In anii 2009, Bucurestiul era un oras sufocat de tumultul traficului si grijile oamenilor, un oras ascuns printre scandaluri majore pe probleme minore si mari taceri pe probleme esentiale, un oras de uluitoare povesti cu iz de mit urban in care peste doua milioane de suflete salasluiau in cautarea fericirii. In vara si toamna tarzie a acelui an ma numaram inca printre acele suflete ce alergu vesnic intre birou, familie, mici pasiuni si pranzuri prelungite insotite de dezbateri aprige pe teme ce ulterior s-au dovedit a fi pierdute, precum modernizarea morala a compatriotilor.
In vremea aceea, aproape de Piata Domenii, pe Alexandru Constantinescu, decoperisem cu ajutorul unui prieten o carciuma ce tinea de Hotelul Residence, carciuma al carui nume nu l-am inteles niciodata(ca semantica): Cerisiers. Ma intalneam acolo in diverse combinatii de amici si prieteni cel putin o data pe saptamana pentru discutii, vin, trabucuri si unicele parpadele cu trufe negre. Desi vizitele noastre in localul amintit au durat saptamani bune, nu imi aduc aminte sa fi comandat altceva in afara de aceste parpadele cu trufe; de fiecare data cand am deschis meniul sa imi iau altceva, subconstientul meu culinar mi-a trimis aceleasi impulsuri implacabile prin care imi cerea fara echivoc parapadelele.
Locul de altfel era foarte frumos, elegant si retras, cu o terasa frumoasa cu vedere spre strada, tereasa pe care iti puteai pierde ore in sir fara sa iti dai seama, discutand, combatand si privind din cand in cand trecatorii. In timp am inceput sa remarcam ca toti clientii orei de pranz ne cunoasteam deja intre noi, ne salutam, schimbam doua vorbe, un soi de club al iubitorilor de trufe, un club al pierzatorilor de dupa-amieze.
La Cerisiers aveam mai tot timpul o masa preferata unde ne asezam si un chelner batran ce ne servea si uneori facea o conversatie placuta, iar aceste lucruri ce pareau mereu la fel, ne faceau sa ne intoarcem cu placere in acel loc. Pe vremea aceea, de locanta in discutie avea grija un bun prieten, un tip de-a dreptul inconfundabil, unul dintre cele mai boheme si libere spirite pe care le-am cunoscut in Bucurestiul acelor ani. Vesnica sa buna-dispozitie amestecata cu tot felul de glume si vorbe de duh destindea de fiecare data atmosfera si pregatea terenul propice pentru lungi dezbateri cu caracter social, politic, artistic si uneori filosofic.
Totul avea un oarecare ritual bine stabilit. Ne asezam si comandam o sticla de vin alb sec. Chelnerul aducea cam cinci sticle diferite din care ne alegeam una. Gustul bogat si racoros al vinului trezea instantaneu in noi pofta de mancare. Fara sa mai comandam, soseau la antreuri niste lipii calde cu susan insotite de salata de tabuleh si un humus cu seminte de pin. Antreurile aveau rolul de a ne pregati moral pentru felul principal, vedeta, ratiunea profunda pentru care ne intalneam acolo: parpadelele cu trufe. Aratau impecabil: intr-o farfurie adanca, mare si alba pastele late, de un galben-pai perfect, asortate cu nuanta de coaja de copac a trufelor. Gustul era desavarsit: simplu si totusi cu atat de multe aluzii aromatice….. perfect. Pentru acei cititori mai tineri am sa explic ca la anul 2009 era destul de dificil sa gasesti o trufa in Bucuresti, lucru ce se intampla dealtfel si cu stridiile, cocosii, pestele proaspat sau vita argentiniana.
Tin minte ca de cate ori terminam o portie de parpadele aveam aceeasi senzatie incredibila de relaxare, de bine, senzatie pe care multi ani dupa aceea aveam sa o caut prin diversele carciumi ale calatoriilor mele. In anul acela toamna avea sa fie mai lunga ca niciodata, zilele frumoase veneau una dupa alta, fara pic de nor, fara pic de vant, ca si cum timpul ar fi vrut sa ne arate ca in viata si in bucatarie rabdarea si masura sunt doua dintre cele mai importante virtuti.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
