September 2011

You are currently browsing the monthly archive for September 2011.

IMAG0369Prolog: Sa tot fie vreo doi ani de cand,  in mijlocul unei serii de intamplari neasteptate ce cuprindea printre altele deschiderea propriului meu restaurant si publicarea in off line cu coperți si  cotor a blogului, am hotărât sa pun in cui tastatura . Mi se părea pe atunci ca dădusem  indeajuns cu barda in stânga si dreapta spațiului gastronomic ceea ce era perfect  adevărat. Dar intr-o după-amiaza călduroasa la adăpostul răcoros al unei umbrele si al unei sticle de vin de origine controlata împins de o profunda melancolie pe care o cunosc din copilărie si pe care am moștenit-o pesemne de la unul dintre bunicii mei , am hotărât ca pentru mântuirea sufletului meu gurmand sa reîncep sa scriu povesti de calatorie cu iz de legenda si talc de ghid culinar. Fara critici si polemici doar expuneri scurte ale frumuseții  scurtei noastre existente inocente intr-o lume pe care uitam cel mai ades sa o iubim.

Cei ce mă cunosc de la un pahar de vin sau pur si simplu de printre rândurile ingramadite ale scurtelor mele povestioare știu ca sunt mai degrabă un cautator de locuri, locante si localuri ascunse , căzute si pitorești decât un mancator îndemnat de recomandările stelelor cu anvelope sau ale revistelor cu coperți lucioase. Ceea ce urmează a va istorisi e ciudat , e plictisitor si e atât de Cliché .

Când soarele începuse sa-si înmoaie încins de lunga zi  razele in apele răcoroase ale Marii Ligurice eu încercam deja pentru a treia oara sa apropii o pereche de pantaloni langa o pereche de pantofi intr-o disperata si totodată obositoare căutare a combinației perfecte. M-ași fi aruncat din tot sufletul trupul intr-o pereche de pantaloni scurți, o camasa sifonata de in si o pereche de papuci spre a mă opri in prima tavernă in care vinul alb avea temperatura optima pentru a-mi stinge jarul din piept. Dar nu era cale de întoarcere. Din spatele paravanului pictat de un anonim pictor de hoteluri din secolul XIX zăream deja mici indicii despre o rochie cu trena si  fara spate. Cu ultimele zbateri ale voinței am reușit sa aduc in aceeași linie a bunului simt camasa, pantalonii, pantofii si sacoul de vara cu butoni de amiral. M-am uitat in oglinda si am văzut un Cliché . Peste alte 40 de minute am reușit sa ies din camera la brațul Doamnei mele si sa ajungem in lobby-ul hotelului in care cu 50 de ani in urma Vivien Leigh facea o fotografie memorabila alături de Laurence Olivier. Atat de Cliché. Bellboy-ul ne-a condus pana la la ieșire si ne-a deschis portiere unei limuzine negre al cărui nume ar fi echivalentul Cliché-ului . Șoferul, un italian volubil aflat la a treia generație de șoferi  din familia sa, ne-a vorbit tot drumul despre cat de frumos este locul in care urma sa luam cina. Când mașina a parcat eleganta in fata unei superbe vile aflate la 250 m deasupra marii pe care cu litere pictate sta scris ca intr-un film alb negru a lui Antonioni : Splendido, am coborât si am rămas absolut uluit de frumusețea priveliștii – atât de perfecta incat chiar si cu telefonul mobil ai fi putut face o ilustrata. Si pentru a fi cliché-ul  complet in momentul in care un chelner cărunt, imbracat in smoching alb, ne-a invitat la masa , de la pianul din mijlocul terasei,  la ale cărui clape se juca șarmat un pianist uitat parca acolo din anii 50, a început sa răsune in perfecta sincronizare cu duioasa apariție a lunii de după stanca ce trona peste mare, “As times goes by”” . Daca toate acestea ar fi fost filmate in timp real probabil ca privitorii ar fi aștepta un generic care sa le dezvăluie numele siroposului regizor hollywoodian din spatele întregii secvențe. Nu-i așa ca e un Cliché desavarsit, o definiție impecabila a termenului?  Așa este … dar cui ii pasa. In momentul acela am știut ca daca la 90 de ani ( durata medie de viața a lipovenilor) voi vedea luna apărând de după o stanca gândul mă va duce instant la seara de 15 august când pentru o răsuflare universul s-a invartit inexplicabil in jurul lui restaurantului Splendido de deasupra golfului Portofino. Seara era  deschisa iar sufletele noastre  invitate la dans. Apoi Gaia& Rey – Piemonte 2010 a înrobit papilele pentru ca mai apoi sa le duca spre dementa un peste prins in golful dimineții si vrăjit de bucatarul cu secrete magice intr-un cuptor ancestral. N-a fost doar pestele, au fost multe si de neprețuit , venind toate in piruetele moștenite de generații de către chelnerii mitologici… au fost multe si daca pasiunea mea culinara ar avea un strop de decenta ar trebui ca după masa de la Splendido sa se călugăreasca si sa-si duca restul existentei in penitenta cu fericirea de a fi atins absolutul. Si când pianul negru a început sa nască din clapele-I albe Caruso, desertul  ne-a orbit si nu știu când si cum am ajuns din nou in limuzina neagra făcând totul sa para o iluzie. Fericirea in starea ei pura vine din momente neprogramate vine din secventialitatea unor emoții catalizate de multe ori de ceea ce numim cliché-uri, vine din lucruri mici, mărunte care, adunate in timp in clasorul propriu de amintiri, devin mari, pentru tine nu pentru altcineva, nu pentru umanitate, doar pentru tine – 15 august 2011 Splendido –aveam 36 de ani si pe batranul continent inca se trăia bine.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +4 (from 4 votes)