December 2009

You are currently browsing the monthly archive for December 2009.

Daca dupa articolul ce incepe a se asterne in fata dumneavoastra – precum nametii in curtea lui Oprescu – va veti indrepta pasii catre Kuzina, am sa va rog sa nu o faceti decat organizat, nu mai mult de 6-7 odata, caci nu sunt  locuri. 30 de metri patrati, doua doamne grecoaice + o doamna spaniola, 6 locuri si mancare facuta sub ochii tai, fara meniu, pe principiul “nu va suparati doamna, ce ati gatit astazi?” – asa asi descrie micul laborator  de gusturi din strada cu nume de 100 de dolari (Benjamin Franklin – ca sa nu va cautati prin portofel). Institutia in sine nu este vreo mare inventie, in sensul in care nu ar trebui sa va asteptati la nu stiu ce complicatenii culinare sau la vreo revelatie gastronomica ireversibila. Nu! Kuzina este un loc in care se manaca absolut normal, gateli cu iz de Elada facute fara ecuatii culinare complexe, avand la baza priceperea de bucatarese a doamnelor de care am tot amintit. Ele, doamnele, sunt nascute in Romania, dar mai bine de jumatate de viata si-au petrecut-o pe malul Egeei – asadar le-am putea numi artiste elene de origina romana.

De cand intri, atmosfera este una foarte prietenoasa, doamnele intra in vorba cu tine, iti povestesc, iti arata ce au gatit, ba chiar poti intra in bucatarie sa te uiti ce se perpeleste in cuptor. Intre timp te mai pomenesti cu un paharel de vin din partea casei, un ceai… ceva acolo, sa te simti de-al casei. Usor, usor incepi sa gusti – mai o feta, mai un cartof cu cimbru, mai un orez cu rosii si tot asa, pana cand incepi sa dai drumul la curea. Atunci e momentul in care Doamnele iti fac si un platouas cu o selectie de prajiturele facute in casa si acoperite pe tejghea cu un mileu crosetat, sa nu traga,  vorba ceea’, insectele la ele. Bune, bune, numai bune de insotit cu o cafea greceasca la nisip si o discutie despre Romania. La finalul mesei iti faci o cruce mare, crestineasca, in fata icoanei agatate desupra bucatariei si multumesti lui Dumnezeu  pentru bucatele alese. Nu pleci pana nu cumperi o sticla de ulei de masline si mai schimbi doua-trei vorbe din pragul usii cu gazdele dragutze.

Cam asta este Kuzina – un loc mic intr-un Bucuresti mare. Un loc care, dicolo de orice apreciere, reprezinta in opinia mea viitorul. De ce? Dintr-un motiv simplu, o parte din copiii ratacitori ai planetei Romania se intorc in tara si fac ce au invatat acolo, in lumea civilizata. Intr-un fel mai brut spus, aplica civilizatia pe materialul clientului. Cele doua doamne au adus cu ele din tara de la poalele Olimpului cateva retete, niste ulei de masline si doza strasnica de bun-simt. Acesta din urma nu se poate importa la nivel guvernamental si nici aduce pe filiere de black market, singurul mod in care poate fi adus este  cu cârca si lucrul asta poate fi facut de fiecare pribeag ce, intr-un final, se retrage spre casa.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.3/10 (3 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 5 votes)

cafea

Inainte de a incepe povestea de azi din seria 1001 de restaurante, am sa fac o scurta trecere in revista a lucrurilor legate de turci, ce cohabitau in vastul apartament al subconstientului meu. In afara faptului ca in copilarie scoala mi-a bagat in cap faptul ca sunt un neam cu care ne-am batut tot timpul, ne-au luat virginele si aurul, ne-au obligat sa ne otravim fantanile, turcii mai insemnau blugi Piramide, izvorul de inspiratie pentru manele, bazaruri, paine turceasca, Hagi, aur la kil, dar si anumite sentimente nostalgice legate de turcii de pe la noi: Ada kaleh – insula scufundata, colegii mei turci din liceu si baclavalele lor impecabile. In esenta, o amestecatura intreaga de imagini frante si sentimente contradictorii.

Pe strada Franceza un turc si-a deschis un restaurant. Nu e nici cafenea, nici cofetarie cu baclava si rahat si nici turcul nu are fes precum Cadar, e restaurant in toata regula, cu canapele si mese mici, cu meniu asternut pe hartie si chelneri cu palm. Impreuna cu un grup mic de viteji vlahi am descins in plina seara cu foamea scoasa din teaca in stabilimentul turcului, sperand sa-i luam pe otomani prin surprindere si sa le taiem beregatile pe blog, sa curga sange in memoria lui Stefan si a lui Mihai Viteazu’, ca tare au mai suferit si ei. Noaptea era tanara si luna se  ascundea in nori, lasand sa ni se vada arareori fetele hotarate.

De cum am dat buzna, am fost intampinati de un ienicer si doua cadane ce ne-au asezat respectuos la masa, contra-atacand  cu cateva meniuri. Inima ne batea in piept mai ceva sa-l sparga, pe fundal se auzea “loosing my religion” cu aranjament orchestral oriental; ne-am luat sufletul in dinti si am deschis meniul.  Oracolul meniu ne-a asternut in fata  viitorul: osti intregi de mancaruri de la Inalta Poarta ne-au asaltat privirile, veneau spre noi toate, in valuri ametitoare, incat cu greu am tinut piept ispitei de a nu comanda tot. Am comandat cam jumate…:))) Ma rog… vreo 8 antreuri, 5 feluri principale si vin din provincia libera Firenze. Tanarul spahiu ce ne lua comanda era el insusi putin incurcat intre dulcea limba turca in care era scris meniul si gagetul cu touch screen din tara soarelui rasare, in care incarca pohtele noastre.

A urmat  o clipa de ragaz in care am beut ceva tutun  si am schimbat niste strategii amicale intre noi. Era linsitea dinaintea unei mari batalii, pe care istoria avea s-o aseze in anale sub numele de “Marele Ospat de la Divan”. Dintr-o data am simtit cum incep sa se miste frunzele, cum pamantul incepe usor sa trepideze de copitele neimblanzite ale chelnerilor si cerul sa se intunericeasca, ca atunci cand soarele se ascunde dupa luna. In zare se vedea  marea armie culinara otomana condusa de Soliman Spahiul, cu steagurile ridicate a urgie si platourile lucind amenintator in lumina lampadarelor de Istanbul. “Curaj vitejii mei!” le-am strigat, “nu s-a nascut inca pagan sa ne doboare, sa ne calce tarisoara asta a noastra in care am crescut la adapostul porcului si al cartofilor prajiti”.

Si au inceput dragii mei sa desfasoare frontal si pe flancuri dinaintea noastra pite rumene si vinete picante, iaurturi racoroase cu menta si rosii coapte cum numai ei stiu. Si cand credeam ca le-am dovedit cu ajutorul Celui de Sus si a vinului papal, a venit urgia cea mare… kebabul, printul carbunilor, sub diverse aspecte. Nu stiu in cate mese ati luptat voi, dar eu ca razboinic destoinic (ale carui cicatrice lasate de arome de pretutindeni inca se vad pe suflet) am simtit cea mai dulce injunghiere a ego-ului meu valah. Kebabul venea din alta lume, purta in el pagini de istorie si civilizatie orientala, secole de oi sacrificate si mii de mile de talent. Ca orice cavaleri ce-si cunosc limitele, ne-am plecat in fata cuceritorului si am promis ca acceptam vasalitatea si ca vom trimite anual cateva sute de suflete culinare virgine drept tribut.

Restul e istorie: kataiful si baclavalele, narghileaua minunata si… CAFEAUA TURCEASCA. Asta a fost ultima lovitura inaintea notei. Servita superb, in cesti cu invelitoare de alama si capac, cafeaua avea  ceva din unduirea unui sitar si din arsita sfasietoare a bazarurilor – fusese anume creata pentru a asterne linistea si pacea in sufletele zbuciumate de placerile bizantului. In cele din urma a sosit si nota (nu de neglijat) dar si vestea ca in bazarul deliciilor orientale cardurile bancare nu prea merg. Cum de bani pesin nu prea aveam partea in acea seara, am lasat zalog doua romance si am plecat prin ploaie in cautarea unui bancomat zburator. Festinul culinar fusese insa atat de intens,  incat prin perdeaua tesuta de ploia inca tomnateca Dambovita ne-a parut pentru o clipa o lucire a Bosforului.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (9 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +9 (from 11 votes)