Deschid usor ochii si vad cum soarele se joaca indulgent in albastrul impecabil al Mediteranei. Scot mana de sub umbrela ce-mi pazeste corpul prabusit de cateva ore pe un sezlong stramb si simt imediat cum acelasi soare arde la fel de puternic ca zbaterile Etnei in zilele ei de nebunie. Trag mana la loc sub umbrela si zambesc fericit: e pranzul. Pe sezlongul de langa mine, in plina canicula, infruntand sagetile inrosite ale lui Apollo, sade ea, cu pielea aurie, stralucitoare si fierbinte. O trezesc din priviri, iar atunci cand se uita spre mine cu un singur ochi de sub palaria de paie – ii arat ceasul, semn ca e timpul. Strangem incet, fara nici o vorba, mai mult din instinct decat din convingere, cu miscari rare, lenese, asemenea dupa-amiezei ce se gudura in jurul nostru.
Langa plaja ne asteapta de-a dreptul incandescenta o Vespa neagra, zgariata pe o parte, asa cum ii sta bine. Dupa lungi incercari (ce, de alfel, ne anima usor) de a ne urca pe saua fierbinte, reusim sa demaram. Cum iesim in sosea, un indicator usor de neluat in seama indica la dreapta Castelmola: 4 km. Ne pregatim sa-i parcurgem ca si cum ne-am pregati pentru aventura vietii noastre; sunt 4 km de serpentine pe un drum ceva mai lat decat o caruta si o schimbare de altitudine de aproape 600 metri, lucru de invidiat chiar si pentru un aeroplan. Vespa urla sub noi turata la maxim, luptandu-se cu fiecare metru pe care il urca; in stanga stanca, in dreapta marea intr-o perspectiva care, cu tot talentul unui scriitor lovit de insolatie, ar fi greu de zugravit in cuvinte. Avem impresia uneori ca suntem intr-un lift, urechile ne pacane, marea ramane din ce in ce mai jos si intr-un final vedem un mic satuc situat, asemenea unui cuib de vulturi, pe cel mai inalt varf pe care-l putea gasi in imprejurimi.
Abandonam Vespa pe o margine de drum si incepem un asalt surd asupra ultimelor sute de metri de urcat, sute de metri ce ne despart de masa de pranz. Ajungem in varf, o luam pe cateva stradute extrem de stramte, decorate cu cearceafuri albe puse la uscat si ajungem in fata unei usi deschise, deasupra careia scrie “La taverna dell’Etna”. In usa asemenea unui corsar esuat in varful unui munte sta Salvatore, omul cu mesele. E transpirat ca de obicei de alergatura, ne zambeste “Ciao Claudio!”, ne conduce la o masa de pe terasa pe care o rezervasem. Terasa da fix deasupra marii, intre scaunele pe care stam si mare nu e decat un planseu de beton, si dupa aceea 600 de metri de cadere libera. Privelistea este de-a drepul ametitoare, paralizanta prin frumusetea ei: in jos marea, in sus Etna. Dar nu pentru priveliste suntem noi acolo, ci pentru inadmisibil de indecentele mancaruri ce ies din bucataria lui Salvatore.
Carciuma e plina, mese mari de italieni cu toata familia. In capul meselor, ca de obicei – o bunica, sau in cazul in care a scapat din razboi sau din confruntarile mafiote ale anilor ‘70-’80, un bunic. Niciodata nu ne saturam sa-i privim cum stau la masa, cum sunt de galagiosi si veseli, cum manaca cu pofta unor naufragiati, cum impart vinul din carafe, cum se pupa intre ei si apoi toti o pupa pe bunica. Sunt un neam ce dupa ultimul razboi s-a hotarat sa uite ce e tristetea si sa se bucure de fiecare clipa pe care Dumnezeu le-o da, sa traiasca pentru bucuria sufletului, sa munceasca atat cat e nevoie sa traiasca, sa cante pe strada ca si cum ecoul zidurilor batrane le-ar fi tovaras de arie.
Intre timp, un chelner cu fata de mafiot si curea D&G ne aduce meniul. Il stim pe de rost, dar cu toate acestea de fiecare data alegerea este si mai grea. Eu nu am cum sa nu aleg macheroni cu ce vrea bucatarul sa le faca, iar ea nu are cum sa nu aleaga zuppa di pesce. Vin intai antipastele, incarcate de branzeturi gasite prin casa si salamuri uitate la soare. Langa ele, un Frizzante rose sicilian, a carui temperatura cocheteaza mereu cu zero grade. Mancam cu masura, desi sunt de-a dreptul senzationale, pentru ca stim ce urmeaza. In sfarsit apare Salvatore rumen in obraji, cu zambetul pana la urechi, ducand in brate doua farfurii imense. Zuppa di Pesce este de-a dreptul o oala plina ochi cu tot ce a dat marea in dimineata aceea: scoici, vongole, calamari, creveti, arici de mare, sardine, peste alb etc. Toate zac intr-un sos plin de rosioare proaspete si mirodenii de pe insula.
Pentru cei perseverenti, acei manacatori destoinici ce ajung la fundul oalei, exista si o surpriza: trei felii de paine de casa cu coaja groasa si tare, ce au avut timp sa se adape pe deplin din sos.
Macheronii mei, cum ar veni macaroanele, sunt de-a dreptul ingenuchetoare. Bucatarul a vrut sa le faca azi cu pesti mici, prinsi la tifon, cu un sos de busuioc prin care a aruncat stafide, muguri de pin si bucati de branza siciliana. Nu stiu ce altceva a mai pus, probabil pasiune si o arie de Verdi, dar mananc fara sa ma pot opri, fara sa-mi iau ragazul de lua o gura de vin, mananac cu un patos nesimtit, aproape de sevraj. Manac si ma bucur cu fiecare inghititura de extraordinara existenta a bucatariei siciliene, o bucatarie de o inocenta rara, o bucatarie ce naste opere de arta din combinarea unor elemente atat de simple. Desi de cele mai multe ori ridic in slavi bucataria franceza, nu am cum sa nu ma plec in fata demonstratiei pe care necunoscutul ilustru din bucataia lui Salvatore o face. Francezii au stiinta, italienii au talent!
N-avem cum sa plecam fara desertul traditional al casei: Cassata. O imbinare de ricotta proaspata si fructe confiate, prinse intr-un blat pufos si aproape insesizabil. Apoi limoncelo, cafea, si sutem gata sa cadem lati. Cu o ultima sfortare ne luam la-revedere de la Salvatore si de la cele doua babe prezente mereu la o masuta de la intrare si ne incalecam bidiviul italian cu motor in doi timpi. Vespa o ia la vale fara nici o sfortare de data aceasta, noi cu ochii pe jumatate inchisi ne tinem de coarne si incercam sa franam din cand in cand. Un papuc imi sare din picior pe drum, dar cui ii pasa? – ii fac cu mana si el ramane in urma cu steagul Braziliei in sus. Ne grabim spre un pat racoros de la umbra unor chiparosi. Avem nevoie de odihna, caci vine seara si trebuie sa fim in forma; o baroneasa ne-a invitat la cina pe acoperisul vilei sale. Dar asta e cu totul alta poveste.
Share on Facebook
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
