September 2009

You are currently browsing the monthly archive for September 2009.

In anii 2009, Bucurestiul era un oras sufocat de tumultul traficului si grijile oamenilor, un oras ascuns printre scandaluri majore pe probleme minore si mari taceri pe probleme esentiale, un oras de uluitoare povesti cu iz de mit urban in care peste doua milioane de suflete salasluiau in cautarea fericirii. In vara si toamna tarzie a acelui an ma numaram inca printre acele suflete ce alergu vesnic intre birou, familie, mici pasiuni si pranzuri prelungite insotite de dezbateri aprige pe teme ce ulterior s-au dovedit a fi pierdute, precum modernizarea morala a compatriotilor.

In vremea aceea, aproape de Piata Domenii, pe Alexandru Constantinescu, decoperisem cu ajutorul unui prieten o carciuma ce tinea de Hotelul Residence, carciuma al carui nume nu l-am inteles niciodata(ca semantica): Cerisiers. Ma intalneam acolo in diverse combinatii de amici si prieteni cel putin o data pe saptamana pentru discutii, vin, trabucuri si unicele parpadele cu trufe negre. Desi vizitele noastre in localul amintit au durat saptamani bune, nu imi aduc aminte sa fi comandat altceva in afara de aceste parpadele cu trufe; de fiecare data cand am deschis meniul sa imi iau altceva, subconstientul meu culinar mi-a trimis aceleasi impulsuri implacabile prin care imi cerea fara echivoc parapadelele.

Locul de altfel era foarte frumos, elegant si retras, cu o terasa frumoasa cu vedere spre strada, tereasa pe care iti puteai pierde ore in sir fara sa iti dai seama, discutand, combatand si privind din cand in cand trecatorii. In timp am inceput sa remarcam ca toti clientii orei de pranz ne cunoasteam deja intre noi, ne salutam, schimbam doua vorbe, un soi de club al iubitorilor de trufe, un club al pierzatorilor de dupa-amieze.

La Cerisiers aveam mai tot timpul o masa preferata unde ne asezam si un chelner batran ce ne servea si uneori facea o conversatie placuta, iar aceste lucruri ce pareau mereu la fel, ne faceau sa ne intoarcem cu placere in acel loc. Pe vremea aceea, de locanta in discutie avea grija un bun prieten, un tip de-a dreptul inconfundabil, unul dintre cele mai boheme si libere spirite pe care le-am cunoscut in Bucurestiul acelor ani. Vesnica sa buna-dispozitie amestecata cu tot felul de glume si vorbe de duh destindea de fiecare data atmosfera si pregatea terenul propice pentru lungi dezbateri cu caracter social, politic, artistic si uneori filosofic.

Totul avea un oarecare ritual bine stabilit. Ne asezam si comandam o sticla de vin alb sec. Chelnerul aducea cam cinci sticle diferite din care ne alegeam una. Gustul bogat si racoros al vinului trezea instantaneu in noi pofta de mancare. Fara sa mai comandam, soseau la antreuri niste lipii calde cu susan insotite de salata de tabuleh si un humus cu seminte de pin. Antreurile aveau rolul de a ne pregati moral pentru felul principal, vedeta, ratiunea profunda pentru care ne intalneam acolo: parpadelele cu trufe. Aratau impecabil: intr-o farfurie adanca, mare si alba pastele late, de un galben-pai perfect, asortate cu nuanta de coaja de copac a trufelor. Gustul era desavarsit: simplu si totusi cu atat de multe aluzii aromatice….. perfect. Pentru acei cititori mai tineri am sa explic ca la anul 2009 era destul de dificil sa gasesti o trufa in Bucuresti, lucru ce se intampla dealtfel si cu stridiile, cocosii, pestele proaspat sau vita argentiniana.
Tin minte ca de cate ori terminam o portie de parpadele aveam aceeasi senzatie incredibila de relaxare, de bine, senzatie pe care multi ani dupa aceea aveam sa o caut prin diversele carciumi ale calatoriilor mele. In anul acela toamna avea sa fie mai lunga ca niciodata, zilele frumoase veneau una dupa alta, fara pic de nor, fara pic de vant, ca si cum timpul ar fi vrut sa ne arate ca in viata si in bucatarie rabdarea si masura sunt doua dintre cele mai importante virtuti.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Intretaierea dintre strada Icoanei cu Leonida si Domnita Ruxandra da urbei in primul rand o intersectie ce uimeste fiesce sofer ce are curajul sa se avante intr-ansa, iar in al doilea rand o carciuma ce are sa oblojeasca sufletele dornice de desfatarea pranzului, ori inimile ce cauta umbrar in zilele de toamna pentru a se adapa din bohemia bautului devreme. Pana mai deunazi, stabilimetul era cunoscut ca restaurantul italianului revolutionar Garibaldi si era deseori ferit de cetatenii respectabili din pricina mancarii ce nu se dovedea a fi de fiecare data pe aceeasi lavita cu inaltele preturi pe care italianul le percepea.

In casa negustoreasca pe care o spoise frumos la exterior, italianul adusese tot felul de lucruri de pret pentru a-si justifica preturile cele mari. Si astfel, casoiul s-a procopsit cu vitralii de la raposatul Versace si draperii aduse pe vapor de prin saloanele fine ale Parisului. Cum romanul, om neaos, nu prea manaca vitralii si draperii, ci mai degraba bucatele pe care i le asterni in fata, carciuma italianului a inceput incet, incet sa decada pana cand nici macar muscalul din fata, cu mustata falnica, chipiu si uniforma de ofiter nu mai reusea sa pofteasca inauntru nici un musteriu.

Si asa, intr-o buna zi, de pe firmamentul stabilimentului a fost dat jos steagul revolutiei lui Garibaldi si un negustor roman a intemeiat o zahana. Nu pot sa va spun cat de mare a fost curiozitatea celui ce-si asterne aceste vorbe in fata voastra cand a vazut ca la mai bine de 70 de ani de cand ultima zahana a Bucurestilor isi inchidea portile si devenea camin cultural muncitoresc, una noua avea sa rasara. Asadara, am adunat patru amici pe spranceana, dintr-aceia ce nu se dau in laturi de la mancat si mai ales de la golit ulcioare cu vin, si am poposit intr-o luminata dupa-amiaza de toamna pe la Zexe.

Am binevoit a ne aseza in curte pe terasa, caci soarele s-a dovedit inca iubitor de niste pierde-vara ca noi. Dupa italianul revolutionar a ramas tot, nu s-a schimbat nimic in aranjamentul carciumii, asa ca Zexe se dovedeste a fi o zahana cu vitralii Versace si fresca cu Roma antica pe peretele curtii terasa. Totusi ceva-ceva s-a schimbat, adicatelea ce era mai important: meniul si mancarea, caci meniul adus in graba de un fecior, impreuna cu un cos de paine calda, arata asa cum as fi vrut sa arate: scurt si bun. Dupa umila mea parere, meniul scurt intr-o locanta romaneasca este o virtute ce merita si trebuie apreciata, caci el e semnul cel mai de pret al unei bucatarii cumsecade.

Asadar ne-am pus pe comandat si am cam cerut tot ce era in meniu. Si uite asa, pe masa au inceput sa soseasca bucatele unele dupa altele, ca la nunta lui Voda. La mizilicuri si antreuri bunaoara am avut: carnati afumati si uscati, carnati iuti, zacusca de casa, fasole batuta cu ceapa calita, slaninutza de purcel cu ceapa rosie, tuzlama numai bine facuta si indestul usturoiata, hamsii prajite in malai, piept de rata leseasca afumat… toate udate cu palinca si tuica de pruna. Dupe ce ne-am mai tras sufletul si am mai beut un tutun au inceput sa curga si preparatele de baza: Scaricica, varza calita in untura de gasca, creier cu ardei iute, maduvioare la gratar, ficat si rinichi de porc si multe carafe de vin alb de Pietroasele (vinul casei).

E lesne de inteles ca intr-un asemenea prilej limbile mesenilor se dezleaga mai usor si veselia ii cuprinde precum cuprinde ciutura apa rece din fantana. La un asemenea ospăț iti trebuie timp si camarazi domnule, caci nu te poti bucura de bucate alese percum cucul – de unul singur, ai nevoie de povesti de povestit si istorii de istorisit ca vinul sa se aseze cumsecade printre carnuri si sosuri. Intr-un final, dupa vreo doua ceasuri si jumatate de tihna sufleteasca si desfatare lumeasca ne-am incumetat si la ceva dulcegarii. O placinta de mere cum numai jupanesele dambovitene stiau sa faca odinioara si, ca sa se intovaraseasca vinul mai bine, niste nuci coapte pe plita cu sare.

Apoi poftim de mai pleaca acasa daca-ti da mana. Cand soarele incepea sa dispara siret dupa ulucii caselor, feciorul ne-a adus si citatia de plata, pe care cu voia dumneavoastra o sa o infatisez in toata goliciunea ei: vreo doua sute si cinzeci de leusori noi tot ospatul, cum ar veni: mai poftiti. Am iesit din zahana pe la ceasurile tarzii ale dupa amiezii, din capatul strazi Leonida mai simteam mangaierea catorva raze de soare. Oamenii din jurul nostru alergau inrobiti de treburile zilnice, fiecare cu treaba si negustoria lui. Am avut pentru o clipita remuscarea omului ce se afuma in mijlocul zilei… doar o clipita, dupa care m-am simtit din nou bine si am urmat steaua Polara din capatul strazii Leonida.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.3/10 (4 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Stewardesa mă întreabă dacă mai vreau ceva de bătut. E o femeie masivă, cu un chip plăcut şi prietenos, tipic femeilor din nord și care lasă cu usurință, atunci cand o refuz, să-i scape un zâmbet ce-i pune în evidenţă dantura perfectă. Pasărea de metal se înclină pe o aripă cu o eleganță desăvârşită şi mă lasă să admir frumuseţea unei ţări văzută de sus în poate ultimele zile de generozitate necondiţionată a soarelui de toamnă. “Acasă”, ăsta e singurul gând ce-mi stăpâneşte mintea golită de rebuturi în timpul absenţei mele. Revăd amintiri ale verii, coastele brutal de abrupte şi sunetul pianului în noaptea siciliană, stridiile perfecte din piaţa de pește a Saint-Tropezului, cafeaua leneşă din dimineţile de pe Grand Canal. Acum în spatele meu rămâne Scoţia ale cărei aburi de whisky nu m-au părăsit încă.

Dupa 4 ore de zbor: Romania

O serie de întâmplări, a căror înlănțuire este atât de ciudată și încurcată încat cu siguranță aș plictisi cititorul, mă fac să stau față în față cu un microbuz pe care stă scris: București – Brăila. Îl privesc încruntat ca si cum m-aș afla în fața destinului, avand două minute să hotărăsc dacă îl urmez sau nu. El, microbuzul, este singurul mijloc ce mă poate duce acolo unde doresc neapărat să ajung. Nu mai chibzuiesc, mă urc. Mă așez pe un scaun a cărei micime și rigiditate mă face să mă întreb ce o fi fost în mintea celor de la Mercedes Benz cand au inventat asemenea vehicul.

Mi-e foame, dar trăiesc cu speranța că voi găsi pe drum ceva decent de mâncare. Lângă mine se așează un individ. Are peste 100 de kg, chel, fața negricioasă, șosete albe, papuci de plastic, maiou fără mâneci, iar atunci când ridică mâinile să se întindă în”confortabilul” scăunel, eliberează un miros ce mă face să-mi doresc să nu fi mâncat niciodată în viața mea. Scene din “Cel mai iubit dintre pamânteni” îmi trec prin față și pentru câteva clipe mă panichez. Într-un final îmi aduc aminte că undeva în buzunarul personalității mele de jeans am un simț al umorului ce mă poate salva.

Coliba pe patru roți demarează. Este plină-ochi. În fața mea doi sudori cu sudori la purtător, în spatele meu un cuplu cu un copil sugar ce se oprește din plâns doar în momentele în care biberonul cu lapte îi este introdus în gură. Mă uit la biberon și la pofta cu care manâncă bebeul si în acel moment realizez că la foamea pe care o posed nu m-aș da la o parte nici eu din calea unui biberon de lapte. Trei minute mai tarziu, cand biberonul este gol și la interval apare sânul mamei, ajung sa regret profund gândurile de mai devreme.

Între timp cei doi sudori din fața mea desfac două shaorme scoase de te miri unde. Atmosfera lipsită de aer condiționat devine brusc și necondiționat un amfiteatru al usturoiului. Mirosul este atât de pregnant și de puternic încât ar putea ucide pe loc un batalion de vampiri. Manâncă și vorbesc în același timp, plescăiturile sunt molcome și așezate trădând o satisfacție gastronomică din gama: festin de șosea. Individul în maiou de lângă mine, vizibil iritat la papile de miros, scoate dintr-o hârtie albă de ambalaj un sandwich construit din două felii groase de franzelă, felii de salam Victoria și muștar. “Dacă mirosurile ar fi aer cald, acum am fi deja dirijabil”, gândesc în sinea mea cea oprimată de atacul olfactiv și surghiunită de foamea din ce în ce mai pregnantă.

Ca să mă desprind de situație, trag cu greu una dintre perdelele geamului meu și încep să mă uit pe fereastră. În acel moment ne depașește un Matiz pe care stă scris mare: Vindem și montăm tablă ondulată. În Matiz coexistă 5 români zdraveni la bustul gol, fiecare ținând în gură un os de pulpă de pui. Imaginea este absout cinematografică: cei cinci sug de-a dreptul oasele și privesc inexpresiv, fix în ochii mei, pe întregul parcurs al căznitei depășiri. Rămân câteva momente uimit de-a dreptul de această apocalipsă aviară, după care mă retarg cuminte înapoi în scăunelul meu. Unul dintre sudori și-a terminat shaorma și acum, într-un gest suprem de relaxare se întinde, ținându-se cu mâinile de spătarul scaunului, adică foarte aproape de privirea mea. Mâinile mari de muncitor, cu unghii tocite și pline de ulei pe dedesupt sunt acum lucioase gratie grăsimilor animaliere eliberate de shaorma.

Încerc să dorm. După două ore sunt imun. Ciudatul vehicul se oprește iar șoferul, îmbrăcat elegant cu camașă hawaiană și pantaloni cu dungă, ne anunță că avem popas. Cobor precum Robinson la vederea insulei. Suntem într-un Lukoil cu restaurant. Pe șofer îl așteaptă deja pe o masă de plastic o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiti și salată de varză albă. Îl întreb pe chelner cât durează să îmi comand ceva și îmi spune că 10 minute. Atât are pauza noastră. Renunț la ideea cu restaurantul și intru în magazin după sandwich-uri. Au un frigider cu trei tipuri: cu bacon, cu salam și cu șnițel de pui. Ma hotărăsc pentru șnițel. Caut prin grămada de sandwich-uri și găsesc unul cu data de expirare cât mai îndepărtată de ziua în care mă aflu. Îl desfac de ambalaj. Este format dintr-o baghetă albă de pâine iar înăuntru dispune de câteva felii de roșii și un șnițel teribil de alb la culoare.

Mușc… pâinea lăsată în frigider este îmbibată de sucul roșiilor, este umedă și rece. Șnițelul are ceva din gustul puiului din perioada cand traia. Împreună, combinația este de departe cea mai respingătoare pe care am încercat-o în ultimii ani. Îl arunc și îmi cumpăr stiksuri. Acum chiar aș da orice pentru shaorma din microbuz. Plecăm. Manânc stiksuri și mă concentrez pe spargerea cristalelor mari de sare lipite pe ele, este un joc culinar pervers și demn de milă. Mă uit din nou pe fereastră și văd câmpii și mărăcini de Băragan.

Matizul ne depășește din nou, doar că de această dată patru din cei cinci dorm cu capetele lăsate pe spate și gurile deschise. Pe bord troneaza o pungă de plastic în care se mai văd rămășițe ale carnagiului aviar. Toată lumea în afară de mine și șofer (slavă Domnului) doarme. Este siesta. Mai am puțin, o oră și ajung. De acolo, un taxi, un bac, o mașină și voi fi în fața unei mese pline de pește proaspăt, pui de grădină, vânat și pâine făcută în casă. Mă uit din nou pe fereastră și parcă sunt mai optimist. “România nu e o țară în care să călătorești nemâncat” îmi zic, deși pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să-mi întrerup fraza după primele patru cuvinte…

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Dalboka este o carciuma in republica vecina si prietena – Bulgaria. Stai pe plaja in Vama Veche sau in 2 Mai, ti se face foame, te urci in masina, iti bagi buletinul in slip si in 40 de minute esti la Dalboka, pe malul marii, la o masa bulgareasca. Carciuma in speta a facut ceva furori printre romanii dornici de schimbare, am citit articole scrise off si on line. Cum curiozitatea cautatorului de mancare a fost afectata, m-am urcat in masina, am bagat buletinul la soseta si am accelerat in cautarea celebrei ferme de scoici.

Locul este intr-adevar de o frumusete salbatica uimitoare, cobori pe un drum ingust din varful unui deal si ajungi pe malul Marii Negre (acum in varianta Cerno More), unde o carciuma cu mese cazute si rasaduri de rosii sta plina-ochi de romani si bulgari. Informatiile pe care le aveam cand am plecat spre Dalboka erau urmatoarele: mancare excelenta, ieftin ca braga, chelnerii vorbesc romaneste si accepta bani romanesti (adica lei).

Ne-am asezat la o masa si am admirat uimiti frumusetea marii, barcile cu scoici ce veneau din larg si cele cateva yahturi venite pentru pranz. Pe terasa – aglomeratie mai ceva ca la piata, “semn bun” mi-am spus, “unde e multa lume mancarea este buna”. Meniul tiparit precar arata din punct de vedere continut foarte bine: scoici in diferite retete si peste. Am comandat cele mai celebre scoici din meniu, servite in vase de lut. Capitolul vin era cam praf, singurul pe care am putut sa-l alegem a fost un Traminer de o calitate Jidveiasca.

Primul mit cazut la datorie a fost acela al chelnerilor ce vorbesc romana. Noi nu i-am gasit, poate am avut ghinion, dar nici engleza nu prea studiasera. Asadar ne-am inteles intr-o bulgareasca ramasa de la Studio X, amestecata cu ceva rusa de la scoala, romana explicita prin semne si engleza pentru lucrurile de baza cum ar fi: money. Oricum nu asta conta. Au venit scoicile in vasul de pamant. Aratau foarte bine, iar atunci cand le-am gustat mi s-au parut excelente. Din pacate pe la mijlocul castronului m-am cam oprit, nu pentru ca nu am mai putut, ci pentru ca sosul continea extrem de mult ulei ce iti crea la un moment dat o usoara stare de greata. Bune in principiu, proaspete, cu aroma de patrunjel si telina proaspat tocate, doar ca uleiul de floarea soarelui din belsugul balcanic, scoicile s-au transformat dintr-o specialitate dietetica intr-o alternativa la friptura de porc. Pentru cei ce nu baga in seama grasimile si caloriile, acest amanunt este probabil nesemnificativ. La felul doi am luat peste la gratar. Putin cam ars, fara nici o garnitura si din nou – stropit zdravan cu ulei de floarea soarelui. La desert, inghetata modesta.

Nota de plata in 6 persoane a fost undeva la 150 de EU (in leva) si nu prea au vrut sa accepte lei (ce e drept, mai era o terasa alaturi ce accepta). In concluzie mancarea nu a fost cea mai mare senzatie, pretul nu a fost chiar braga, chelnerii nu vorbeau romaneste iar leisorii nostri nationali i-au acceptat cu greu. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, dar am impresia ca m-am dus la pomul laudat. Probabil daca as fi descoperit-o fara nici o referinta m-ar fi miscat mai tare, probabil ca daca m-as mai duce o data as incerca mai multe si mai variate, probabil ca nu m-as mai duce in weekend, probabil e un loc in care merita sa te duci doar si pentru variatie… probabil.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)