Articles by leonte

You are currently browsing leonte’s articles.

România are talentul inconfundabil de a deveni celebră periodic din cauza unor subiecte ce o portretizează adeseori într-un fel de vest sălbatic al venerabilului şi uneori senilului continent.
Încă de pe vremea când Piranda şi compania inventau terina de lebădă vieneză, neamul românesc a intrat în conştiinţa europeană ca un fin cunoscător al dedesubturilor gastronomice. În timp, povestea a mai fost alimentată şi de păţaniile comunităţilor de pe sub podurile Romei a căror specialitate culinară era ciulamaua de porumbei din Piazza Navona. Sigur, toate acestea fiind doar mici picanterii menite să nu ne facă uitat spiritul între episoade mult mai celebre precum Crima Secolului, Jaful Secolului sau Contrabanda Secolului. Ultima păţanie a neamului lui Păcală pare să fie epopeea cărnii de cal. Începută  „en fanfare” pe CNN cu un minunat discurs al ambasadorului Valahiei la Londra, într-o engleză moştenită de la Emil Bobu, parabola mincemeat-ului a continuat să ţină sus peniţele însetate ale ziariştilor de pretutindeni. Esenţa poveştii pe care o spune toată lumea constă în faptul că mândra noastră ţărişoară exportă carne de cal cu etichetă de vacă. Aceasta este principala problemă asupra căreia toţi au căzut de acord. Că om fi greşit noi eticheta, ca or fi greşit-o alţii aproape că nu mai contează. Ce contează e că s-a încercat vânzarea ciorii vopsite pe post de papagal. Mai departe a rămas cum s-a stabilit, adică să nu se mai greşească etichetele. Se pare, însă, că pe nimeni nu a surprins faptul că această dezbatere a scos la iveală nişte cifre ce pe mine unul mă pun pe gânduri. România exportă anual vreo 6000 de tone de carne de cal asta însemnând că anual sunt sacrificaţi vreo 20.000 de cai. Cum ar veni pe mesele europenilor cu etichetă în regulă îşi găsesc ultimul drum o armată de bidivii locali. Înainte de problema comercială, economică sau de ce natură o fi ea mie mi se pare o problemă morală. Am trăit tot timpul cu senzaţia că tovarăşul cel mai de preţ al omului de peste şase mii de ani se pensionează, nu se tranşează în abatoare. Ce fel de specie de animal suntem noi, umanoizii, dacă ajungem să-i luăm gâtul fiinţei alături de care timp de mii de ani ne-am petrecut viaţa. Aproape că nu există basm românesc în care calul să nu fie în centrul atenţiei, frumos şi falnic după ce ia o gură de jeratic, aproape că nu există erou important din istorie care să nu fie reprezentat alături de calul său. Nu de nevastă, nici de tovarăşii de beţie, ci de cal. Nu spune asta oare mai mult decât orice cuvânt despre legătura noastră cu acest animal?  Când am ajuns să-l punem de butucul de măcelărie, ba chiar şi mai înjositor să-l vindem pe post de carne de vacă? Pentru majoritatea dintre dumneavoastră ce n-a avut privilegiul să mângâie un cal sau să-l călărească trebuie făcută menţiunea că este singurul animal (poate uneori alături de câine) ce comunică efectiv cu omul, ce simte alături de el, ce înţelege lucruri mai bine decât mulţi dintre semenii omului.  Am văzut cai suferind şi de fiecare dată m-a sfâşiat suferinţa lor prin demnitatea cu care o suportau. Fie că era un cal bătrân îngenuncheat sub loviturile de bâtă ale unui proprietar beat ce ţinea morţiş să urce o căruţă cu lemne într-un vârf de deal, fie că era un armăsar frumos rămas cu picioarele din faţă rupte după o săritură peste un gard de sârmă ghimpată, fie că era o iapă gestantă călcată de un tractor. Sunt toţi cai pe care i-am cunoscut în copilăria sau în adolescenţa mea şi care mi-au rămas întipăriţi pe retină pentru totdeauna. De fiecare dată când merg prin ţară încă mă minunez de cât de mulţi cai participă încă activ la viaţa comunităţilor. Pe câmp sau pe păşune, pe uliţe sau pe şosele îi întâlnim mai mereu. Din această cauză douăzeci de mii de cai pe an într-un abator mi se pare prea mult pentru un popor ce încă, parte din el, trăieşte în comuniune cu acest animal. Mi se pare nefiresc si lipsit de moralitate ce facem cu urmaşii lui Catalan, Voitiş, Bator sau Breazu. În ţara în care vipera este monument al naturii, protejat prin lege, calul domestic poate fi sacrificat fără nici o problemă atâta timp cât este etichetat corect. Poate că această problemă a mea pare foarte mică în comparaţie cu ce alte probleme se confruntă naţia noastră mai ales în aceste zile. Şi totuşi în semn de solidaritate cu blândul animal aş vrea să etichetez toate statuile ecvestre de pe teritoriul României. Pe calul lui Mihai Viteazu sau al lui Ştefan sau al lui Carol să pun o etichetă pe care să scrie: Carne de cal – Made in Romania.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Am crezut o vreme că internetul este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Între timp prietenul meu a luat-o pe căi ciudate şi nu prea ştiu cum să-l mai întorc.
Căutam o cârciumă pe Facebook într-una dintre zilele trecute, cârciumă al cărei nume începe cu GOD, când, după tastarea primelor trei litere, maşinăria domnului Zuckerberg a început să înşire automat câteva pagini ale Atotputernicului. Recunosc că în primă fază mi s-a cam înmuiat mâna pe mouse la vederea acestora şi o scurtă perioadă am rămas blocat de nedumerire. Sigur ştiam că e în tot şi în toate, dar pe Facebook nu mă gândisem că şi-a făcut cont. Cuprins de frenezia cercetării acestei speţe, vorba lui Arghezi : „…vreau să îl pipăi şi să urlu: Este!” – , am lăsat la o parte cele culinare şi I-am tastat şi numele în română. Minune, El are şi pagină locală, două chiar. Diferenţa majoră mi s-a părut la numărul de prieteni, pagina în engleză avea 7 milioane, cea în româna doar vreo 18.000, se pare că nu toţi românii răspund cererii Lui de prietenie. Vă imaginaţi mesajul : „Dumnezeu vrea să fiţi prieteni. Răspunde cererii de prietenie”. În pagina românească apărea sub nume descrierea – personaj fictiv, ceea ce m-a pus puţin pe gânduri şi m-a afundat în cercetare. Astfel am descoperit că pagină au şi toţi sfinţii şi apostolii, are chiar şi Iuda (ce se dă drept persoană publică) şi Arca lui Noe, ba chiar şi Patriarhia Română. Facebook-ul un mediu sacru în care poţi vorbii cu orice sfânt, te poţi confesa public sau pe mesaj privat, un mediu în care poţi fi prietenul Celui de sus şi îi poţi da like atunci când te apasă ceva pe suflet. Toate astea n-au însă nici o legătura directă cu gastronomia despre care se presupune că ar trebui eu să mă ocup în calitate de blogger. Aparent. În fond cumva există o legătură ce are la bază o idee mai veche de a mea cum că un mare rău pe care îl face internetul este acela de a banaliza valori pe care nu le înţelege. Şi astfel ajungem într-o epocă în care trei cuvinte ale unui blogger anagramat devin mai preţuite decât un eseu al unui scriitor talentat, în care share-ul de citate celebre îi face pe unii să pară că au citit mai mult decât programul tv din Libertatea, în care o cârciumă mediocră devine reper pentru că primeşte kilograme de like-uri de la tot soiul de personaje pentru care cea mai mare invenţie culinară este ceafa de porc la grătar. În ultima vreme am stat şi observat ce se întâmplă în mediul virtual cu critica gastronomică şi recenziile de cârciumi. Am făcut un exerciţiu de imaginaţie şi am încercat sa aleg o locantă după ce spune netul, ca şi când aşi fi nou în oraş, ca şi când n-aşi avea habar de obiceiurile culinare dâmboviţene. A ieşit un dezastru din toate punctele de vedere. Nimic corect, sau mă rog media părerilor duce într-o zonă cu totul greşită. Să fi turist în capitala patriei noastre şi sa te laşi ghidat de internet poate deveni sport extrem. Vei mânca shaorma, te vei trezi că în loc de restaurantul exclusivist la care vroiai să mergi ajungi  într-o cârciumă plină de băieţaşi şi fetiţele lor în care muzica urlă iar singura masă pe care poţi să o ei e o sticlă de vodkă cu energizant. Să fi online e ceva dar e departe a fi totul, nu cred în recenziile de cârciumi fără autori sau cu autori fără autoritate în domeniu. În bucătărie, în artă şi în religie nu există democraţie, nu se aplică principul conform căruia e aşa cum spun cei mai mulţi. Nicidecum.  E ca şi cum ai organiza meciuri de fotbal fără arbitru, fără autoritatea competentă care monitorizează jocul şi fluieră atunci când e offside. Revoluţia internetului a născut un mediu propice de dezvoltare a diletantismului, un efect secundar al accesului ultra rapid la informaţie, efect ce din păcate devine malign. Se întinde dincolo de graniţele experimentului sau amatorismului devenind încet dar sigur voce autorizată. Dacă azi încă ne distram că internetul ne dă drept reper în top zece restaurante un pub şi Dumnezeu are cinci pagini de Facebook ( Preputernicul, Singurul, Atot, etc.), mâine lucrurile ar putea arăta cu totul altfel. Exemplul cel mai bun este acela al lui Dan Diaconescu, personaj ce dintr-un clovn de garsoniera a ajuns să dea a treia forţa politică din Romania.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

n apocalipsa după Cârciumari ( 20:13) se spune – “Şi va veni o locantă la care toţi se vor mira de nemaivăzuta sa lipsă de gust.”  Multe mi-au fost date să văd şi să cunosc în cele 38 de primăveri strânse în buchetul vieţii dar experienţă ca cea de sâmbăta  trecută, mai rar.

Povestea mea începe cu un imbold de neoprit al trupului şi al spiritului în egală măsură, imbold ce m-a aruncat afară din casă direct în mijlocul parcului Herăstrău în prima zi cu adevărat de primăvară născută de acu vreun an.. Ca mai tot bucureşteanul bucuros la razele pline de speranţa ale astrului în jurul căruia de-o eternitate ne învârtim, mi-am luat familia şi  câţiva prieteni şi am descins în parcul mai sus amintit pentru a simţi mirosul ierbii ce împinge cu colţul pământul reavăn. E drept că n-am prea simţit acest miros cotropit fiind de alte mirosuri la fel de primăvăratece cum ar fi: mirosul de popcorn, de porumb copt, de vată de zahăr şi uneori briza uşoară a unor concitadini certaţi cu şarpele de apă. Şi când soarele s-a aşezat lejer chiar deasupra ţestelor noastre albicioase am simţit cu toţi aceiaşi fluturi în stomac veniţi de data asta din foamea prânzului si nu din deşteptarea primăverii. Cum tot poporul cotropise deja întregul parc, găsirea unei mese în locantele auxiliare a devenit deja o problemă majoră. Cu toate astea, în nesfârşita mea inspiraţiune mi-am adus aminte de o Trattoria Il Calcio pe care am zărit-o în alergările mele matinale din jurul lacului ce dă numele parcului. Am dat năvală dar toţi opt şi culmea norocului că o duduie lascivă de la intrare ne-a indicat faptul că ar mai fi locuri pe ponton. Ce poate fi mai frumos intr-o după amiază însorită decât o masă cu familia pe ponton. Aşadar ajunşi pe ponton o altă duduie, parcă mai lascivă decât prima ne-a întâmpinat şi ne-a comunicat s-ă încercăm în restaurant căci pe ponton nu sunt mese de opt. “Păi din restaurant venim!!!”  În cele din urmă, vărul meu , considerat un fel de eminenţă cenuşie a familiei, a avut o idee ce ar fi putut revoluţiona industria gastronomică mondiala dacă ar fi fost patentată: “Putem să unim două mese…” Uoau ! Tânăra lascivă vizibil impresionată de această idee de geniu a bălmăjit într-un grai straniu: “Daa…. Cred că putem” Am pus mâna şi noi , precum cunoscătorii la marea unire dintre două mese aflate una lângă alta şi ne-am bucurat cu toţii copilăreşte de obţinerea unei mese de opt persoane. Nu am apucat să ne tragem bine scaunele sub noi că o undă puternică de muzică House ne-a atacat direct în moalele capului. Era ca şi cum cineva ar fi tăiat lemne cu o drujbă şi cu o freză dentară în acelaşi timp. Am dat disperat din mâini să găsesc un chelner salvator. În cele din urmă am prins din zbor o chelneriţă şi am rugat-o cu cerul si pământul să dea muzica mai încet. Ne-a promis că o dă şi ne-a întins meniurile. Am întrebat-o dacă sunt alte mâncăruri faţă de oricare Trattoria Il Calcio iar ea politicoasă ne-a spus că:  “Nu. Meniul e la fel” Un alt prieten, celebru şi el pentru atenţia la detalii, a întrebat de ce toate produsele sunt considerabil mai scumpe decât în alte restaurante din lanţ dacă e acelaşi meniu. “Pentru că aici amenajarea e mai pe lux!” ne-a sosit explicaţia plină de sens. Şi de aici s-a declanşat nebunia. Am început să studiem amenajarea de lux pe care în vâltoarea evenimentelor nu avusesem răgazul să o savurăm. Pontonul gătit tot cu satenuri , fotolii din gama “lucesc deci exist”, vitraliu la cuptorul de pizza şi tot felul de acareturi care să exprime bunăstarea. Deasupra tuturor trona un tablou pictat în ulei ce îngloba tot ce a dat mai colorat fotbalul românesc de după revoluţie. Este celebrul tablou de familie pe care îl găsiţi în oricare dintre restaurantele lanţului doar că aici mai mare, mai colorat si mai cuprinzător. De la Mutu la Vasile Turcu, de la Olăroiu zugrăvit în straie de arab la Gigi Becali, erau toţi. În mijloc chiar el, patronul, alături ( am dedus noi) fiice si soţie. Înduioşător am putea spune. Am regăsit extrema operă de artă tipărită şi pe meniu. Stârniţi de aceste prime detalii am intrat şi în restaurant pentru un tur complet. În drumul către intrare am trecut pe lângă Colosseum si Domul din Milano, pictate amândouă pe faţada unor magazii probabil de acelaşi artist al casei neomoderno-renascentisto-impresionist. Recunosc cu sinceritate că m-am oprit în faţa acestor emulaţii artistice de pe magazie uimit de-a dreptul,  fiindu-mi aproape imposibil să mă dezlipesc de această stupoare ( am mai trăit această senzaţie pe vremea defunctului OTV). Pătrunşi în templul sacru al cârciumii am descoperit lucruri de o măreţie absolută dacă stai sa le măsori pe o scară delimitată de cultura manelisto-fotbalistică pe de o parte şi de cultul maniacal al personalităţii unui proprietar pe de altă parte. Amenajarea lux era chiar lux – canapele mari şi impunătoare nişte replici din microfibră ale unor canapele art deco argintii cu negru. Dar “la piece de la resistance”  consta în broderia cu fir de aur de pe spătarul fiecărei canapele, broderie ce dezvăluia un nume celebru de fotbalist : “Rădoi”, “Zidane”, “Raul”,etc. Pesemne că autorul vroia să transmită privitorului senzaţia ca aceste tronuri sunt destinate zeilor fotbalului. Probabil. Discuţia rămâne deschisă când vine vorba de Rădoi… De jur împrejurul acestor canapele se găseau vărsate în spaţiu scaune de plastic sau de piele replici via China după Cartel, Starck sau cine ştie ce designer lucios. Cortine mov de imitaţie de tafta şi candelabre ce se imitau singure alături de scaune înalte de bar cu huse albe cu fermoarul la vedere completau mirificul peisaj. Şi când credem că nimic din gama lux nu ne mai poate surprinde, am descoperit baia. În chiuvetă zăceau flori adevărate peste care îţi puteai spăla unsoarea rămasă pe mâini de la cotlete. Pe fiecare petală de floare din spălător era tatuat cu roşu Trattoria Il Calcio. Ca să nu uiţi de unde vine luxul. Ne-am întors pe ponton unde muzica era mai tare. Disperat am oprit un chelner tânăr şi aproape ca i-am ţipat în ureche să dea muzica mai încet.  “Nu merge mai încet, aici pe ponton e un fel de lounge, mai de seară”, “Care seară prietene că e ora 13.30 şi voi serviţi prânzul într-o atmosferă de club de noapte”. Degeaba. Am regretat că apucasem să comandăm. Odată pentru că a trebuit să îndurăm aberaţiile muzicale ale unui barman cu nefericire de DJ şi a doua oară pentru că am aşteptat o oră şi 25 de minute după felul principal. Nimic din ce am comandat nu a avut vre-un ce. Carpaccio-ul de peste sau de raţă purta un uşor miros de congelator iar bruschetele aveau trei bucăţi de roşie refuzate la export. Pastele au fost doar nişte paste iar muşchiul de viţel de lapte pe care mi l-am comandat eu şi-a găsit sfârşitul fix 45 de minute mai târziu in toaleta din Mall Băneasa. Am zăcut toată seara şi încă nu ştiu dacă a fost doar de la viţel sau poate de la muzica sau decorare. La final am plătit probabil cu vreo 15% mai puţin decât am fi făcut-o la Di David ( şi comparaţia nici măcar nu-şi are rostul).  Soarele stătea la două suliţe deasupra lacului iar noi am părăsit locanta cu convingerea că în ţara lui Gigi acest loc îşi are cu siguranţă publicul său delirant. Din fericire noi nu ne număram printre admiratori. Nici în superba sâmbătă trecută şi probabil în niciuna dintre sâmbetele ce au să vie în viaţa noastră atât de scurtă pentru a o risipi în nonsensuri gastronomice.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Ieri  trebuia să mă văd cu unul pe care nu l-am văzut în viața mea dar care de vreo jumătate de an mă tot înnebunește cu telefoanele cum că ar avea o afacere bună pentru mine. Mă rog, i-am dat flit de câteva ori, l-am repezit de câteva ori, ba chiar l-am amenințat că dacă mă mai sună îi fac plângere la poliție pentru hărțuire. Nimic, omu’ pe treaba lui, mă mai lăsa o săptămână, două iar mă suna… profesionist, mereu de pe alt număr ca să nu-l  blochez.  I-am spus că nu vreau asigurare de viață, că nu mă interesează bursele de capital, că nu vreau credit, degeaba. Ieri m-a prins iar la telefon cu vocea aia mieroasă de zici că era Spânul din Harap Alb, că de ce dau cu piciorul unei afaceri garantate, că viitorul poate fi imprevizibil, că ce mă costă o întâlnire, ca vine el la mine pe unde sunt eu…. M-a scos din minți, am realizat că dacă nu mă văd cu el nu mai scap toată viața, ca de glumele proaste ale lui  Văru.  Fie, zic, hai să ne vedem da vin eu la tine, nu aveam chef să vadă unde am biroul că poate după aia nu mai scăpam nici fizic de el.  În fine, mi-a zis să ne vedem pe undeva pe la Kogălniceanu și, ca să mă mai calmez, am luat-o pe jos, să mai fac mișcare, să mai îmi pun ordine în neuroni și oricum după socoteala mea nu se făcea  mai mult de jumătate de ceas până acolo. Zis și făcut, doar că la vreo zece minute după ce am plecat de la birou pe jos mi-am dat seama că nu am portofelul la mine deci nici un ban. „Dă-l dracu să facă el cinste dacă tot trage atât de mine.” Problema a apărut după vreo douăzeci de minute de mers pe jos, la Universitate când mi s-a făcut o sete de-mi venea să beau apa din fântâna de la Arhitectură. Să leșin nu alta; bă, o sete de ziceai că traversasem Sahara în costum de scafandru. Mi-am controlat buzunarele de vreo trei ori, doar-doar oi găsi măcar doi lei pierduți printr-un colț. Nimic. Am început să mă uit disperat după o cișmea când am realizat că n-am mai văzut asemenea obiecte prin urbe de pe vremea lu’ Crin Halaicu. Panică. Când am ajuns la Casa Armatei în față am vrut să mă arunc cu gura direct in fântâna făcută parcă în ciuda însetaților. Am stat și am analizat minute în șir dacă apa din fântână e potabilă, ba chiar am intrat pe net și am dat căutare după: „ apă potabilă fântâni București.” De la domnul Google am aflat astfel că orașul celor șase sectoare cu șase primari plus unul care-i și întrece are una dintre cele mai bune ape potablie la….robinet. Păi, de ce mama dracu atunci mor eu de sete pe stradă fără o cișmea…?!? Eu ca eu dar bătrânii, oamenii fără adăpost, aurolacii, polițiștii din intersecții, ăștia de ce trebuie să plătească neapărat pe o apă plată îmbuteliată de o multinațională cu sediul la Londra, conturile la Geneva și acționarii la Tel Aviv? Imbecilii pun sute de kilometrii de borduri si de popi  de granit, pavaje de marmură și nu sunt în stare să monteze măcar o cișmea la fiecare intersecție mai aglomerată. Apa ar trebui să fie gratis, că doar nu suntem in Sudan. Cumpărarea apei plate ar trebui să fie doar o opțiune nu o obligativitate aproape. În cele din urmă am găsit o farmacie care avea bidon de apă și am întrebat dacă pot bea un pahar. Farmacista a dat aprobator din cap dar am citit pe fața ei umbra gândului care spunea „… barem cumpărați un piramidon”. După ce am invocat niște mame și neamuri pe multe generații în timp ce am trecut prin fața sediului fostei Primarii generale m-am întâlnit cu nenorocitul care vroia să-mi vândă niște prafuri de slăbit…. „Sunt pe moarte”, i-am spus,” Doctorul nu mi-a mai dat mai mult de patru luni”. Omul s-a uitat total dezamăgit la mine, mi-a spus că-i pare rău și s-a ridicat să plece. „Să mă mai sunați din când în când să vedeți în ce stadiu mai sunt, dar nu mai târziu de patru luni.” A plecat fără să zică nimic poate că puțin rușinat. Parcă mi s-a făcut milă de el, săracul, vroia să facă și el un ban să aibă de o apă iar eu l-am mințit crunt…  Spre seară parcă aveam remușcări și mai mari. Dacă mă ține tot așa, mâine îl sun eu pe el….

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Ieri sună telefonul la prânz  :”- Hai sa bem un șpriț că mie mi s-a luat de muncă”.  Așa e Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpăd, îl apucă lehamitea de muncă lunea la prânz. În mod normal dacă nu-l cunoști iți vine să-i dai pas, măcar din principiu, dar dacă-l ști de 20 de ani cum îl știu eu,  atunci ști totodată că nu ai cum să faci asta pentru că te va turba cu telefoanele din 10 în 10 minute. Îl întreb așadar cine mai sunt celelalte victime și îmi răspunde ca mai vine Mișu, Colac, Văru si Pizdaru.  “-Bine hai că vin, te-n aripă de parazit. Unde?” Iar omu îmi zice o terasă de care n-am auzit un viața mea, undeva pe lângă Herăstrău. Chem un taxi și mă duc. Pe drum taximetristul mă întreabă daca poate sa fumeze. Ce dracu sa-i zic… că, nu?  Sigur că plăcere nu-mi face că și așa Loganu lui putea a transpirație amestecată cu GPL. Pe de alta parte n-aveam chef de mutrele și comentariile lui, cum că nu mai poate face omu ce vrea la el în mașină. Așa că-i zic că e în regulă dar să deschidă geamul. Omu deschide geamul puțin, așa de-o fantă (ca să nu iasă aerul condiționat) și se pune pe vorbit la telefon cu gagică-sa. Deci,  am aflat toată povestea de amor dintre ei doi,  cum el a înșelat-o cu una Matilda casieră la Dineș și ea ca să se răzbune a plecat cu Virgil ( asta n-am înțeles ce hram purta) la Herculane,  și cum s-a jurat el că o iubește și totuși ea i-a dat cu flit,  și cum l-a prins iar în parcarea din spate de la Inter cu o bagaboantă și cum ea i-a zgâriat taxiul cu tocul de la pantof de l-au dat aia de la Pelicanu afară. Mă rog când deja în poveste a mai apărut și unul Mitu de la ANAF am ajuns la destinație. După ce a încasat banii taximetristul m-a întrebat ” -Doriți bon?”,  “Pai de ce, ca sa-l îngraș pe Mitu?” i-am răspuns,  la care taximetristul mi-a spus rânjind cu toți dinții îngălbeniți de tabac : “Șefu următoarea e gratis”. Bucuros că tocmai m-am procopsit cu o ofertă de vară fierbinte la taxi, am intrat în dubioasă terasă unde am întâlnit vesela gașcă de pierde vară .

“Băi hai să comandăm că am un control la 5 ” a început precipitat Pizdaru, de profesie ginecolog dar de ale cărui servicii nu a beneficiat niciuna dintre soțiile noastre. E bețiv și nu prezintă încredere.  După 20 de minute a apărut un chelner care  ori avea probleme cu alcoolul ori avea boala copiilor. I-am comandat clar : gheață, apă minerală și o sticlă de vin alb , sec  și să nu fie Jidvei.  Peste alte 20 de minute  a apărut fix cu o sticlă de Jidvei  “-Altu nu avem”,  ” -Mariusica tu-ți capu ăla pătrat unde ne-ai chemat”,  ” – Ce să fac frate, am o întâlnire mai încolo aici aproape, în zonă” . Ce sa mai facem… l-am pus sa deschidă Tezurul pe veselul chelner. Când am gustat din vin… prăpăd, bușonat nevoie mare, ziceai ca e fresh de dopuri. ” – Sefu, e bușonat!”,  ”-Ce face?”,  ”- E bu-so-nat”, ” – Cum adică balonat?” ” Bre Nea, e bușonat nu balonat… are gust de dop.”,  ”-Aaaa,  păi daca ați vrut sec… așa sunt astea seci au gust mai de dop” . Evident că a urmat o lungă discuție în care omu ne-a explicat că vinul e bun, doar l-a desfăcut în fața noastră și că așa e el.  Mă rog l-am chemat pe șeful de sală un fel de Piedone cu mâinile rămase mici și cu scobitoare în colțul gurii, care atunci când a sosit ne-a spus pe un ton superior: ” -Am înțeles că nu vă place vinul sec…” . Văzând că discuția este inutilă am comandat bere și i-am urat lui Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpăd cât pentru toate sărbătorile legale dintr-un an. Mă rog..  Am zis să luam și de mâncare că cine știe cât durează. Am comandat niște mici și niște cârnați. Chelnerul la auzul acestei nesperate comenzi s-a strâmbat vizibil…. așa ceva de genul: ” Bă ești nebun…”  …. ” Ce- are bre? Nu e bine… mici…cârnați?!”,  ” – Dacă vă place dumneavoastră……..”,  ” – Pai dă-ne mata altceva…”,  ”- Pai în afara de mici și cârnați nu mai avem decât piept de pui la grătar și murături”.  Evident că Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpăd și-a luat-o în avans și pentru sărbătorile din 2016 . În fine.. au venit niște mici cu textură de jumări și niște cârnați cu textură de mici. Am mai băut o bere de nervi și am cerut nota care, surpriză a venit scrisă frumos , de mână,  pe o foaie de caiet dictando, cu tot cu sticla de vin. “- Daca doriți bon, se adaugă tva-u´l ne-a spus chelnerul pe un ton confident. .. După povestea în cauză am rămas cu trei întrebări capitale :

1. Cum dracu rezista terasa ?

2. Cum dracu dau indivizi ca Mariusică peste ea?

3. Cine e Mitu de la ANAF?

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

M-am dus în piață. Duminica. M-am dus de gura lu’ nevastă-mea și a lu’ soacră-mea care au început să se certe la telefon pe la 9 dimineața pe o rețetă de ostropel. Bă, nimic nu e mai enervant decât să te trezești forțat duminica de o ceartă pe un subiect care nu te privește, mai ales dacă cu o noapte înainte te-au băgat prietenii cu forța în taxi în timp ce tu vroiai sa furi chipiul unui milițian ce se făcea că dirijează traficul la 3 dimineața. Mă rog… M-am dus la piață să iau usturoi. Nervos. Capul cât ceasul de la ASE-  Mare și mai ales imobil ca un țăst de la Catane . Înăuntrul lui încă îmbibat masiv de crîmpoșie amestecată cu țuică de gutui ținută la butoi de dud si cu 3 shot-uri de tequila de la Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpad, care alea m-au pus pe chituci. M-a pus dracu să mă duc si in piața Gemenii. Confuzant rău de tot când încă se mai plimbă pământul pe sub tine să vezi dublu o piață…Am intrat înăuntru ca mineri în 90- nervos că am venit până acolo, buimac și în necunoștință de cauză dar hotărât ca cineva să plătească pentru starea de disconfort creată de cuplul de aur nevastă-soacră.  Ca orice bărbat ce consideră că toate tarabele dintr-o piață sunt la fel așa cum toate femeile cu fustă scurtă primăvara sunt bune, m-am oprit la prima din piață. Niciodată n-am înțeles-o pe nevastă-mea care mângâie fiecare legătură de leuștean până să o ia pe AIA… Da, ia frate o legătură de leuștean oricare….în ciorbă sunt la fel… nuuuu…. stai să găsim leușteanul cu stea în frunte.  În fine, la taraba în discuție vindea un fel de țărancă , zic un fel pentru că avea unghiile făcute și un tricou cu prăbușirea turnurilor gemene de la 11 septembrie.  „-Usturoi uscat aveți?” – m-am simțit cumva obligat de unghiile siclam să folosesc o adresare politicoasă. La întrebarea mea s-a cam strâmbat … nu știu dacă datorită volumului din vocea mea ( anormal de puternic) sau datorită faptului că erau primele cuvinte rostite pe ziua aceea  de gura-mi închisă de noaptea trecută  „ -Este…. Cât să fie?” „ – Păi știu eu.. e la căpățână sau la funie?”, „ – La plasă.”, „ – La plasăăăă? Cum adică?” Rubensciana siclamată a ridicat atunci în fața ochilor mei o plasă ca aia de cartofi de pe vremuri, ori ca aia de prins obleț în Deltă plină cu usturoi mare cât capul de motan si plin de etichete colorate mai ceva ca parfumurile din Duty Free. „ – Ce-i bre acesta?”, „  – Usturoi!?”, „ – Păi ce are… a scapat la cutia cu steroizi.. păi nu vezi că e de mărimea cepei… atâta lucru știu și eu usturoiu’e mai mic ca ceapa….”, „ – Aaa, păi așa e asta din China, mare… frumos.”, „ – Bre, nu tot ce e mare e frumos…. Uite un coș in frunte de exemplu.”, „ – Altu n-am, il iei sau….”, „ – Ț, nu-l iau nu cadrează cu ficatu’ meu românesc.” Nu are rost să mai reproduc aici varietatea de înjurături metaforice ce  mi-au inundat gândurile buimace, toate având în centrul expresiei  China, chinezi și mama chinezilor.

Evident m-am dus la următoarea tarabă unde surpriză același usturoi  Bruce Lee  în ofertă…. Și tot așa toată piața. Păi să nu turbezi, păi să nu-i trimiți scrisori de Crăciun ministrului agriculturii, să nu-i faci recensământul familiei ăluia de dă autorizații de vânzare în piață să nu-i invoci toți strămoșii morți a lui Mao. Eu nu știu când s-au apucat chinezii ăștia de crescut usturoi da știu că sunt monopol. N-ași fi zis nimic la un usturoi bulgăresc ( vorba aia frații noștri), hai, nici la unul croat… da chinezesc  făcut în fabrica de alifie din două perechi de teniși și o lanternă… dă-l în hala Traian cu tot cu pământul pe care nu l-a văzut în timpul de trei zile în care a crescut. Am ieșit din piață turbat și lăsând în urmă jumătate de plămân si un sfert de ficat transformate în urări de bine. În timp ce coboram scările m-am împiedicat de o babă așezată pe ele.  „– Mata de ce stai bre pe scari că încurci lumea… – Ce să fac mumă… vând și eu una alta… – Vinzi pe dracu… vinzi usturoi chinezesc.. –Ba nu, mamă, vând de-al meu, de Dridu.” … și scoate baba o funie vai mama ei… cu un usturoi mic și prăfuit dar care atunci când l-am dus la nas mi-a trimis subtil o aromă de iuțeală amestecată cu pământ și cu vânt de Bărăgan, o aromă de ostropel făcut de bunica la tuci pe mașina de foc din curte, un miros românesc atât de autentic, atât de modest și naiv încât întreaga armată de miliarde de usturoi chinezești  nu ar putea fi avut nici măcar cea mai firavă semnificație. „– E greu de curățat, mamă, că n-a plouat și s-a făcut mic, da’ să știi că e gustos”, „ – Îl iau pe tot. De ce nu vinzi înăuntru? „ , „ -E scumpă autorizația.”

Am plecat mai buimac decât m-am dus, intrigat și în același timp dezamăgit, dezamăgit de mine de noi toți. Nimic nu e mai letal pentru o națiune decât ignoranța, trecerea cu vederea a unor lucruri aparent prea mici și prea lipsite de importanță. Avem impresia că nu contează de unde vine usturoiul atâta timp cât ostropelul e comestibil și din belșug iar lucru acesta în fiecare zi ne știrbește din etimologia noastră de neam făcând ușor, ușor să nu ne mai identificăm cu nimic, să devenim atât de universali încât să importăm doine din Vietnam. Bătrâna de pe scările pieței  este exemplu cel mai clar de cum ajungem să stăm în drum la propria noastră poartă.  Poate că exagerez, poate ca devină e doar tequila aia afurisita de la Mariusică zis Armeanu , zis Pisoi, zis Prăpăd dar atâta timp cât o babă va fi dispusă să-mi vândă un usturoi din grădina ei eu unul nu pun gura pe chinezisme, iar când va dispărea și ultima babă, și ultima grădină din Bărăgan voi renunța să mai mănânc cu usturoi pentru că mi-o va zice doctorul grijuliu cu stomacul meu găurit de ulcere de la nervi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

mititeiiDacă credeţi că este vorba despre o biată bucată de carne tocată aruncată pe o plită încinsă, vă înşelaţi amarnic dragi Domni şi respectabile Doamne.
Deşi numele nu îi recomandă, mititeii sau micii (după preferinţă) sunt în conştiinţa naţional-gastronomică a neamului valah de o însemnătate atât de mare încât Casa Poporului poate părea căsuţa lui Barbie pe lângă ei. Dacă vi se pare că exagerez poate că ar fi bine să stabilim din primele rânduri ale acestei conversaţii total nedemocratice faptul că de aproape un an de zile studiez fenomenul cu atenţie şi ştiinţă, cu răbdare şi pasiune. Finalul acestei aventuri va fi un tratat bazat pe cercetare despre originile, reţetele şi cultura micilor. Să am iertare dacă subiectul vi se pare mic… sunt alţii care studiază ţânţarul anofel sau viermele de corcoduş o viaţă întreagă fară să ajungă la o concluzie majoră.  Aşadar, cum tocmai sunt în plin act de cercetare, ce sincer vorbind pe langă partea de studiere a arhivelor are şi o altă parte, foarte practică şi cu efecte reziduale destul de evidente în conversaţii, mă văd îndreptăţit să emit o părere asupra subiectului fierbinte al momentului: vom avea sau nu vom mai avea mici?   Treaba stă cam aşa: Stimabililor, europenilor, puteţi să vă luaţi de Loganurile noastre, de corupţia noastră, de resursele noastre naturale, de fotbalul nostru, de femeile noastre, de Vlad Ţepes, de Gigi Becali, de capra neagră sau de Gerovital dar nu vă luaţi de MICI. Totul are o limită. E ca şi cum v-aţi lua de brânza mucegăită a francezilor, de cârnaţii nemtilor sau de Regina Marii Britanii. Nu vă luaţi de această instituţie supremă a României, singura neinfluenţată politic.    De la Lehliu Gară până la Medgidia, de la Dealu Negru până la Albota, de la Obor până la Cocoşatu’  fumul grătarelor sfârâinde ţese deasupra orizontului patriei noastre o reţea a cărei structură, văzută de pe staţia orbitală internaţională, în după-amiezele leneşe de vară seamănă cu Mioriţa. Sigur veţi găsi destui puritani localnici ce vor spune că nu-i suportă, că sunt semn al necivilizaţiei, că put, că vin înapoi “pe ţeavă” sau că n-au nicio valoare. Cu cât opoziţia faţă de ciudatul aliment este mai mare cu atât persoana în cauză se simte mai vinovată pentru abuzuri gastronomice săvârşite pe ascuns într-o covercă de tablă cu grătar prin spatele unei pieţe agroalimentare. Cei mai vehemenţi îl condamnă însă pentru faptul de a nu fi neaoş, de a fi doar o replică a unui preparat similar de prin Bizanţ sau chiar de prin Serbia.    Poate că originile sale, ca originile fiecărui lucru popular din această lume, vin de undeva dintr-o cultură mai veche sau chiar apusă, evoluţia însă ne aparţine în totalitate. Vă jur cu mâna pe cartea de bucate că micul secolului XXI nu are echivalent în nicio altă cultură gastronomică. Există reţete vechi şi celebre de la Păstorel Teodoreanu până la scrisoarea de la Carul cu Bere ce povestesc amănunţit tainele şi meştesugurile făuririi mititeilor doar că fiecare generaţie de grataragii şi măcelari şi-a pus amprenta asupra caracterului acestora făcând astfel ca reţeta de azi să fie rodul a mii si milioane de încercari. Este mic dar unic. Alchimia compoziţiei sale îl face un preparat profund naţional cu pedigree local şi o persoanlitate greu de împerecheat. Cât despre valoarea sa gastronomică nu am niciun dubiu. De ce ar fi doar o bagatelă culinară un preparat a carui reţetă are nevoie de 3 zile pentru a fi săvârşită? Nemaivorbind de complexitatea şi diversitatea reţetelor ce uneori au ajuns aproape mituri.    Părerea mea este că în afară de obiceiul de consum, ce este cât se poate de casual, micul este un preparat mare ce poate stârni pasiuni şi pofte rar întalnite. Dovadă stă faptul că până şi americanii încearcă să-l bage într-un sandwich globalizat.  Asta nu poate decât sa ne facă mândri şi, cine ştie, poate că în câţiva ani, călătorind turişti prin ţara lui Miller şi Hemingway, pe Route 66 vom vedea un panou ce promovează Mc Micii avându-i în centru pe Tanţa şi Costel pe peronul de la Lehliu.
Cât despre bicarbonat… ce să zic, e şi el parte din tradiţia noastră. Îmi amintesc că părinţii şi bunicii noştri îl luau cu lingura ca să scape de balonări şi greţuri. Poate că în 2013 nu se mai poartă sau poate că doi austrieci în timp ce terminau a treia doză de Red Bull sănătos au hotarât că bicarbonatul din mici e nociv şi, vai, decimează poporul român. Am şi aici profunde dubii. Şi nu pentru că aş fi expert în chimie alimentară, ci pentru că, din nou trebuie să o spun, plaja reţetelor este atât de vastă încât nu cred ca un institut de la Bruxelles ar putea şti exact care este cantitatea de bicarbonat din zglobiul preparat. Eu unul nu cred că cineva se va lua de dragii de ei iar această istorie va rămâne înca una de cancan, aşa ca să avem despre ce să vorbim şi sezonul acesta.   Pe această cale ţin să vă anunţ, asta daca nu cumva aţi observant singuri, că sezonul de grătare s-a deschis oficial. Aşa că prezenţa la o grădină cu o halba de bere autohtonă şi doi mititei cu sare sau muştar, ardei iute sau poate castraveciori devine absolut necesară pentru sufletele boeme. N-au decât să-l studieze cât or vrea. El e acolo şi sfârie mândru ca Revoluţia de la Ploieşti pe grătarul făcut cu cărbuni iar grataragiul, om priceput, îl întoarce fix de trei ori ca pe vremea lui Lache şi Mache în cârciumă la Nenea Iancu.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

1. Supă de crabi la La Perle Noire în Beau Vallon, Seychelles.  În îndepărtatele insule din sud-vestul Africii, crabii umblă liberi şi dezinvolţi pe plajele sau printre stâncile create cu răbdare şi măiestrie de Mama Natură. Spre deosebire de colegii lor vedete în reality show-uri pe Discovery, crabii de Seychelles sunt o variantă mult mai puţin pretenţioasă, aşa cam ca un iPhone făcut în sudul Chinei pentru uz domestic, fără pretenţii şi aplicaţii multiple, dar cu touch screen la fel de performant. Pe înţelesul celor ce nu au pasiunea gadgeturilor şi pentru care metafora s-ar putea să fie destul de tehnică, crabii de Seychelles sunt mult mai mici şi mai urâţi, dar cu un gust la fel de bun. La Perle Noire e un stabiliment ţinut de un italian ce nu simte depărtarea de patria mumă. Pentru el a avea antenă satelit cu ajutorul căreia sa vadă meciurile din Il Calccio e ca şi cum ar fi acasă. În rest, găteşte în micul stabiliment cu aer colonial o mâncare inspirată de cantitatea de alcool pe care o serveşte dimineaţa. Şi se pare că asta ajută, pentru că arată gătitului în pauza lui Inter-Juve îi iese perfect. Supa de crabi ce n-a văzut apa,  ci doar vin alb din plin, este unul dintre trofeele culinare pe care trebuie să ţi le pui deasupra şemineului şi să le contempli în lunile de cod roşu. Dacă reuşeşti să o termini fără să-ţi sfâşii limba în asperităţile ciudatei crustacee sau fără să cazi lat de beţie, va fi una din cele mai frumoase amintiri.

2. Daiquiri Floridita – Floridita, Habana, Cuba.  La Floridita te întorci 50-60 de ani în timp fără nici măcar să fi băut primul pahar. Barul în discuţie este un templu contemporan declarat patrimoniu UNESCO. De cum intri, mirosul adânc pătruns în pereţi de tutun şi rom, lumina difuză şi muzica venită din preistoria jazz-ului te înconjoară şi te subjugă. Barmanii, după care orice femeie cu capul pe umeri oftează adânc, sunt îmbrăcaţi impecabil şi zâmbesc cu toţi dinţii aşa cum nu se mai face în secolul XXI. Eşti în locul în care s-a inventat Daiquiri-ul şi fără îndoială, în care în continuare, este cel mai bun din lume. Atunci când îl pun în pahare barmanii au ceva din perfecţiunea unui balerin rus – fără nicio ezitare, cu o siguranţă şi o graţie nemaivăzută. La fel cum ştiu să-ţi aprindă perfect trabucul. Doar din rotirea ritmata a poignet-ului.

3. Haggiz la Arcade Haggis and Whisky Pub – Edinburgh, Scoţia Haggiz-ul cu siguranţă l-a ajutat pe William Wallace să se bată atâta timp cu englezi, în vremea în care energizantele şi steroizii încă nu se inventaseră. Minunatul preparat (despre care poporul scoţian mai crede că ar avea şi niscaiva proprietăţi afrodiziace) este de fapt un stomac de oaie umplut cu organe de oaie amestecate cu condimente, ceapă şi ovăz, iar mai apoi fiert 3-4 ore. Reţeta cea mai echilibrata, adică adânc ancorată în tradiţie dar şi discret adusă în modernitate, am găsit-o in Edinburgh la Arcade and Whisky Pub. Daca suportaţi, chiar iubiţi aromele ascunse în carnea de oaie, acela este locul, acela este haggiz-ul. După cum îi spune şi numele, localul în sine e un loc de dezmăţ în care mânaci haggiz şi te umfli cu tot soiul de single malt-uri. Coşmarul oricărui doctor. Favoritul meu: Princess Diana Haggis – pentru că aruncă în el cu bună ştiinţă şi nişte Drambuie

4. Fudulii de taur in Uruguay. Cu tot respectul pentru bărbatul ce a fost şi pentru lupta dreaptă în care a căzut, fuduliile taurului uruguaian făcute pe grătar vertical la foc deschis de lemne sunt o delicatesă rară. Cu sare grunjoasă şi ardei iute, lângă o pâine de mălai, bijuteriile coroanei taurine merită încercate chiar şi măcar o singură dată în viaţă.

5. Pâine carasau şi purcel de lapte la cuptor – Sardinia. Pâinea carasau e un fel de combinaţie între o lipie arabă şi o pizza pane. O lipie foarte casantă, care se rupe la prima atingere în tot felul de forme geometrice neregulate. Pentru mine e un fel de mâncare în sine, aş putea să mănânc ore carasau şi să beau vin fără să mai am nevoie de altceva. Cea mai buna pâine o găseşti atunci când te rupi de cârciumile cosmopolite, pline de ruşi în plin sezon şi o apuci pe drumuri înguste, neasfaltate la capătul cărora se afla un agroturismo. Acolo mai mereu pâinea e făcută dimineaţa, iar la prânz însoţeşte un exemplar superb de purcel de lapte copt crocant într-un cuptor de lemne foarte asemănător cuptoarelor pe care le mai găseşti înca în satele olteneşti. Daca loveşti cu degetul în şoriciul auriu al purcelului vei avea senzaţia că este o crustă de faianţă, când îl bagi însă în gură, trosneşte şi lasă o aromă minunată de grăsime şi fum de măslin.

6. Feseekh pe strada in Port Said, Egipt. Cine îşi închipuie ca Port Said aratî ca în poveştirile lui Jules Verne despre Phileas Fogg sau în cele ale nu mai puţin celebrului căpitan Lupan, ei bine are dreptate. Străzile bătrânului oraş nu par schimbate de sute de ani. Aceeaşi densitate de arabi lungiţi la colţul clădirilor încercând să-ţi vândă ceva, aceleaşi arăboaice ce gătesc în stradă, aceleaşi mirosuri confuze. Dacă ai norocul să nimereşti în timpul festivalului Sham-El-Nessim, festival ce celebrează originile faraonice al actualului popor revoluţionar, Port Said se umple de hârtie creponată atârnată pe post de decoraţiune, de steguleţe ţesute din mătase şi de Feseekh- adică un peşte numit Gray Mullet sărat, fermentat şi uscat, servit de obicei în celebra pâine egipteană frământată pe picioare de o doamnă a cărei vârstă de cele mai multe ori este şi ea faraonică. Zglobiul peştişor este preparat de obicei de nişte egipteni specializaţi în acest lucru, în caz contrar el devenind destul de otrăvitor. Cu pâine, ceapă şi lămâie verde, mâncat pe strada cu o mână pe portofel şi alta fără ceas, Faseekh-ul este la fel de fascinant ca răsăritul de soare pe Mediterana ce vine inexplicabil pentru strănepoţii faraonilor dinspre Jerusalem.

7. Singapore Sling la Long Bar Raffles Hotel Singapore.  Dacă englezii zilelor noastre au vreun regret atunci acela este că nu au prins perioada marilor colonii în care compania îi trimitea spre zarea albastra iar ei, odată ajunşi acolo, se puneau pe făcut afaceri dar mai ales se puneau pe lenevit şi huzurit, caci în absenţa mail-ului, telefonului mobil sau Skype-ului rapoartele trebuiau date o dată sau de două ori pe an. Astfel s-a născut în îndepărtata colonie din Singapore, Hotelul Raffles. Să aibă unde huzuri şi dormi supuşii Reginei. În barul lung numit inspirat „Long Bar” s-a născut şi trăieşte până în zilele noastre un cocktail pe bază (cum altfel!) de gin numit Singapore Sling. Sling care în engleză înseamnă praştie descrie cel mai plastic efectele acestei unice băuturi. După ceva pahare şi un sac de alune de pământ te prăbuşeşti asudat într-un un balansoar, cu faţa în sus, numărând tâmp fiecare rotaţie a palelor de bambus ce încropesc un ventilator.

8. Berea casei la Mestiansky Pivobar Bratislava, Slovacia. Odată ce guşti din licoarea dibăcită cu măiestrie de un berar nu foarte bătrân la Mestiansky Pivobar, vei recunoaşte cu sportivitate că marile cantităţi de bere cu etichetă preţioasă pe care le-ai consumat în decursul vieţii tale au fost o mare pierdere de timp. Berea casei în liniştita locantă a Bratislavei este revelaţia oricărui băutor de bere profesionist. E ca şi cum te-ai fi antrenat la bob doar pe nisip iar acum în sfârşit ai descoperit zăpada. Amară, flată şi cu gust puternic de cereale.

9. Steak tartar – Les Philosophes, Paris. Tartarul de vită este o chestiune la fel de complicată ca o relaţie. Îl poţi urî la început sfârşind prin a-l iubi necondiţionat sau, după caz, îl poţi admira de la depărtare fără a avea niciodată intenţia de a te căsători cu el. Cert este ca odată ce ai început să-l iubeşti, devine o boala grea ce-şi găseşte leacul din ce în ce mai greu. Nu mă pot cenzura în a comanda tartar în nicio cârciumă în care muştele de la toaletă au pedegree. Există multe modalităţi de a-l prepara şi servi, iar pentru asta mi-ar mai trebui încă vreo patru pagini pentru că e o filozofie în sine. Preferatul meu, după ani de zbateri şi căutări rămâne tartarul de la Les Philosophes, o mică cârciumioară din cartierul Les Mares. Pe lângă calitatea incredibila a cărnii, dozajul şi structura tuturor componentelor ce-l definesc sunt perfecte. Şi cum altfel îl poţi savura mai bine decât cu o felie de baghetă casantă, un pahar de Saint–Emilion şi un colţ romantic de Paris ce se aşterne dincolo de geamurile generoase ale binecuvântatei cârciumi.

10. Buiurdi Feta in Creta.  Se spune despre unele produse ca au un farmec anume, ce nu poate fi replicat, mâncate în locul în care ale au fost create. Dacă paşii pribegiei te duc în îndepărtata insulă a regelui Minos nu ai cum să ratezi cea mai puternică monedă de schimb locală, şi anume brânza feta. Şi dacă aceiaşi paşi te duc în adâncul munţilor, într-un sătuc pierdut şi pitoresc, unde un văr de a lui Zorba a încins cuptorul cu lemne de măslin şi a zvârlit în el nişte brânză cu roşii, oregano şi ulei de măsline, atunci vei şti că eşti în faţa unui preparat desăvârşit numit Buiurudi.

11. Cornuleţe senzaţionale la Lacrimi şi Sfinţi.  Bucătăria româneasca are mai mereu la capitolul „şi altele” cornuleţele. Oropsitele tubuşoare umplute  de cele mai multe ori cu forţa, cu rahat sau magiun de prune vechi nu au fost luate niciodată în considerare când a venit vorba de gastronomie serioasă. Asta pană când un poet cu pasiunea bucătăriei le-a luat serios la întrebări şi le-a reinventat sub numele de „Cornuleţe senzaţionale” într-o cârciuma cu nume de carte din Centrul prea Vechi al capitalei patriei noastre. Cornuleţele de la Lacrimi si Sfinţi sunt dovada vie a faptului că răţuşca cea urată poate deveni lebădă. Umplute cu mac şi vişine sau cu nucă şi lămâie verde, acestea dau dependenţă. Şi asta s-a dovedit clinic

12. Storceag la Marea Neagra, Sulina. Marea Neagră este un restaurant fără pretenţii ţinut de un domn pe numele sau (inspirat) Amorel, la Sulina, adică acolo unde dă Dunărea în Mare, iar mai apoi Marea în vasele ruseşti din Crimeea. În această cârciumă înţesată vara de ţânţari, turişti şi nunţi locale, sufletul înfometat al iubitorului de peşte se poate înfrupta din storceagul construit din burtă de morun. Un fel de ciorbă de burtă tradiţională, doar că de data aceasta vaca a fost un peşte. Mirificul borş necesită alături multă ţuică şi ardei iuţi, lucru ce îl face să aibă consistenţa unui mese întregi. Aşadar dacă viaţa vă poartă, în drumul ei ireversibil către final, pe faleza din Sulina, un popas de un storceag la Marea Neagra vă va reaprinde speranţa reîncarnării .

13. Dulceaţă de pepene furajer la Doamna Maxim la Letea. Nu cred că există loc în România mai greu accesibil (cel puţin din punct de vedere al costurilor) decât Letea. Odată ajuns acolo, după ce te-ai minunat de copacii seculari, de caii sălbatici sau de dunele deşertului, te va cuprinde o foame pe cinste. La Letea nu există restaurante, dar există case de oameni în care poţi mânca sublim şi te poţi bucura de o ospitalitate pe care o credeai demult mit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Doamna Maxim este una dintre doamnele ce te primesc cu inima deschisă şi cu masa pusă. Încărcată bineînţeles de roadele naturii înconjurătoare: peşte, peşte, peşte, legume din grădină, vin din boltă. Nici că ai nevoie de ceva mai mult. Şi, totuşi, precum în nunta din Galileea, când vinul cel bun a fost adus abia la final, tot aşa şi doamna Maxim aduce la final nişte gogoşi/scovergi şi un borcan de dulceaţa de pepene furajer. Aşa cum îl recomandă numele, acest pepene este destinat animalelor. Are un miez tare şi acru. Dar magia doamnei îl transformă într-o dulceaţă sublimă şi unică pe care o vei putea găsi doar acolo. Chiar şi pentru acest lucru merită drumul până la Letea.

14. Pâine în ţest la Băileşti. Şi când spun Băileşti spun orice altă localitate ce-şi are vatra în vecinătate. De la Boureni la Coroiaşi şi de la Segarcea la Giubega. Pâinea în ţest rămâne pentru mine cea mai mare invenţie de la apa calda încoace. O pâine cât o roată de căruţă, spoită cu roşie proaspătă pe deasupra şi scoasă de sub un ciudat clopot croit din pământ galben, balegă şi paie. O pâine cât o întreagă cultură gastronomică

15. Cap de oaie în Meddina la Marrachesch, Maroc. La ora cinei o piaţă goală de mii de metri pătraţi din inima Marrachesch-ului se umple în mai puţin de jumătate de ora cu sute de restaurante ambulante. Pe tejghelele, soioase de cele mai multe ori, găseşti lucruri de care nici nu ţi-ai fi imaginat că există. Forfota şi aglomeraţia creează în jurul locului o emoţie inexplicabilă ce te cuprinde, vrei nu vrei, şi te trage în mijlocul acestui fenomen precum vârtejurile din coturile apelor repezi. Aici vei descoperi aproape la fiecare tarabă capete de oaie fierte în mirodenii. Pe o lipie arăbească vânzătorul aşază bezmetic bucăţi de creier, obraz, limba şi ureche. Nimic mai simplu. Nimic mai gustos.

16. Oase de vită cu măduvă la Chez Fernand Paris. Dacă mă apuc sa explic cum se ajunge la Chez Fernand nu reuşesc niciodată. Şi, totuşi, dacă o iau pe jos, nimeresc de fiecare dată. Cârciuma e mică şi îngustă, astfel încât mai mereu stai la masa cu persoane pe care nu le-ai mai întâlnit niciodată, iar uneori ţii pentru câteva secunde în braţe o chelneriţa minionă, cât să strângă de pe masă. Dar astea sunt doar amănunte. La Chez Fernand te duci pentru o sumă întreagă de lucruri printre care strălucesc cu aroganţă Oasele de Vită. Vin fierbinţi cu o linguriţă înfiptă în măduvă şi alături cu castraveciori muraţi, sare de mare, hrean şi baghetă. Dacă mai şi plouă afară, iar vecini de masă se dovedesc a avea aceeaşi pasiune pentru mâncare ca şi tine, ba mai mult şi umor, vei avea parte o experienţă absolut memorabilă.

17. Mofongo la La Danza – San Juan- Porto Rico. La Danza este o locantă cu obloane albastre larg deschise, cu ventilatoare ce brăzdează aerul fierbinte, cu rom de calitate şi muzică ce-ţi pătrunde în sânge. Mofongo e un fel de mâncare făcut din banane mici amestecate cu tot felul de plante prăjite şi umplute cu carne de crab sau vită. Îl găseşti la tot pasul în Porto Rico, dar la La Danza îl vei şi înţelege în contextul potrivit.

18. Salt Fish Cake – St. Croix. Un negru cu faţă de Bob Marley şi voce de Whoopi Goldberg împinge un cărucior, ce scârţâie precum economia mondiala, pe faleza din Christiansted. Privirea lui pluteşte pierdută deasupra albastrului Mării Caraibilor, iar paşi săi par desprinşi dintr-o coregrafie ancestrala. Se opreşte sub un palmier. Desface taraba, scoate o butelie, un arzător, o oală plină cu ulei şi un lighean cu cocă. Agale vine şi o doamnă ce încinge un telefon mobil şi care după schimbul de priviri sentimentale pare a-i fi soţie. Lucrul acesta se confirmă când în fugă apar trei fetiţe cu parul plin de pufuleţi coloraţi şi codiţe ce se intersectează. Bărbatul scoate sticla de rom şi o aşază în  gheată. Femeia frământă coca şi o umple cu carne de peşte sărat amestecată cu nişte frunze tocate şi lămâie stoarsă. Idilica familie caraibiană creează ceea ce se numeşte Salt Fish Cake, un fel de langoş umplut cu peşte, o chestiune locală nepretenţioasă ce merge al daracului de bine cu rom şi muzică de carnaval. Am gustat din curiozitate şi din spirit de simpatie pentru comerţul local. Asta a fost la prima bucată. Celelalte cinci au fost de pofta şi din spirit de simpatie pentru apetitul meu.   Săltăreţele preparate sunt atât de bune încât daca ar fi existat pe vremea lui Columb, acesta probabil că nu s-ar mai fi întors niciodată să-i spună reginei că a găsit capătul lumi, ci ar fi aplicat instantaneu pentru cetăţenie.

19. Smoked Salmon Breakfast – Le Pain Quotidien New York. Pentru cei ce cunosc locul nu este nicio surpriza, pentru cei ce nu îl ştiu ar trebui neapărat să îl vadă. Este locul prefect pentru un mic dejun. O brutărie cu mese lungi pline de gemuri şi dulceţuri organice în care ai sta până la cină dacă nu ai avea nimic de făcut. Platoul cu somon organic afumat, ou fiert şi tot felul de creme de brânza mi se pare micul dejun ideal. După el te-ai putea ridica de la masa şi spune: „Gata, sunt pregătit să conduc lumea.”

20. Cappuccino la Café Greco Roma. Pe frontispiciul locantei situată nu departe de Piazza di Spagna în Roma stă scris că Ministerul Educaţie Publice a declarat această cafenea de maxim interes conform articolului unu si doi din legea 1089 din 1939. Nu am avut curiozitatea să studiez articolul unu si doi al numitei legi, dar mi s-a părut senzaţional că un minister consideră importantă o cafenea. Asta în Italia. În Romania singurele cârciumi de interes public sunt cele ce apar în Can- Can sau în Ciao şi se termină în Blitz. Cafe Greco este o instituţie în Roma la fel ca şi Ministerul ce-l ocroteşte. Are o istorie legată de cafea atât de lungă încât ar putea fi studiată ca manual alternativ în clasa a cincea. Să bei cafea la Cafe Greco este ca şi cum ai vedea Antigona în teatrul antic din Acropole. Aici, după mine, găseşti cel mai bun cappuccino de pe planeta. La doar 10 euro.

21. Obraz de vită în sos de Amarone – Antica Bottega Del Vino – Verona.  Antica Bottega Del Vino este un restaurant pelerinaj pentru cei ce lucrează în domeniul restaurantelor. Are cea mai mare listă de vinuri pe care şi-o poate imagina cineva. Doar pentru un singur soi, Amarone della Valpolicella au opt pagini. Există vinării celebre ce fac câteva sticle pe an special pentru această cârciumă. Între pereţii tociţi de vreme ai numitului stabiliment sălăsluieşte pe mesele înfometaţilor un fel de mâncare unic: Obraz de vita în sos de Amarone. E greu de aşternut pe o foaie de hârtie, fie ea şi virtuală, câte sentimente încerci gustând din acest preparat, dar vei rămâne veşnic cu o întrebare ce-ţi va măcina existenţa: XXXXXXXXXXXXXXXXX? (Aceasta întrebare deschide un nou capitol în lista noastră, aşa ca mai bine o păstram pentru atunci)


VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Nu mă refer strict la momentul dinainte de a-ţi da ultima suflare, ci la colecţia de momente care, puse cap la cap, formează ceea ce numim viaţă. De asta am şi menţionat doar 40 de lucruri, în speranţa că sunt încă undeva spre mijlocul vieţii. Încep însă cu un prim episod, în care vă prezint doar 20 de bunătăţi pe care să nu le ratezi.
Sincer vorbind intenţia este de a pune 100 de lucruri, după care… Dumnezeu ştie ce se mai poate întâmpla. Aşadar, ca să evit o introducere plicticoasă, aştern cu melancolie mai jos o sumă de lucruri pe care le păstrez adânc în memoria mea culinară şi pe care le consider de referinţă în orice clasor gastronomic al oricărui iubitor de gust de aici sau de aiurea.

1. Singapore Chilli Crabs – unde altundeva decât în Singapore. Rămâne unul dintre preparatele la amintirea căruia, sufletul îmi lăcrimează. O epopee de bucurie şi suferinţă, de înălţare şi delăsare cum rar găseşti într-o farfurie.

2. Stridii la Le Petit Nice. O cârciumă căzută, pierdută într-o pădure de pini de pe malul francez al Atlanticului, aproape de Dunes de Pilat. Nu ştiu dacă e pentru că Golful Arcacon-ului e la doi paşi, dar acolo am găsit cele mai bune stridii din lume. Cu picioarele în nisip şi cu ochii în orizontul ce se înfundă în albăstrimea oceanului, cu sticla de vin rece rătăcită printre rezidiurile unui măcel culinar amfibiu, o masă la Petit Nice este uneori mai tare decât sărutul unei virgine.

3. Cap de vaca – La Procope. La Procope e o cârciuma in Saint Germain  ridicată la 1686, atunci când la noi încă îi mai făceau parastase lui Mihai Viteazul. În vremurile acelea tinerii Voltaire sau Robespierre obişnuiau să-şi servească cafeluţa în atare stabiliment. Partea cea mai frumoasa este ca acest Cap de vaca de care vă vorbesc îşi are reţeta de pe la anii aceia. Neschimbată. Cu tarhon şi sos Ravigote, preparatul în discuţie este de departe una dintre cele mai vinovate plăceri pe care le-am avut până la această fragedă vârstă.

4. Mojito la Casa Duponte, Varadero. Casa Dupont a aparţinut familiei cu acelaşi nume. Îi ştiţi, ăia cu ceasurile, brichetele şi pixurile scumpe. Mă rog, a fost, pentru că atunci când a apărut Fidel călare pe mitralieră şi a revoluţionat Cuba, casa s-a naţionalizat. Totuşi, în plină epocă socialistă, locul acela te invită cu toţi porii lui la cea mai burgheza huzureală. De asta am ales Mojito-ul de aici în detrimentul mult mai turisticului produs de la Bodeguitta del Medio. Un barman cu parul alb, la fel de alb precum sunt mănuşile pe care le poartă, inventează magic băutura perfectă. Atât de perfectă încât iţi mai iei una, şi încă una şi…. tot aşa.

5. Buffalino la Autogrill. Sandviciul perfect. La orice Autogrill de pe orice autostradă din Italia. Mozzarella di bufala + prosciutto crudo + roşii cherry + ruccola – totul într-o pâine incredibilă.

6. Hot Dog pe stradă la New York. Ăla adevărat, vândut de un portorican gelos la o gheretă soioasă, cu jalapenos şi tot felul de sosuri inventate în cine ştie ce bucătărie. Da, ăla este. Si daca te-a apucat ora două nemâncat, un hot dog bine făcut este ca o muzica Gospel la vremea ei.

7. Sandvici cu Lomo de vită la Bar Dorrego – San Telmo Buenos Aires. Că argentinienii au cea mai bună vită nu mai este un secret, nici măcar Nea Sandu Cocoşatu. Dar faptul ca în San Telmo, e o mătuşă care ştie să arunce cu nonşalanţă cea mai bună parte a unui muşchi de vită, perpelit pe cărbuni, într-o jumătate de pâine coaptă pe un soi de vatră, asta e prea de tot. În Bar Dorrego oricine îşi poate scrie numele pe perete. Aşa e datina lor. Arta doamnei cu sandviciul a rămas scrisă în inima mea. Cel mai upper class sandwich pe care îl poţi întâlni pe o stradă.

8. Fruct de cacao pe plantaţie în Dominicană. Dominicanii stau bine la capitolul cacao. Iar pentru cei ce cred că acest produs vine dintr-o cutie şi se foloseşte la cozonac, am o veste. NU, el vine dintr-un arbore care emană nişte negi uriaşi cât capul de motan bătrân. Dacă tai un asemenea fruct, nu boabele de cacao te interesează, ci membrana ce le ţine împreună, un fel de placentă a fructului, cu cel mai rafinat şi complex gust proaspăt pe care l-am întâlnit. E ca şi cum toate fructele exotice şi-ar fi dat întâlnire şi ar fi pus de o petrecere în această membrană.

9. Brocciu – Brânză împuţită în Corsica. După unii ar trebui interzisă prin lege această brânza. O simţi de departe, si când spun departe, spun sute de metri, după damful intens de hoit amestecat cu rufe nespălate. Dacă reuşeşti să treci peste acest aspect, vei descoperi un gust atât de rafinat cum rar ţi-a fost dat să întâlneşti. Şi cu corsicanii e cam la fel.

10. Maccheroni cu sardine la La Taverna dell’ Etna, în Castelmola Sicilia. O cârciumă de familie, într-un sat pierdut. O terasă de pe care se vede Etna. Macheronii sunt de-a dreptul înrobitori. Bucătarul le face cu sardine mici prinse la tifon, cu un sos de busuioc prin care aruncă stafide, muguri de pin şi bucăţi de brânza siciliană. Nu ştiu ce altceva mai pune, probabil pasiune şi o arie de Verdi, dar mănânci fără să te poţi opri, aproape că intri în servaj

11. Filet de bou în Toledo. Printre florete, săbii şi spade, Toledo mai oferă omenirii cârciumi în care la foc de lemne se frige celebrul Filet de bou. Are un kilogram şi suficientă grăsime cât să înghiţi şi un litru de vin roşu. Dar este suprem. Este expresia bărbăţiei, deşi răposatul din farfurie nu a prea avut parte de ea.

12. Îngheţată de violete şi lavandă pe Valea Loarei. În general francezii sunt capabili să facă îngheţată din orice. Nu glumesc, am văzut îngheţată cu foiţă de aur sau cu gust de pâine. Pe Valea Loarei cresc multe floricele. Printre ele violete şi lavandă, folosite mai ales în industria parfumurilor. Totuşi gelatarii de acolo le transformă într-o îngheţată rară, un deliciu complicat ce trezeşte pasiuni şi sentimente grele. Şi asta într-un biet cornet.

13. Limoncello în Sorento. Orice gurmand din lumea asta mare şi plină de păcate ştie că o masă, ca să îţi tihnească, trebuie să se termine cu un digestiv. Pentru cei mai temerari digestivul final constituie un chef în sine. Adică în loc de unul, poate fi lejer o sticlă. În Sorento lămâile se fac ca roşiile în Oltenia, adică mari cât o lubeniţă de murături. Din coaja acestor lămâi gigantice, fiecare italian din partea locului îşi face în casă Limoncello. O lipsă de preocupare cu efecte majore asupra iubitorilor acestei licori. Oricât de mare ar fi farfuria de paste, mereu va exista speranţa Limoncello-ului de după.

14. Zuppa de Pesce la Chez Black în Positanio. Chez Black e un italian bătrân ce în tinereţe a îmbrăţişat un slogan la modă, al vremii. Make Love Not War, şi l-a aplicat turistelor venite să se bronzeze pe coasta amalfitană. Aşa s-a pricopsit şi cu porecla de Black, de la o americancă fascinată de tenul său bronzat. Acum Black îşi îngrijeşte domol de cârciumioară alături de fiul său, actor, ce precum aşchia care nu sare departe de trunchi, nici el n-a sărit foarte departe de turistele de pe plajă. Dar lăsând la o parte această poveste desuetă, trebuie să spunem ca la Chez Black s-a inventat agonia culinară. Zuppa di Pesce e un fel de oală imensă plină cu peşti, scoici, langustine şi alte vieţuitoare marine ce zac într-un sos venit direct din împărăţia zeilor. Mi-e teama că într-o zi, tolănit prea adânc în aburi de Fiano di Avellino, îmi voi tatua numele acestui preparat pe mana dreaptă.

15. Tagine de miel la Comptoir Darna, Marrakech. Marocanii ştiu să gătească miel. În orice fel, sub orice formă. Dar tagine-ul  la care mă refer depăşeşte orice imaginaţie. Pentru profani, tagine- este un vas tradiţional de pământ în care orice marocan cumsecade găteşte. La Comptoir Darna, bucătarul împins de o inspiraţie născută din frumuseţea unei oaze şi tăcerea deşertului a îngrămădit în tagine pulpa fină de miel, mire de albine, lămâie confiată, chardonnay  şi un compendium întreg de ierburi şi mirodenii. Când a fost gata, a pus viclean lângă tipsie un cuşcuş croit cu legume şi parfumat cu apă de trandafiri. Nu vreau să mă înţeleagă greşit militanţii pentru drepturile mieilor, dar acel miel a căzut pe cel mai înalt altar de care poate avea parte o asemenea făptură.

16. Beluga caviar cu blins şi votcă la More Yachts and Sea Food Restaurant, St. Petersburg. Mama Rusia, controversată şi discutată mereu pe la colţuri, nu conteneşte sa spună că oricât de greu le-ar fi altora ţie trebuie să-ţi fie şi mai bine. More Yachts este o cârciuma cu vedere la Golful Finlandei, în care chelnerii sunt îmbrăcaţi în smoching-uri albe, iar geamurile maşinilor ce parchează acolo sunt antiglonţ. Serghei are 57 de ani şi e chelner de o viaţă. Se laudă ca l-a servit pe Andopov. Aduce un platou din cel mai fin porţelan plin cu blins proaspăt, luaţi din tigaie, ce înconjoară un pocal cu caviar de morun. Lângă, într-un păhărel de cristal pune votca la -10 grade. Când o dai peste cap, cum e tradiţia, o simţi cum se prelinge uleioasă până în stomac încălzind instant toată instalaţia şi făcând sa apară bujori în obrăjori de parcă ai fi şcolar la peţit. Repede pui nişte cremă fină de brânză pe un blins, apoi nişte icre, iar apoi începi să te întrebi ce e rău în a fi oligarh…sau Ţar sau măcar Putin.


17. Char Grilled Chicken Lemongrass Dressing – Spice Market New York. Spice Market este o cârciumă pentru care merită să staţi la coadă şi să vă luaţi viză de America. E cosmopolită, e fusion, are atmosferă, lume bună, mâncare rară. O veche piaţa asiatică reconstruită într-un hangar din Greenwich. Iubesc lemongrass-ul, drept pentru care un dressing cu această plantă sublimă si delicată cred că e tot ce-şi poate dori un pui organic făcut pe un grătar deschis cu cărbuni de lemn.

18. Som Tam Thai (salată iute de papaya cu creveţi uscaţi) la Mandarin Oriental, Bangkok. Sunt multe lucruri din Thailanda pe care le-aşi putea pune pe aceasta listă, dar această salată Som Tam Thai e un talisman, o piatră rară, un secret bine păstrat. În primul rând, trebuie să spun că este foarte iute. Atât de iute încât in primele 10 secunde îţi amorţeşte gura. După care se deschide poarta miraculoasă, începi să simţi o simfonie de arome ce nu poate fi aşternută pe toate portativele din lume. Nu există aromă mai fină decât aceea pe care o descoperi dincolo de gustul iute. Transpiri şi nu te poţi înfrâna, pentru ca este unul dintre preparatele despre care le vei povesti nepoţilor la bătrâneţe.

19. Jarret de Porc la Brasserie Lipp, Paris. La Lipp a băut şi Picasso şi Hemingway şi toată gaşca de artişti dezrădăcinaţi ai vremii. Au băut şi au mâncat. Acum Lipp e o atracţie turistică, care reuşeşte să păstreze vie atmosfera boemă. Ciolanul de Porc de la Lipp a dăinuit timpurilor şi va dăinui atât cât vor exista (şi vor exista, slavă Domnului) porci pe lumea asta. Ciolanul în discuţie are o provenienţă aparte, nu e oricare, pentru că gustul său, este mult mai intens decât acela cu care e obişnuit cetăţeanul naiv. E gust puternic de vier fiert în hrean şi ierburi, un gust robust, antic, un gust ce merge dezmierdat cu berea casei. Chelnerul mustăcios şi cam şchiop de un picior ştie bine povestea ciolanului şi o spune din când în când cate unui străin. În franceză.

20. Pesce con patate al forno la Puny, Portofino. Pe scurt, peşte cu cartofi la cuptor, în minunatul golf din Portofino, la Restaurantul Puny. Restaurantul nu acceptă card şi scrie mare pe uşă. Patronul de modă veche explică faptul că banii sunt ai lui, nu ai băncii, drept pentru care totul este cash. Dar merită pentru că, de dimineaţă, omul nostru se întâlneşte cu pescarii săi, alege cu grijă peştele proaspăt scos din apă, după care îl pune la prânz sau la cină pe masă. Băgat întâi în cuptorul tradiţional cu cartofi, ierburi şi ulei de măsline. O bucătărie de o simplitate rară ce trezeşte nişte trăiri de o complexitate la fel de rară. Peştele de la Puny e făcut cu talent. Atât. Dovadă e faptul că nu găseşti niciodată o masă liberă.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Asadar iat-o si pe a doua. Restaurant romanesc atipic- bucatarie moderna/contemporana. Retete vechi de 100 de ani reinterpretate si reasezate, arome pierdute, arome inventate, toate la un loc. Orice produs din meniu este preparat doar cu ingrediente bio. pestele este de captura, pasarile sunt de curte, porci si viteii vin din ferme individuale mici.Amenajarea a fost facuta doar cu lemn recuperat. Orice bucata de lemn are cel putin cateva zeci de ani. Ferestrele de la bucatarie vin dintr-o casa parasita din Perisorul jud Dolj, usa de la bucatarie vine de la fostul dispensar din Cioroiasi jud Dolj, usa de intrare vine  dintr-o casa din Sighisoara, grinzile dintr-un hambar vechi, dulapurile din zona Mures ( fiecare din alta casa), peste 50 de scaune adunate din toate zonele, podeaua recuperata din scandura de sura. Obiectele noi create sunt facute din lemn vechi recuperat. Lego-ul pt. decoratiuni vine din Copenhaga lego Store si au fost folosite aprox 16000 de piese. Toate vasele au fost create de diversi artisti din :Valcea, Harghita, Sighisoara, Medias.

Echipa

Arhitect: Corvin Cristian

Amenajare: Corvin Cristian si Denise Leonte

Mobilier lemn, reconditionari, recuperari: Suto Elek

Mobilier contemporan: Intro Design

Contructie Lego, pictura: Ionel

Broderii: Maria Popistasu

Vase cupru: Victor – com. Brateiu, Mures

Ceramica Harghita: Judit

Farfurii si vase ceramice: Cesiro Sighisoara

Vase traditionale lut: Pitru Eugen

Costume si confectii textile: Alina Radulescu – Cult Ideas

Multumiri speciale: Andrei Adrian

Mai multe pe: http://www.facebook.com/groups/lacrimisisfinti/

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 7.1/10 (9 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: -1 (from 3 votes)

« Older entries