Aparent acest articol nu are legatura cu mancarea, desi aparitia sa vine in urma unei farfurii de paste. Dar ca sa intelegeti ciudatul mecanism ce a nascut scheletul unei asemenea istorii in mintea mea, am sa incep a povesti lucruri ce s-au intamplat acum aproape 30 de ani intr-un fund de Oltenie. Bunica mea, Maia, a fost cea mai talentata creatoare de paine pe care am cunoscut-o vreodata. Din mainile ei batatorite si brazdate de viata, de razboi si de munca campului, painea se nastea asemenea unui rasarit de soare: glorioasa si induiosatoare. O mana de om, a carei inaltime reusisem sa o intrec inca de prin clasa a patra, bunica mea se nascuse in 1914 si de la varsta de sase ani a invatat sa faca si sa inteleaga painea. Toata pasiunea mea pentru bucatarie si mancare i se datoreaza in mare parte ei. Ritualul cu care cernea faina, framanta aluatul si il lasa sa se “hodineasca”, felul in care ardea cuptorul sau “jera” vatra tastului, piosenia cu care lasa painea proaspat coapta sa se “intoarca” (in filosofia ei, sufletul panii scoase din cuptor avea sa umble peste campiile unde crescuse graul si pe la morile ce-l macinasera, iar atunci cand avea sa se intoarca, painea era numai buna de mancat), toate acestea reprezentau de fapt felul ei de a ne aratat noua, cei ce mancam, ca ne iubeste. Bunicul meu statea in capul mesei, rupea painea si o impartea. La finalul mesei, el strangea firimiturile de paine de pe masa in pumn si le manca…. ca sa nu se piarda. Bunica mea a murit in 2009, iar ultima paine pe care a facut-o a fost prin 2005.
In toamna lui 2009 o chelnerita imbracata in camasa alba cu branding verde aducea la masa la care discutam impreuna cu un prieten probleme de politica de fond – o farfurie de spaghetti carbonara. Aparitia acestei farfurii ne-a intrerupt brusc conversatia ce ajunsese undeva pe la Vadim Tudor. Un sos rosu-pamantiu in care pluteau bucati scurte de taietei sfaramati amestecati cu bucati mari de kaiser, totul intr-o portie mare…. foarte mare. Nu stiu de ce, in momentul acela in mintea mea s-au unit si amestecat instantaneu: imaginea spaghettelor, Vadim Tudor, bunicul care strangea firimiturile de pe masa si o frunza ce aluneca usor spre pamant, purtata doar de briza automobilelor ce treceau in viteza. Am realizat ca bucatarul nu ne iubeste, nici macar nu ne respecta, ca mancarea aceea se va arunca intr-un tomberon fix in momentul in care la cateva paralele sud distanta – un copil moare de inanitie, ca noi vom plati pentru simularea de spaghetti, ca e deja toamna si suntem in plina campanie electorala. De vis a vis Oprescu nu ne zambea, dar ne ura Hai Romania.
Pierdut intr-o inaintata ora din noaptea zilei cu spaghetti, stateam singur tintuit in fata ecranului multicolor, mut privind la Realitate(a) o emisiune ce s-ar fi putut chema The Others. Era vorba despre 4 candidati la turnul de Fildes al Romaniei, ceilalti 4, cei pe care nu-i stie nimeni si nici nu cred ca ii va sti cineva. Un rocker ce locuieste cu parintii, un tigan cu o casa de 1000 mp, un comunist si un ecologist. Le-am dedicat o ora din viata nocturna, neputand sa ma misc de uimire. Pe nesimtite m-am trezit cu un borcan de dulceata de gutui in brate, ca unica consolare a depresiei pre-electorale ce tocmai o sufeream. Intr-un final am schimbat postul si m-am uitat la Geoana. Mergea mandru in fata unei multimi de romani, dupa care a inceput sa vorbeasca calm si rarait. Asta m-a adormit. In vis, langa mine pe canapea sedea chelneritza de la Planters, cu farfuria de sos si kaiser in mana. Din ea lipseau definitiv spaghettele. S-a uitat la mine si mi s-a adresat cu vocea lui Becali: Mananca! Atunci m-am trezit, afara incepuse sa ploua aproape la fel de tare ca in mine.
Aparent aceasta povestire nu are legatura cu mancarea, in esenta totul are legatura cu mancarea: bucatarul de la Planters a mancat multa bataie cand a fost mic si de aceea se razbuna prin spaghetti, in timp ce candidatii manaca permanent rahat si de aceea respiratia lor nu va mai putea mirosi niciodata a adevar. Bunul-simt a renuntat demult sa mai fie un ingredient al mamaligii numita Romania, o mamaliga cu gust sintetic, provenita din porumb de import si apa de Rosia Montana. Bunul-simt, domnule Crin, nu mai locuieste aici, a plecat, iar ultima oara cand l-am vazut a fost destul de demult, in vremea cand bunicul meu culegea de pe masa ultima firimitura de panie, ca sa nu se piarda.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
