August 2009

You are currently browsing the monthly archive for August 2009.

E aproape septembrie. Stiu asta. Am mai multi indicatori ce-mi semnaleaza acest lucru: m-am intors din vacanta, s-a dat drumul la vanatoare, am arsuri la stomac dimineata si ma dor incheieturile, verdele crud al boschetilor din fata casei devine usor patinat, se joaca steaua-dinamo, am atacuri de panica financiara, vad multe mirese pe strada… “asa deci, imi spun jucandu-ma cu un plic nedeschis, s-a dat drumul la nunti”. Imi numar in gand prietenii, cunostintele, colegii, rudele ramase nemaritate, ii pun cap la cap, incerc sa-mi dau seama cine ar putea face pasul in toamna asta; cat salau pane, rulada dobos si friptura de porc voi indura stoinic din nou.

De cum orologiul canonic a dat startul sezonului de nunti, incepe in tot orasul marea alergatura, vin weekend-urile in care siruri de limuzine, mercedesuri si loganuri primenite frumos cu voal alb circula prin oras si claxoneaza jovial, in care parcurile si gradinile publice sunt decor de fotografii de mireasa cu rudele din Titu, in care cerul innoptat e brazdat de artificii iar restaurantele se inchid pentru publicul nenuntas: ” As dori sa rezerv o masa va rog…” “Aaaa, ne pare rau, avem nunta, si saptamana viitoare e la fel, si tot asa pana in noiembrie”. Intr-un anumit sens demografic, toata aceasta agitatie are farmecul ei aparte, e perioada in care oamenii de pe starda sunt mai fericiti, tinerii se imbratiseaza, isi spun “da” mai mult decat “nu”, citesti in ochii lor sclipirea dezarmat de sincera a optimismului, asa cum in ochii proprietarilor de carciumi organizatoare vezi fericirea pecuniara, la fel de sincera si ea.

Povestea pe scurt e aproape la fel: cu un an inainte, el si-a luat inima in dinti si a cerut-o de sotie. Ea a varsat o lacrima si a simtit ca inima sta sa sara din piept de preaplin. S-au sarutat si au hotarat ca vor face nunta vietii lor: nu foarte mare, nu pretentioasa, ci neconventionala si plina de prieteni apropiati si de distractie. Intre timp au aflat si familiile, care dupa felicitarile de rigoare, ca printr-un mister, au scos dintr-un sertar o lista cu invitatii din neam. In cele din urma nunta intima visata a ajuns pe la 130 de invitati, dintre care doar vreo 20 sunt prietenii buni de pe lista initiala. Indragostitii ajung la concluzia ca e nevoie de organizare si restaurant. Isi spun in sinea lor ca o sa-l ia pe cel mai bun, pe acela ce le va placea cel mai mult. Sigur ca Acela este rezervat de mult si trebuie sa se indrepte catre altul si altul, iar dupa o saptamana de cautari data nuntii se muta din primavara in toamna, pentru a avea parte de un restaurant decent.

Seful de sala soseste cu niste foi in mana pe care stau asternute vreo 3 tipuri de meniu. Cel mai ieftin cade din start deoarece nu cadreaza; cel mai scump e cam scump, asa ca seful de sala il recomanda pe cel mediu – la care tinerii vor sa mai faca cateva adaugiri, iar la final se bate palma pe cel mediu cu adaugiri – la pretul celui scump. Seful de sala ii felicita inca o data la plecare si tine sa mentioneze ca “facem sa fie frumos si bine”.

Si astfel, la data stabilita, dupa piscoturile de la primarie si vinul de la biserica, grupul numeros de nuntasi anonimi descinde in carciuma aranjata cu voal alb, flori si saten cu funda pe scaune. Si astfel incepe fix aceeasi poveste cu antreurile romanesi: rosii umplute cu vinete, rulada dobos, trei felii de salam, o tartina fitze cu icre de somon, un ou umplut, cascaval Dalia si cateva legume, dupa care salaul pane, sarmalutzele, mix grill-ul, tortul, pupaturile rudelor, plicul, nota restaurantului ce include si cateva farfurii sparte, spaga chelnerilor colectata si numarata cu tact de seful de sindicat, in timp ce toti ceilalti se uita daca e bine……. in final, am scapat! A fost o nunta frumoasa.

Si uite asa pe nepusa masa se face si noiembrie. Sezonul se inchide. Carciumile reincalzesc ciorbitza de vacuta pentru clientii regulari. “Nu va suparati, e cam acra ciorba”; “E buna dom-le, ce are, nu-ti place nu manca, du-te in alta parte…. nu saracim noi dintr-un scartar ca tine… las’ ca vine el iarasi sezonul de nunti!”

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Deschid usor ochii si vad cum soarele se joaca indulgent in albastrul impecabil al Mediteranei. Scot mana de sub umbrela ce-mi pazeste corpul prabusit de cateva ore pe un sezlong stramb si simt imediat cum acelasi soare arde la fel de puternic ca zbaterile Etnei in zilele ei de nebunie. Trag mana la loc sub umbrela si zambesc fericit: e pranzul. Pe sezlongul de langa mine, in plina canicula, infruntand sagetile inrosite ale lui Apollo, sade ea, cu pielea aurie, stralucitoare si fierbinte. O trezesc din priviri, iar atunci cand se uita spre mine cu un singur ochi de sub palaria de paie – ii arat ceasul, semn ca e timpul. Strangem incet, fara nici o vorba, mai mult din instinct decat din convingere, cu miscari rare, lenese, asemenea dupa-amiezei ce se gudura in jurul nostru.

Langa plaja ne asteapta de-a dreptul incandescenta o Vespa neagra, zgariata pe o parte, asa cum ii sta bine. Dupa lungi incercari (ce, de alfel, ne anima usor) de a ne urca pe saua fierbinte, reusim sa demaram. Cum iesim in sosea, un indicator usor de neluat in seama indica la dreapta Castelmola: 4 km. Ne pregatim sa-i parcurgem ca si cum ne-am pregati pentru aventura vietii noastre; sunt 4 km de serpentine pe un drum ceva mai lat decat o caruta si o schimbare de altitudine de aproape 600 metri, lucru de invidiat chiar si pentru un aeroplan. Vespa urla sub noi turata la maxim, luptandu-se cu fiecare metru pe care il urca; in stanga stanca, in dreapta marea intr-o perspectiva care, cu tot talentul unui scriitor lovit de insolatie, ar fi greu de zugravit in cuvinte. Avem impresia uneori ca suntem intr-un lift, urechile ne pacane, marea ramane din ce in ce mai jos si intr-un final vedem un mic satuc situat, asemenea unui cuib de vulturi, pe cel mai inalt varf pe care-l putea gasi in imprejurimi.
Abandonam Vespa pe o margine de drum si incepem un asalt surd asupra ultimelor sute de metri de urcat, sute de metri ce ne despart de masa de pranz. Ajungem in varf, o luam pe cateva stradute extrem de stramte, decorate cu cearceafuri albe puse la uscat si ajungem in fata unei usi deschise, deasupra careia scrie “La taverna dell’Etna”. In usa asemenea unui corsar esuat in varful unui munte sta Salvatore, omul cu mesele. E transpirat ca de obicei de alergatura, ne zambeste “Ciao Claudio!”, ne conduce la o masa de pe terasa pe care o rezervasem. Terasa da fix deasupra marii, intre scaunele pe care stam si mare nu e decat un planseu de beton, si dupa aceea 600 de metri de cadere libera. Privelistea este de-a drepul ametitoare, paralizanta prin frumusetea ei: in jos marea, in sus Etna. Dar nu pentru priveliste suntem noi acolo, ci pentru inadmisibil de indecentele mancaruri ce ies din bucataria lui Salvatore.
Carciuma e plina, mese mari de italieni cu toata familia. In capul meselor, ca de obicei – o bunica, sau in cazul in care a scapat din razboi sau din confruntarile mafiote ale anilor ‘70-’80, un bunic. Niciodata nu ne saturam sa-i privim cum stau la masa, cum sunt de galagiosi si veseli, cum manaca cu pofta unor naufragiati, cum impart vinul din carafe, cum se pupa intre ei si apoi toti o pupa pe bunica. Sunt un neam ce dupa ultimul razboi s-a hotarat sa uite ce e tristetea si sa se bucure de fiecare clipa pe care Dumnezeu le-o da, sa traiasca pentru bucuria sufletului, sa munceasca atat cat e nevoie sa traiasca, sa cante pe strada ca si cum ecoul zidurilor batrane le-ar fi tovaras de arie.
Intre timp, un chelner cu fata de mafiot si curea D&G ne aduce meniul. Il stim pe de rost, dar cu toate acestea de fiecare data alegerea este si mai grea. Eu nu am cum sa nu aleg macheroni cu ce vrea bucatarul sa le faca, iar ea nu are cum sa nu aleaga zuppa di pesce. Vin intai antipastele, incarcate de branzeturi gasite prin casa si salamuri uitate la soare. Langa ele, un Frizzante rose sicilian, a carui temperatura cocheteaza mereu cu zero grade. Mancam cu masura, desi sunt de-a dreptul senzationale, pentru ca stim ce urmeaza. In sfarsit apare Salvatore rumen in obraji, cu zambetul pana la urechi, ducand in brate doua farfurii imense. Zuppa di Pesce este de-a dreptul o oala plina ochi cu tot ce a dat marea in dimineata aceea: scoici, vongole, calamari, creveti, arici de mare, sardine, peste alb etc. Toate zac intr-un sos plin de rosioare proaspete si mirodenii de pe insula.
Pentru cei perseverenti, acei manacatori destoinici ce ajung la fundul oalei, exista si o surpriza: trei felii de paine de casa cu coaja groasa si tare, ce au avut timp sa se adape pe deplin din sos.
Macheronii mei, cum ar veni macaroanele, sunt de-a dreptul ingenuchetoare. Bucatarul a vrut sa le faca azi cu pesti mici, prinsi la tifon, cu un sos de busuioc prin care a aruncat stafide, muguri de pin si bucati de branza siciliana. Nu stiu ce altceva a mai pus, probabil pasiune si o arie de Verdi, dar mananc fara sa ma pot opri, fara sa-mi iau ragazul de lua o gura de vin, mananac cu un patos nesimtit, aproape de sevraj. Manac si ma bucur cu fiecare inghititura de extraordinara existenta a bucatariei siciliene, o bucatarie de o inocenta rara, o bucatarie ce naste opere de arta din combinarea unor elemente atat de simple. Desi de cele mai multe ori ridic in slavi bucataria franceza, nu am cum sa nu ma plec in fata demonstratiei pe care necunoscutul ilustru din bucataia lui Salvatore o face. Francezii au stiinta, italienii au talent!

N-avem cum sa plecam fara desertul traditional al casei: Cassata. O imbinare de ricotta proaspata si fructe confiate, prinse intr-un blat pufos si aproape insesizabil. Apoi limoncelo, cafea, si sutem gata sa cadem lati. Cu o ultima sfortare ne luam la-revedere de la Salvatore si de la cele doua babe prezente mereu la o masuta de la intrare si ne incalecam bidiviul italian cu motor in doi timpi. Vespa o ia la vale fara nici o sfortare de data aceasta, noi cu ochii pe jumatate inchisi ne tinem de coarne si incercam sa franam din cand in cand. Un papuc imi sare din picior pe drum, dar cui ii pasa? – ii fac cu mana si el ramane in urma cu steagul Braziliei in sus. Ne grabim spre un pat racoros de la umbra unor chiparosi. Avem nevoie de odihna, caci vine seara si trebuie sa fim in forma; o baroneasa ne-a invitat la cina pe acoperisul vilei sale. Dar asta e cu totul alta poveste.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (4 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Recunosc ca mi-a tremurat putin penitza cand m-am apucat sa scriu de inca un japonez, dupa experienta indelung comentata cu Maiko. Cu toate astea, mi-am luat inima critica in dinti si m-am asezat la masa de lucru, pus pe fapte mici menite sa schimbe lucruri mari (ha, ha). In centrul vechi, pe fundatia pe care odinioara odihnea pionierul locantelor zonei, si anume Market 8, a rasarit de cateva luni un restaurant al carui specific isi are radacina in tara lui Kurosawa si a lui Haiku. Numele lui, Sushi Ko. Sigur, mi-ar fi placut sa scriu acest articol in paragrafe de 17 silabe pentru a rezona in traditie cu subiectul meu de azi, dar sunt doar un biet mioritic ratacit printre culturi culinare marete, in fata carora ma inclin si le multumesc pentru generozitatea de a imparti frumusete gastronomica oricarui spirit deschis.

Revenind pe strada Stavropoleus (al carui ultim recensamant dovedea faptul ca da urebei: un car cu bere, una bucata manastire Stavropoleus, doua banci, o casa de divorturi si doua cuiburi de nomazi la barbut), Sushi Ko este o carciuma vizibila de la distanta datorita pozitionarii in capul strazii si mai ales datorita terasei generoase. Am avut o mica ezitare in a intra, mi se parea ca pestele crud nu da bine in centrul vechi. Am reusit insa sa-mi infrang preconceptiile si m-am asezat la o masa. Iata cateva observatii abolut obiective:

- Sushi Ko are cei mai atenti chelneri din cati s-au inventat in Romania. Nu stiu daca pentru acest lucru e de vina managerul strain ce sta cu biciul pe ei, sau pur si simplu au stiut sa-i aleaga. Cert este ca la capitolul ‘chelneri’ acestia sunt: pregatiti, instruiti, cu bun simt, atenti, proactivi, curati, simpatici. Nu apuci sa pui mana pe o sticla, caci imediat un chelner iti umple paharul; desi masa se clatina insesizabil, chelnerul sesizeaza, si te trezesti ca iti fixeza piciorul (mesei); asteapta rabdatori comanda, zambesc, te sfatuiesc fara a fi superiori. Iti vine sa ii intrebi: Sunteti de-adevaratelea?
- Meniul de sushi este unul ultra-dotat. Daca esti consumator pasionat (nu obsedat), nu cred ca ar fi vreun peste crud pe care sa nu-l gasesti in meniu. Preturile sunt pe bucati (2 bucati, 3 bucati, o bucata). Daca te apuci sa-ti faci platoul de sushi, sashimi, maki etc. dupa cum ti-ai dori, s-ar putea sa iesi cam scump (nu extrem de scump). Daca vrei sa te bucuri de selectii facute de altii, exsita set meniurile. Aici preturile sunt mai mult decat rezonabile si poti manca un set cu 22 de piese la 80 de RON.
- Bucataria este deschisa, poti vedea bucatarii asiatici la lucru. Totul arata impecabil si este foarte apetisant.

Asadar, asezat la masa de la Sushi Ko, m-am bucurat pe deplin de sushi si sashimi de o calitate excelenta si m-am rasfatat cu teriaky langa care am asezat cuminte mai multe sake-uri. Aseazarea pieselor de sushi pe platourile din lemn este la randul sau o chestiune foarte bine facuta, ce-ti sporeste pofta de mancare. La un moment dat, la un shrim teriaky am simtit nevoia de noodels. L-am rugat pe chelner sa imi aduca o portie si, SURPRIZA: “Seful a spus ca sunt din partea casei”. Bravo, iubesc partea casei, te face sa te simti bine, bagat in seama, te face sa mai comanzi inca o sticla de vin (cu care ei si-au acoperit “partea casei” pentru toata seara). Atunci cand am primit noodels gratis i-am suspectat pentru prima oara ca nu sunt romani. Si asa si este. Este un lant al carui cocoon se afla in Liban.

La desert am incercat inghetata tempura si niste rolls-uri de orez dulce. Foarte bune. Intr-un final, cand am tras linie, mi-am dat seama ca am petrecut un timp de calitate intr-un loc de la care nu asteptam multe lucruri. Asta m-a facut sa-l mai vizitez o data peste doua zile. Concluzia? M-am simtit la fel de bine. Pana la urma, reteta este incredibil de simpla: locatie bine amenajata, mancare buna, chelneri atenti. Nu stiu daca soarele rasare din Japonia asa cum se spune, ceea ce pot eu sa afirm este faptul ca pentru mine cateva seri la rand, soarele a apus pe Stavropoleus – la cina.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)