si un pachet pentru acasa cu ulei facut din gradina lui si rachiu facut din via lui.

Asadar, cum ar putea terasa “Floare de Colt” din Mamaia sa bata asta, de ce m-as duce in orice locatie de pe valea Prahovei sau litoral? Asta e o intrebare ce ne va bantui multa vreme de acum inainte, e o intrebare al carui raspuns este raspunsul unui lung sir de intrebari ce ne marcheaza istoria ultimilor decenii: de ce nu avem turism, de ce strainii ne considera neseriosi, de ce in sondajele de tara suntem in subsol, de ce nimeni nu se chinuie sa retina numele de Bucharest, atata timp cat seamana sonor cu Budapest. Nu incercati sa mi-o bagati pe aia cu ce tara frumoasa avem, ce Delta, ce munti, ce plaja, ca nici macar asta nu mai tine. Nu stim sa dam si din cauza asta nu vom primi niciodata.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)