Articles by leonte

You are currently browsing leonte’s articles.

El Zorab Vs. Pegas – El Bacha Vs. El Greco

July 30, 2009 in Restaurante de peste, Retaurante arabesti by leonte | 1 comment

Intr-o minunata zi de marti, intr-un Bucuresti lenes si saracit de locuitorii plecati in vacante, am avut parte de un menaj a trois culinar cu specific, adica eu si doua restaurante: un grecesc si un libanez. Probabil ca patura de canicula asternuta peste urbe si peste starea mea de spirit mi-a impins subconstientul in cautarea unor bucatarii de pe malul batranei Mediterane, caci vorba aceea, daca nici ei nu stiu sa manace pe caldura, atunci cine?

La pranz, sincer as fi cautat un loc racoros sub o salcie din Herestrau, sa ma intind letargic si sa ma trezesc de abia spre asfintit, eventual in suturile unor gardieni publici. Totusi o nostalgie elena m-a facut sa poposesc pe bulevardul Decebal (rege dac, 87-106 dc) in fata unei constructii numite EL Greco. Auzisem de la un prieten ce auzise de la un alt prieten grec ca s-ar manca bine. Locul de un kitch rar, o adevarata perla a lipsei de simt estetic: ferestre din lemn albastre (gen San Torini) si coloane ionice (mai ceva ca pe Acropole), asezonate cu plase de pescuit din plastic (de provenienta complex Europa sau Doraly) si amfore printate (probabil filiera China) – toate la parterul unui bloc constructie RSR 1987. Piesa de rezistenta a acestui complex este de departe fantana (arteziana cred, caci nu functiona) din fata parterului de bloc, construita in spatiul verde de peste trotuarul pietonal, fantana ctitorita din pietre de rau batute, in dulcele stil Moeciu-Bran. M-am asezat totusi, deoarece sunt o persoana destul de greu de oprit cand intru la o idee.

Meniul, ca si continut, promitea, ca si design se incadra perfect in atmosfera – avea poze la fiecare fel. Un chelner inalt, de etnie nomada, ne-a intampinat cu un zambet imens, ce lasa sa se vada printre dintii mari si rari o ciunga de culoare verde fosforescent. Am comadat un vin grecesc, ca de, asa se face, iar chelenrul ni l-a adus cu fast, l-a desfacut, l-a turnat in pahar, l-a amestecat, si-a varat nasul imens in pahar, mai sa atinga cu nara licoarea, a exclamat:” foarte bun” si ni l-a facut direct spritz, fara sa ne intrebe daca nu cumva il vroiam sec. Am comandat de toate, de la celebrele antreuri cu tzatziki, masline, vinete, feta in cuptor, sardine marinate, pana la felurile de baza cu calamari, caracatita, creveti etc. Mancarea nu a fost rea, a fost chiar buna, inca departe de ceea ce se intampla in Grecia, dar buna. Caracatita frageda, tzatziki-ul corect, feta din cuptor – cam telemea. La final am platit 200 de RON in 2 persoane si am parasit incinta.

Cand soarele s-a ascuns obosit dupa linia orizontului, am tras in fata carciumii El Bacha din Pipera. Carciuma o stiam de pe vremea cand se situa in Mariott sau in Herastrau, asa ca am pasit cu incredere in incinta vilei de pe malul lacului Pipera. Terasa mare, cu vedere la lac, cam lipsita de vegetatie. In mijloc – “fantaitza”, de data aceasta din fier si ceva mai de bun gust decat cea de la El Greco. In ansamblu Libanezu arata mai bine decat Grecu. Meniul, ca si la colegul elen, cu poze. De data aceasta insa, print de buna calitate si poze facute cu stiinta.

Am comandat un vin libanez ce a reusit performanta sa fie ceva mai scump si mai prost decat ala grecesc. Chelneritza nu asa joviala precum colegul de breasla din Bv. Decebal, dar cu siguranta mult mai aiurita. Ca si in experienta de la pranz, am comandat din toate pe degustate. Ce e drept, mancarea din Beirut a fost in multe privinte superioara celei din mica Atena de bariera Vergului: prezentare, varietate, inovatie etc. Daca e sa fac o mica paranteza si sa vorbesc de restaurante libaneze, cred ca El Bacha dpdv mancare se afla in primele doua. Cand ne bucuram mai mult de savoare kebbech-ului si a labnech-ului, ne dadeam ochii peste cap de la kafta si vita cu rodii, am avut parte de un atac miselesc, prin surprindere, comparabil doar cu ceea ce s-a intamplat la Pearl Harbour. O escadrila de tantzari s-a napustit asupra noastra fara mila, fortandu-ne sa cerem cat mai grabnic nota. In meniu din pacate nu era trecut niciunde Autan-ul. Am mai avut totusi vreme sa savurez un Arac, pentru a-l plasa spre comparatie in stomac langa Ouzo-ul de la pranz. Platit 300 RON in 4 persoane plus un copil, parasit incinta cu basici de la zburatoare.

Acum nu-i drept sa compar doua bucatarii atat de ofertante precum cea libaneza si cea greaca. De aceea nici n-am s-o fac. Pot insa sa compar doua carciumi si sa spun ca Xerxes l-a cam batut pe Leonidas, cum ar veni El Zorab a tracut linia de finish la o lungime in fata lui Pegas. Ce-i drept, pe Pegas nu l-a ajutat deloc designul.

Share on Facebook

Rating: 6.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

El Capitan – carciuma amiralilor

July 23, 2009 in Restaurante cosmopolite by leonte | 2 comments

Dupa o lunga perioada in care Capitanul a fost plect in cursa lunga, probabil in cautarea lui Moby Dick, acesta s-a intors si si-a redeschis corabia vizitatorilor in acelasi loc de pe malul lacului Izvorani. Cum briza culinara a oceanului incepea sa-mi aduca ceva vesti de la Capitan, m-am imbarcat cu un echipaj de 3 marinari pe catamaranul meu de fabricatie bavareza, am ridicat vela, am intarit paramele si i-am dat vant din pupa de DN1 pret de vreo 15 mile. L-am gasit pe capitan sanatos, voinic si mai frechezuit ca niciodata.

Atmosfera absolut geniala: Lacul Izvorani linistit, apusul superb de soare al unei zile caniculare, mese cu scaune de fier albe asezate aproape de apa. Ne-am aseazt sub o salcie si am intrat direct in consultarea meniului scurt. Cum probabil deja stiti, sunt un mare iubitor de meniuri scurte, pentru ca ele reprezinta garantia ca in bucatarie cineva e preocupat de mancarea ta si nu o scoate dintr-o oala din frigider. Consultand meniul, am bagat de seama cu ce a venit Capitanul din voiaj: Cu un bucatar francez al carui pedigree se putea citi printre randurile felurilor de mancare. In afara de bucatar, Capitanul a mai adus cu el si niste vita din Argentina, din Normandia, niste miel din Noua Zeelanda si niste pui de la Mihailesti… Acum ma gandesc ca ori pe langa Mihailesti trece vreun rau mai zdravan, ori are o ruda civila acolo… oricum ar fi, e bine ca la El Capitan pana si puiul are provenienta clara.

Asadar un meniu din care ti-ai lua de toate, pentru ca toate suna extrem de bine. Sincer vorbind, ma asteptam sa gasec in meniu pe langa o dorada, un ton si un pastrav, ceva mai multe fructe de mare si chestiuni legate de mare; se vede insa treaba ca s-o fi saturat si Capitanul de ele in anii lui de pe apa. Lista de vinuri ne-a fost adusa si ea de un matelot simpatic. Vinurile sunt exclusiv din colectia personala a capitanului, asa ca nu le prea poti gasi prin alte parti. Din aceasta cauza ele pleaca de la 100 de lei si se termina pe la 1800, depinde cat te tine buzunarul si ce ambarcatiune conduci, pentru ca jumatate din clientii de la El Capitan vin pe apa cu propriile lor ambarcatiuni. In general, sunt locuitorii privilegiati ai zonei Izvorani- Snagov, oameni ce au in fundul curtii un ponton si o barca: ti s-a facut de cina, te urci pe barca, treci lacul pe chindie, te bucuri putin de placerea navigatiei si ancorezi fix in restaurant… un fel de Saint Tropez mioritic. I-am invidiat deoarece eu m-am bucurat cu moderatie de vinul frantuz, avand in vedere cele 15 mile pe care trebuia sa le strabat pe canalul de asfalt inapoi acasa. M-am bucurat in schimb pe deplin de mancare. La inceput am primit de la Capitan chifle frantuzesti calde si unt. Nu imi aduc aminte cand am mancat utima oara chifle asa de bune. Acest mic aspect mi-a ridicat inca o data asteptarile pentru felurile de baza. Am incercat mielul din Noua Zeelanda facut la cuptor, care a fost delicios si generos.

Colegii comeseni (de la care am gustat fara scrupule) au incercat pieptul de rata si tonul. Pieptul de rata a fost chiar un piept de rata, nu felii, nu cubulete, un piept de rata intreg, facut impecabil: roze in mijloc, crocant la exterior. Desi nu mananc cartofi prajiti mai niciodata, de la intrare in carciuma am fost prevenit ca la El Capitan cartofii prajiti sunt din alta dimensiune. Impins de curiozitate si de pre lauda lor, am luat de gust… au fost, cum sa spun… daca am trai intr-o lume de cartofi prajiti, cartofii de la El Capitan ar fi presedintii acestei lumi. Extraordinari, taiati de mana in forma de petala si prajiti de doua ori la doua temperaturi diferite.

Cum aerul tare al lacului deja innoptat nu ne-a dat pace, am trecut si la deserturi. Aici situatia a devenit de-a dreptul critica, pentru ca frantuzul din bucataria Capitanului a pus-o de un Creme Brulee capabil sa iti dea busola gastronomica peste cap si sa te faca sa ancorezi in rada portului sau pe vecie. Un creme brulee ilegal de bun si un profiterol de o contrabanda de savoare si calorica iesita din comun. Dupa o asemenea masa de amirali, iti vine sa ceri un hamac si o pipa, pentru a-ti petrece noaptea contempland lucirile stranii ale lunii in lacul ce poate fi la fel de bine mare sau ocean. Nota a fost… cum sa spun ca a fost? Va prindeti si singuri: bucatar francez, vin exclusivist, oameni care vin cu propria barca la masa. Cum am mai spus-o de nenumarate ori, placerea are un pret pe care esti dispus sa-l platesti relaxat atunci cand te simti bine. Iar noi ne-am simtit bine intr-unul dintre putinele locuri in care poti fugi atat de usor de Bucuresti.

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Despre "proverbiala" ospitalitate romaneasca

July 16, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 4 comments

Eu cred ca singurele lucruri cu care ramai din viata sunt acelea pe care le-ai daruit, nu cele pe care ti le-ai facut, pe care le-ai strans, sau pe care le-ai primit. Desi afirmatia mea suna putin biblic, ea are de-a face intr-o mare masura cu carciumile, caci despre ele este vorba din nou. Am fost plecat intr-o mini-vacanta cu familia, in Creta. A fost frumos, dar cum nu e un blog de calatorii, voi cuantifica intrega poveste din prisma ei culinara.

De ani de zile de cand merg in acelasi loc, ma surprinde un aspect care nu are direct legatura cu gustul mancarii sau calitatea serviciilor din carciumi, ci are mai mult legatura cu conceptul de a tine o carciuma, o taverna, cu spiritul oamenilor de acolo si bucuria lor de a te avea la ei in casa. Nu exista taverna, mai mare sau mai mica, in care sa nu primesti ceva din partea casei: un platou cu fructe, un pahar de rachiu, o inghetata… orice. Multa vreme am trait cu impresia ca e o chestiune de strategie turistica, insa anul asta am ajuns prin niste satuce pierdute in munti, in care probabil eram primii turisti din ultimii ani. Pe terasa din mijlocul satului, o terasa de tara cu becuri colorate legate in copac si localnici motaind pe scaune, am baut doua beri si doua sucuri si am primit inainte branza si fructe. Ala a fost momentul in care mi s-a umplut cu adevarat paharul in ceea ce priveste neamul romanesc si traditionala sa “ospitalitate”. Manac in carciumile din Romania aproape in fiecare zi, in fiecare zi de la Dumnezeu sunt prin alta carciuma rasfoind alt meniu, comandand cate ceva de mancare. Pranz, seara, nu conteaza, ceea ce conteaza este faptul ca nu imi aduc aminte ca undeva sa fi primit ceva din partea casei, ba mai mult, de multe ori am platit sub forma de copertto pe nota pana si painea, uleiul si scobitorile. Nu am trait ziua in care, dupa ce am comandat la o masa patru sticle de vin, sa primesc macar un pahar gratis…

Nu sunt genul de om care sa moara dupa mocaciuni (nu particip la promotii si nici nu trimit sms-uri cu coduri de bare), dar nu despre mocaciune in sine este vorba ci despre altceva mult mai important: apreciere si ospitalitate. Eu unul m-am cam saturat sa urmaresc notele de plata pentru a descoperi ca am fost furat, m-am saturat sa vad cum chelnerul e frustrat cu pozitia de chelner si si-ar dori sa fie sef de sala, seful de sala sa fie manager iar managerul – patron. Anul asta s-au facut trei ani de cand in fiecare vara mancam la pranz in Creta in aceeasi taverna. Din prima zi in care am intrat, acum trei ani, ne-a placut “mosuletzul” care ne-a intampinat, ne-a placut mancarea si ospitalitatea lui. Anul acesta, la fiecare carafa de vin comandata mai primeam una din partea lui, la fiecare final de masa deserturile erau gratis, ba in ultima zi ne-a dat si un pachet pentru acasa cu ulei facut din gradina lui si rachiu facut din via lui.

Asadar, cum ar putea terasa “Floare de Colt” din Mamaia sa bata asta, de ce m-as duce in orice locatie de pe valea Prahovei sau litoral? Asta e o intrebare ce ne va bantui multa vreme de acum inainte, e o intrebare al carui raspuns este raspunsul unui lung sir de intrebari ce ne marcheaza istoria ultimilor decenii: de ce nu avem turism, de ce strainii ne considera neseriosi, de ce in sondajele de tara suntem in subsol, de ce nimeni nu se chinuie sa retina numele de Bucharest, atata timp cat seamana sonor cu Budapest. Nu incercati sa mi-o bagati pe aia cu ce tara frumoasa avem, ce Delta, ce munti, ce plaja, ca nici macar asta nu mai tine. Nu stim sa dam si din cauza asta nu vom primi niciodata.

Share on Facebook

Rating: 9.3/10 (3 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Cel mai frumos restaurant din Bucuresti

June 25, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante cosmopolite by leonte | 7 comments

L-am descoperit intr-o zona centrala a Bucurestiului, pe o strada plina de case interbelice, o strada pe care n-a sosit inca nici un buldozer lacom de caramida veche, nici o cifa disperata sa stropeasca cu beton la radacina unui P + o suta. Casa fusese renovata anume pentru restaurant: corpuri noi adaugate, open space-uri, utilitati, fara insa a i se stirbi nimic din farmecul arhitectonic pe care acum o suta de ani il desena pe hartie un arhitect, francez probabil.

De cum am intrat, am avut o senzatie de caldura specifica unui loc pe care ai impresia ca il cunosti dintotdeauna, un loc in care stii ca te vei simti bine inca inainte de primul “buna ziua” al unui chelner. O domnisoara simpatica si relaxata m-a rugat sa o insotesc. Am parcurs cu pasi grabiti interiorul restaurantului in care privirea nu mai prididea sa se mire de detaliile de bun gust construite cu stiinta discretiei si fara sfortarea constienta a vreunei demonstratii de design. Lucruri alese cu grija si amplasate cu grija, in asa fel incat sa ai impresia ca sunt acolo inca de la constructia casei. Accentele noi ale constructiei erau integrate perfect in atmosfera: transparent, fara nici un ascunzis sau teama, avand marele avantaj de a ilumina o data in plus valoarea clasicului.

Ne-am oprit in fata unui bar generos. Am fost rugat sa astept cateva momente, pana cand masa avea sa fie pregatita. M-am asezat la bar unde mi-am luat o bautura aperitiv, gratie talentului conversativ al barmanului. N-am apucat sa beau doua guri si sa admir in toata splendoarea ei o pendula superba incadrata pe mijlocul retrobarului, caci am fost invitat la masa. Am urmat-o din nou pe simpatica domnisoara, iar inima mi-a stat cand am iesit in gradina in care-mi fusese pregatita masa. O explozie de vegetatie nebuna amestecata cu obiecte pretioase “aruncate” ici-colo, toate intr-o lumina perfect controlata in asa fel incat sa te faca pentru o clipa sa-ti tii respiratia si sa ai impresia ca nu te afli nicidecum in mijlocul unui oras coleric. Intr-un colt, sub o bolta de trandafiri, un pian ale carui acorduri m-au facut sa uit minute bune ca ar trebui sa deschid un meniu.

Atunci cand m-am dumerit, am fost placut surprins sa observ ca paharul cu bautura fusese deja adus la masa de un chelner discret si foarte generos in explicatii ale meniului atunci cand aveam cate o intrebare. Meniul se incadra perfect intr-o pagina A4 indoita pe mijloc: 4 startere, 5 main course-uri si patru deserturi. In plus, un meniu al zilei – cu un starter, un main course si un desert. Desi in principiu lista era extrem de scurta, dilema alegerii a fost enorma. Fiecare lucru din meniu era extrem de atragator. Cu greu m-am hotarat: Oysters la starter, ficat de vita in sos de salvie cu muguri de pin si salate compose, iar la desert Chocolate Mole cu parfait de vanilie facut in casa.

In contrapartida meniului de mancare, lista de vinuri reprezenta un foileton de cultura a viei: cel putin 10 pagini de vinuri asezate cu responsabilitate pe regiuni si soiuri. Si aici, ajutorul si recomandarea chelnerului au fost binevenite. Un lucru pe care l-am apreciat odata in plus a fost acela ca recomandarea chelnerului a fost exact pe profilul mancarii alese si a fost departe de a fi cel mai scump vin din meniu. Intre timp, din partea casei am primit unt cu spice-uri si bagheta calda. Odata cu stridiile aranjate impecabil pe un platou de gheata a sosit si paharul de sampanie aferent. Savurarea lor pe acordurile “My way” ce respirau din pian a fost o experienta cu adevarat multivalenta. Vinul ales a fost adus la masa, prezentat, degustat si pus la decantat pana avea sa vina felul principal.

Nu stiu cat am stat la masa, cert este ca dupa desertul ce mi-a frant inima am continuat sa stau in compania selecta a unui coniac. De la masa aceea de 60X60 de centimetri, desupra careia lumina aproape crepuscular un felinar invelit in iedera, am avut pentru prima oara convingerea ca acest oras are o sansa, iar cand degetele magice ale pianistului mangaiau clapele albe de fildes inventand “Dance me to the end of love”, am avut viziunea ca Bucurestiul poate fi orasul in care sa traiesti, sa iubesti si uneori, dupa ce le-ai facut pe toate, sa mori.

Cand ziua ce avea sa treaca mai avea de trait doar cateva minute, am cerut nota. Odata cu nota a sosit si intrebarea politicoasa a chelnerului daca vreau sa imi cheme un taxi. Am spus ca da. Cand am ajuns acasa soferul mi-a spus ca nu trebuie sa platesc, e din partea restauratului.

Dimineata m-am trezit cu dorinta puternica de a scrie despre acest minunat loc pe blogul ce se afiseaza acum in fata voastra. Daca va sfatuiesc sa mergenti acolo? Sigur ca da… cum as putea altfel? Doar ca locul unde se afla este destul de greu accesibil, undeva la intersectia dintre dorinta si imaginatia mea, pe o strada dintr-un Bucuresti asa cum mi-ar placea sa povestesc strainilor despre el.

Share on Facebook

Rating: 9.8/10 (5 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Casa Doina – bufet de partide

June 11, 2009 in Restaurante romanesti by leonte | 3 comments

Din seria “unde sa te adapostesti in Bucuresti daca da cu canicula” azi: Casa Doina. Asezata in buricul targului, la “Sosea”, adica pe actualul in vigoare bulevard Kiseleff, Casa Doina beneficiaza de una dintre cele mai frumoase cladiri istorice din urbe, cladire zamislita pe la 1892 de insusi Ion Mincu (devenit intre timp nume de scoala de arhitectura). Initial stabilimentul s-a numit Bufetul de la Sosea, iar bucurestenii obisnuiau sa traga vara prin boschetii curtii acestuia pentru a-si racori trupurile si sufletele cu o bere cu guler. Intre cele doua Razboaie, in stabilimentul in discutie a functionat un local de noapte numit FU-CIANG – primul local cu mancare chinezeasca din istoria mandrei noastre tarisoare. Cand vremurile in care musterii faceau politica in gura mare au apus, iar peste natiune s-a lasat ceata rosie a comunismului, locatia s-a transformat in restaurantul Doina, restaurant in care activistii fruntasi de partid, cadrele de stat si gastile de securisti veneau pentru a-si face veacul si plinul burtilor cu bauturi fine de import. Dupa revolutie, locul a mai capatat o “casa” inainte de Doina si a reusit in mare masura sa-i pastreze clientii din epoca ceausista.

Revenind la 2009, vara, si la mine – cel ce asterne aceste cuvinte cu ciudatul condei al tastaturi, am va istorisesc experienta mea de musteriu al stabilimentului de langa Ambasada sovietica (pardon, rusa). Daca vremea este frumoasa si vreti sa va duceti familia la gradina zoologica, nu o faceti. Mai bine o aduceti la Casa Doina pentru ca intr-un anumit fel absolut straniu, acst loc va va da aceeasi senzatie pe care ati fi avut-o la Zoo. Sigur, daca la Zoo numarul animalelor interesante a ajuns destul de mic, prin nefericita disapritie a elefantului si prin incapatanarea tigrului de a mai iesi din cusca, la Casa Doina numarul de exemplare este absolut covarsitor. Asadar, va imbracati frumos, va piepatanati copiii, va luati cartea de credit (aia smechera) si veniti intr-o plimbare cu finalizare culinara la Casa Doina – rezervatie naturala de politicieni, baroni locali, oameni de afaceri dubioase. Spre deosebire de Zoo, la Doina trebuie sa-ti faci rezervare dinainte, pentru ca numarul de locuri destinate vizitatorilor este destul de redus. Gradina este absolut superba, serios vorbind, o explozie de natura, cu copaci batrani si umbrosi, o generozitate a spatiului absolut incredibila pentru un loc de centru. In plus, nici meniul nu este unul rau. Desi poate parea usor neinspirata combinarea preparatelor traditionale romanesti cu cele frantuzesti si chiar italiene, meniul se arata la degustare extrem de echilibrat. Preparatele traditionale romanesti sunt gatite usor cosmopolit, astfel incat rata pe varza sta bine langa frantuzescul ficat de rata cu cirese amare. Asadar premizele unei mese gustoase sunt multumitor indeplinite.

Dupa ce ai comandat si ai interactionat cu unul dintre chelnerii ce roiesc prin gradina, te relaxezi si incepi sa privesti in jur, in acest safari social pe care locatia ti-l pune la dispozitie free of charge. E ca si cum ecranul unui televizor s-ar fi spart fix la stirile de la ora 7, iar toti protagonistii ar fi curs din televizor pe terasa de la Doina (sigur, exceptand criminalii in serie si violatorii). Aceste personaje se strang in gasti bine definite, ale caror lideri se pot observa cu usurinta dupa cantitatile de hohote de ras exprimate de tovarasii de masa, la glumele sale nu foarte reusite. Puterea fiecarei turme stranse in jurul unei mese se poate estima dupa numarul de chelneri transpirati ce cara hrana pe mese, iar pentru observatorii fini (printre care ma numar si eu) puterea turmei se masoara prin numarul de preparate ce nu se afla in meniu dar sunt aduse la masa. Astfel, la Casa Doina mai exista o bucatarie alternativa insarcinata cu gadilarea papilelor specimenelor politice, bucatarie pastrata inca din vremea in care Bobu, Dinca and Co. salasluiau prin acelasi areal.

Un alt obicei al speciei de politician de Kiseleff este acela de a-si consuma propriul soi de vin preferat, astfel incat la o masa de sase exemplare sunt cel putin patru tipuri de vin pe masa – numar intrecut doar de numarul Rolexurilor afisate cu nonsalanta opulenta, atunci cand trabucurile cele mai groase sunt ridicate in aer pentru intinderea de dupa masa. Desi separati de doctrine politice si preferinte culinare, membrii apartinand turmelor diferite au obiceiul pupatului atunci cand se intalnesc. Pupatul se face pe ambii obraji, tare (adica cu tzoc) si cat mai admirativ, fiind insotit adeseori de apelative precum “senatoare, dom’presedinte”, iar in cazul in care membrii apartin unor comunitati de afaceri cu statul, acestea se transforma in “tati, cocos, fratelo”. Ghinionul tau ca viztator, outsider, venit cu familia, ar fi ca langa masa ta cea mica sa se instaleze o masa mare de partid care sa beneficieze de acelasi chelner care te serveste si pe tine. Ti se va scranti gatul dupa o apa minerala.

Revenind la masa, nu am mancat deloc rau la Casa Doina, desi cu hacuri cauzate de aparitia cate unui specimen. De platit am platit serios, dar am considerat ca in pret este inclus si spectacolul oferit cu generozitate, cum ar veni – la o portie de cotlete de berbecutz comandate (90 RON) intra si un Oprisan cu garnitura de varza PSD. Cei mai necastigati sunt strainii, ce nu inteleg nimic din ce se intampla in jurul lor… sau poate cei mai castigati, totusi, reusind sa se bucure de o masa decenta fara bruiaj.

Primordiala concluzie pe care o trag dupa vizitele la Casa Doina este aceea ca acest local ar avea nevoie de o curte mult mai mare, una in care sa incapa cam 18 milioane de cetateni romani cu drept de vot, cetateni care sa aiba posibilitatea sa-si studieze PET-ul electoral mult mai de aproape, atat de aproape incat sa observe ca intre doi mici si o pastrama se mai vinde o bucata de autoastrada, un combinat siderurgic, se mai pune la cale o lege care sa lase loc de spaga sau o taxa pentru acoperirea cheltuielilor de consumatie. Pofta buna natiune!

Share on Facebook

Rating: 5.5/10 (2 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Ici et La – un frantuzesc de Mendeleev

June 5, 2009 in Restaurante cosmopolite, Restaurante frantuzesti by leonte | 4 comments

Acum cateva amurguri in urma am aflat ca pe Mendeleev a fost zamislit un stabiliment nou, cu staif parizian. Cum pasiunea mea pentru bucataria frantuza este nemasurata si neconditionata, m-am imbracat frumos (camasa alba, pantofi de catifea) si m-am prezentat in fata locului cu pricina, pentru a face o constatare culinara.

“Ici et la” – in traducere becalista “Ici, colo”- isi are salasul intr-o casa veche careia i s-a taiat partea din fata cu flexul si i s-a adaugat un acvariu, cam asa as descrie in termeni arhitectonici aparitia exterioara. Nici la interior lucrurile nu zburda de fericire pe plaiul designului. Sincer vorbind, singurul lucru care te face sa ramai dupa ce ai intrat este open kitchen-ul si cei doi bucatari francezi ce te saluta in limba lui Voltaire si Zidane. Ideea de amenajare interioara eu am tradus-o ca un melange intre un bar din Miami Vice, un hol de scoala generala si o cafenea din anii ‘90. Mese patratoase cu scaune patratoase ce depasesc 15 kile, neon bagat pe sub laturile de bar si de bucatarie, sapa gri sobolan pe jos, spoturi foarte puternice incastrate in tavan, mesh-uri cu printuri pseudoabstracte pe cate un perete.

In ciuda acestui fapt, componenta meniului era una de luat in seama, drept pentru care am ramas. In toata carciumioara, o singura chelnerita… mai exact o doamna autoritara ce lua comanda. Conversatia cu doamna despre meniu si vinuri mi-a ridicat in cavitatea mea neuronala o noua intrebare: “Unde dracu au gasit-o frantuzii pe asta si de ce?”. Femeia servea intr-o craciuma cu unul dintre cele mai creative meniuri pe care le-am vazut pe la noi, cu atitudinea servirii intr-o carciuma gen “La Berbecu’”. Din meniu mi-au sarit in interes niste creveti cu burta. Asadar am intrebat-o pe cucoana cum sunt. La acesta intrebare a mea, dansa mi-a raspuns cu o alta intrebare: “Va place ciorba de burta?”. “Ce legatura are?” am intrebat. “Pai sunt facuti cu burta”, mi-a raspuns. Si uite asa, o persoana mai slaba de inger si de imaginatie ar fi inteles ca aceasta mancare semana cu o ciorba de burta in care s-au aruncat niste creveti. Slava Domnului ca am insistat incapatanat in a-i comanda, pentru ca au fost absolut deliciosi. Un fel de mancare extrem de ciudata, o combinatie cum numai o minte de bucatar francez pervers ar fi putut sa o inventeze, o opera de arta gastronomica pe care sa o asezi in vitrina personala de trofee ” Laurea Culinarius”, adunate de-a lungul unei vieti de degustari. Sigur ca acest sanctuar de gust nu avea absolut nicio legatura cu ciorba doamnei. De altfel, tot ceea ce am comandat in seara aceea la “Ici et La” nu a avut nicio legatura cu modul absolut dambovitean si lipsit de respect fata de mancare, in care doamna ne povestea despre cum sunt gatite lucrurile la ei. Tartarul m-a impresionat prin simplitatea prezentarii si complexitatea gustului, pestele a fost o adevarata inventie (aproape instalatie) iar desertul – o minunata demonstratie de manipulare a papilelor gustative. Eu unul am incercat un carpaccio de ananas cu inghetata de vanilie facuta in casa.

Lista de vinuri la “Ici et La” este din pacate mult sub lista de mancare: varietatea mica, in special vinuri romanesti (si nici acelea foarte inspirate). Cu siguranta tartarul sublim ar fi meritat Saint Emilion spre intovarasire, iar crevetii mei cu burta s-ar fi rostogolit mai degraba intr-un Chablis Grand Cru decat intr-un roze banal, asa cum au facut-o de fapt. Asadar am plecat de la “Ici et La” bulversat, penduland precum Foucault intre eleganta mancarii si mediocritatea amenajarii si servirii. Ce pacat ca nu au si home delivery!

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (3 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Herastrau de Bucuresti calduros

May 29, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante cosmopolite, Restaurante de peste, Restaurante italienesti by leonte | 3 comments

Pentru aceia dintre voi cu un spirit de observatie mai putin dezvoltat, tin sa va informez ca vara a inceput sa se plimbe libera si dezinvolta pe strazile orasului ce-si trage numele dintr-un cioban. Acest lucru este usor de remarcat din trafic, adancimea decolteurilor, stirile prezentate de Romica Jurca si, nu in ultimul rand, aglomeratia de pe terase. Sta parca in ADN-ul bucuresteanului ca atunci cand lichidul termometrului cocheteaza cu vreo 30 de grade, sa se traga usor la umbra unei terase pentru relaxare, spritz si nu in ultimul rand discutii lenese, fara subiect concret.

Din nefericire, in urbea lui Pache, Crin, Viorel, Adriean si Sorin, cautarea unei terase devine, ca mai orice lucru de pe aici, o poveste cu naratie proasta, complicata si de cele mai multe ori fara happy-end, o combinatie intre BD, Sobolanii Rosii si Moartea domnului Lazarescu. Eu, cu vigilenta ce m-a facut deja celebru in cercul eletist al vecinilor mei de bloc ( Mosilor colt cu Obor), n-am stat mult pe ganduri si am facut o trecere in revista a ofertei terasiene: sezonul 2009.

Am sa va vorbesc de Herastrau pentru ca, lasand la o parte “faima” zonei, ramane unul dintre cele mai racoroase locuri pe vreme de canicula. Prima oprire Fattoria. Terasa arata foarte bine si este plasata extraordinar – este practic bagata cu totul in parc. Mancarea de la Fattoria nu este rea de loc si am sa subliniez faptul ca de la an la an chiar a evoluat, avand unele specialitati ce o fac unica in felul ei, de exemplu scoicile servite in oale de email. Selectia de vinuri este inspirata iar preturile nu te baga in a doua criza mondiala. Problema Fattoria apare atunci cand cauti o masa, pentru ca nu vei gasi fara rezervare prea timpurie. Mai mult decat atat, chiar si cu rezervare ai usoare dubii ca nu ti s-a data masa. Partea si mai proasta este atunci cand interactionezi cu un chelner sau (Doamne fereste) cu seful de la rezervari. Chelnerii de la Fattoria fac parte din specia Lupilor Tineri, avand nesimtirea si lenea generatiei de chelneri ceausisti la care se adauga aroganta, tupeul si smecheria specifica capitalismului dambovitean.

Lasand Fattoria in urma, ceva mai incolo, pe ruinele defunctei Alexandra Cafe sta un Trattoria il Calcio, avand in oferta mancare cu gust de congelator, debandada la mese si chleneri cu cap de curca. Desi au numere pe tricouri precum nationala Italiei, echipa de chelneri de la Trattoria Il Calcio seamana mai mult cu nationala lui Nea’ Pitzi la meciu’ cu Lituania: derutata, fara scop, tactica si tehnica… dar ce stiu eu? probabil ca si Nationala lui Pitzi prinde la popor…

Cam pe acelasi principiu functioneaza si Quattro Stagioni – un fel de frate mai mic a lui Il Calcio: mai mic, mai murdar si mai tamp, pacat de locatia ce este totusi atat de buna. Sigur ca da, cum era sa uit terasele de fitze din zona BTT? Isoleta (pentru cei ce sunt cititori recenti ai acestui blog – va trimit spre documentare la articolul din iunie 2008 “Isoleta de figuri”), aceasta japca a locului langa care a mai aparut o sosie – al carei nume imi scapa (si bine face) – ce m-a surprins de-a dreptul prin faptul ca pe doua ape plate si un caprese am platit 70 de lei.

Ce ar mai fi de amintit este bineinteles Casa di David, cu mancare de la civilizat la foarte bun. Terasa este frumoasa, vederea incantatoare, chelnerii civilizati, unii chiar simpatici. Sigur ca si aici rezervarea este sfanta, pentru ca altfel ramai nemancat. Daca ai puterea de caracter sa treci pe culoarul ce duce la carciuma, strajuit in stanga si in dreapta de Bentley-uri, Range-uri si Porsche-uri, atunci s-ar putea sa ai parte de o masa buna. Sincer vorbind, ce o fi in capul celor ce-si parcheaza musai masinile in curtea carciumii? ( n.a.: Nimic!)

Cam asta e Herastraul, mai ramane bineinteles varianta in care sa mancati la Ambasada Chinei, asta in cazul in care sunteti 007, Traian Basescu sau destul de beat sa intrati cu masina in gardul lor. Terasa placuta!

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Restaurantul Lotca – Davai Vodka!

May 22, 2009 in Restaurante de peste by leonte | 6 comments

Desi nu suna de prin partile dambovitene, Lotca a ancorat fix in buricul targului, pe celebra strada cu numele nu mai putin celebrului poet si anume Mihai Eminescu. Cu toate ca, de cum da soarele, nu prea mai poposesc decat prin carciumi cu terase sub cerul liber si instelat al republicii noastre, in cazul de fata denumirea carciumii m-a facut sa-mi incalc principiile si sa cobor in beciul in care aceasta a fost zamislita. M-am dus usor circumspect (stiti voi, aerul acela autoritar, spranceana dreapta putin ridicata si atentia marita la detalii). In cele din urma, ca orice lipovean ce se respecta, am scris acest articol mai mult din patetismul sufletului de baltaret si mai putin din rigoarea si obiectivitatea unui cautator de carciumi, caci verticalitatea coloanei mele culinare se inmoaie ca o lumanare de august in fata unui caras prajit in malai.

Lotca este genul acela de carciuma (casa Bana, Mamma Leone, Naser) in care nu conteaza foarte mult locatia sau stradania estetica a designerului anonim. Ceea ce conteaza este Maria Sa Mancarea si nobletea ideii de a face altceva decat fac ceilalti. De cum am coborat in chila lotcii, m-a inconjurat un miros de leustean de mi s-au taiat picioarele. Tulburat, m-am asezat la o masa mica si inima mi-a stat in piept cand din boxele spanzurate pe pereti au inceput sa rasune atingeri duioase de balalaica si cantece rusesti cu care am crescut pe malul drept al Dunarii Vechi. Brusc, am simtit nevoia sa beau o vodka si sa tavalesc cativa pesti. Meniul de la Lotca este o insiruire de bucate pe care nu le vei gasi in niciun manual de bucatarie sau emisiune culinara televizata in prime time, deoarece nu e un meniu de restaurant ci meniul oricarei case dobrogene de pe malul Dunarii. De fapt in asta consta marea gaselnita a acestui restaurant: puterea de a gati asa cum se gateste acasa, si nu cum se gateste la carciuma.

In Bucataria Lotcii se afla o mama’sa si un fecior, lipoveni cu acte in regula amandoi, adusi in mijlocul urbei de Mitici pentru a umple strazile cu mirosul de mujdei, leustean si bors. Si pentru ca veni vorba de bors, trebuie sa incercati neaparat borsul lipovenesc pentru ca este lipovenesc, pe cuvant de lipovean. Borsul acesta (povestesc pentru cei ce n-au avut inca sansa de a vizita orase-cetate precum Carcaliu, Mila 23, Jurilovca, etc) se serveste in doua reprize: intai pestele din bors, pe platouas, cu mujdei lipovenesc din plin, iar apoi zeama, minunata zeama ce nu are nimic de-a face cu niciun alt bors pe care l-ati gustat vreodata. Si am sa va povestesc putin si de mujdeiul lipovenesc, ce merge impreuna cu mamaliga si pestele precum echipa de 8+1 condusa de Elisabeta Lipa. Mujdeiul acesta nu este despre usturoi, este despre stiinta mai multor ingrediente puse impreuna… trebuie sa-l gustati.

Dupa ce borsul si-a atins obiectivul tinta si anume sufletul, soseste carasul prajit in malai. Carasul de Dunare este – si spun asta cu intreaga responsabilitate – cel mai dulce peste pe care il veti putea manca vreodata. Nedreptatit in Forbes-ul pestilor datorita oaselor, carasul ramane dupa mine adevaratul icon national de Dunare. N-as vrea sa va dau papilele peste cap povestind in amanunt senzatiile date de carasul prajit in malai… o sa spun doar ca la suprafata devine extrem de crocant, astfel incat poti spune ca rontai la el si ajungi pana in punctul in care fiecare osisor il vei trece de doua trei ori prin gura cu obsesia unui dependent.

Asadar revenind cu picioarele in Lotca, am sa va mai spun ca la antreuri au pestisori mici, scrumbie marinata, chiftelute de peste, icre adevarate si tot felul de bunatati ce te vor face sa torni spritz in tine ca Ferrari ce a alergat fara oprire 300 de km. Spritz-ul si bauturile in general sunt un capitol la care Lotca ar mai trebui sa umble: vinurile sunt putine, podgoriile – nu cele mai fericite (ma asteptam la mult Murfatlar si Sarica Niculitel), iar la vodka au Finlandia… o vodka destul de indepartata de apele tulburi ale balcanilor (sincer cred ca o Stolicinaia si un Russki Standard ar fi mers la fix). Dar avand in vedere ca locul e deschis de o saptamana, aceste lucruri se vor regla cu siguranta pe pacurs.

Pe cei ce mai pot si mai ajung vii pana la desert, ii las sa descopere uimiti bunatatile dulci ale locului. La nota nu va ganditi… am avut impresia ca e gresita (in sensul bun). O masa in doi, cu feluri multe si o sticla de vin nu a reusit sa atinga 80 de RON… po-ma-na! Concluzia finala: Le urez majoritatii bucurestenilor sa isi petreaca timpul prin carciumi cu specific romanesc sau prin pseudo pizzerii de fitze. Lotca o pastrez pentru mine si prietenii mei. NA ZDOROVIA!

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

DaDa restaurant – inca in viata

May 20, 2009 in Restaurante cosmopolite by leonte | 1 comment

Nu mai trecusem pragul de la DaDa de mai bine de doi ani. Nu stiu de ce, intotdeauna in momentul in care ne hotaram sa mergem se intampla ceva, sau ne razgandeam pur si simplu. Poate ca o parte de vina o are si locatia, nefiind un restaurant intr-o zona populata cu carciumi. Sigur, fraza de mai sus ar trebui tratata ca fiind neserioasa si nefondata, deoarece eu unul sunt adeptul publicului care-si cauta carciuma si al aceluia ce nimereste in ea.

Asadar, am poposit in amurgul unei zile de vineri la DaDa pentru o reevaluare. Cateva schimbari de amenajare interioara, ce fac ca locul sa fie in continuare printre cele mai inspirate restaurante de atmosfera din burgul dambovitean. E un loc in care atunci cand intri ai o brusca stare de confort, locul iti pare familiar gratie aglomerarii controlate de obiecte. In plus, faptul ca din locul in care mananci iti poti cumpara si ceva elemente vestimentare sau accesorii, contribuie esential la starea generala. Surprinzator a fost fapul ca intr-o vineri seara locul era putin populat. In afara de noi mai, erau ocupate doua mese. Una dintre mese, destul de mare, se pozitionase strategic in fata unei plasme spanzurate pe perete, plasma pe care rula filmul Steaua – Dinamo derby 2009. Acest lucru a daramat cam 40% din atmosfera frumoasa si confortabila a locului. Meciul Steaua – Dinamo (incheiat 1 la 1, pentru cei interesati) asezat printre obiectele de design ale restaurantului, mi s-a parut un gest de cocalareala de sueta.

Trecand peste acest aspect, ne-am cufundat in lecturarea meniului. Pe distinsul fundal sonor al lui Emil Gradinescu, am descoperit unul dintre cele mai curajoase, bine organizate si interesante meniuri din urbe. Monumentele culinare propuse de chef-ul de la DaDa sunt o curajoasa incursiune prin culturi gastronomice variate: de la italiana la spaniola, de la marocana la japoneza, toate fiind stranse inteligent si siret sub umbrela generoasa de modern cusine. In timpul lecturari meniului am facut cunostinta si cu chelnerul ce avea sa ne deserveasca in seara cu pricina. Un pustiulica semicartierist care, imbracat in camasa alba de chelner, s-a reinventat sub denumirea de homo superiorus. Banuiesc ca daca mi-ati mai citit articolele, stiti reactia alergica pe care o am la chelneri “inteligenti”. Cu o detasare demna de un Eliade de Vatra Luminoasa, omul ne-a recitat printre buzele prea pretioase sa se deschida corect, anumite pasaje din meniu. L-am lasat in pace, vrand sa ma bucur cu adevarat de mancarea pe care o asteptam.

Masa in sine a fost una reusita, chiar excelenta. Am vrut sa le vedem potenta la sushi, dar dupa ce am comandat, chelenrul s-a intors anuntadu-ne ca s-a sfarsit (sushi-ul, evident). M-am bucurat in schimb la antreu de un Burittos excelent cu somon si legume, iar apoi la felul principal de un iepure nemaipomenit la cuptor, cu vin si masline. Si pentru ca am pomenit de iepure, trebuie sa va spun ca exista o lista de carnuri rare pe care le gasiti la DaDa: prepelita, cocos, Merlin. Prepelita spre exemplu este gatita cu struguri si servita cu cartofi cu rozmarin. Totul a fost udat cu un prosecco bun si rece. Spre final, cand chelnerul a devenit mult mai abordabil (facand chiar si doua-trei glume) probabil avand in minte suma considerabila pe care deja o consumasem, am comandat si desertul. Un Creme Brulee cu Amaretto de toata lauda si un “Desertul casei” – o chestiune ingenioasa cu bezea, mascarpone si multe fructe rosii in sos de zmeura.

In ultimul act a venit si nota, corecta in raport cu calitatea mancarii. Ceasul batea de miezul noptii, iar noi in carciuma de pe Matei Voevod, la o aruncatura de bat de facultatea de teatru sorbeam ultimele picaturi de prosecco. Meciul era de mult terminat, Lacatus si Rednic erau la nani, chelnerul era fericit cu tips-ul, iar papilele noastre gustative erau perfect satisfacute.
Noapte buna Bucuresti!

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Cafe des Beaux Arts – pe strada Franceza, biensur.

May 14, 2009 in Cafea, ceai, inghetata by leonte | 3 comments

Am sa-mi continui campania pentru promovarea centrului vechi cu ultima mea descoperire ( si nu este una arheologica). Asadar, dames et messieurs, je vous presente Cafe des Beaux Arts, adica pentru vorbitorii de spaniola, letona si aromana: Cafeneaua Artelor Frumoase. Micutzul stabiliment vine sa mai aduca o raza de lumina alturi de ungurescul St. Georges, irlandezul O’Hara si italianul Gelatto pe aproape defuncta strada Franceza. Minunea este ca acesta cafenea cu cinci masutze este unul dintre cele mai de bun simt locuri construite vreodata in Bucuresti, unul dintre acele locuri ce te fac sa-ti spui in tot pesimismul emigrator ce te macina: exista speranta. Printre cladirile ce stau sa cada, printre mirosurile puternice de igrasie si boala ce insotesc zona la fiecare pas, printre chipurile tuciurii ale puradeilor ce se scalda in baltile lasate de ploaie, Cafe des Beaux Arts pare ireala, un soi de vals vienez al fantomelor interbelice deasupra ruinelor postrevolutionare. Nu stiu cu ce se ocupa proprietarul, dar deschiderea acestui loc este expresia unei pasiuni pentru detalii, si din aceasta cauza tind sa-l suspectez ca nu este roman. Micutza cafenea arata exact ca o bucatica din cafeneaua unui hotel parizian cu greutate, un soi de George V : tapet de matase, scaune stil, lambriuri de lemn, parchet din lemn masiv impecabil finisat. Pe pereti este o adevarata galerie de arta, tablouri autentice alese cu grija pe de o parte, iar pe cealalta parte o colectie intreaga a unei pictorite autohtone in perfecta concordanta cu intreaga atmosfera. Lumina impecabila, clar studiata, lucru ce iti amplifica dorinta de a pierde timpul la cafea si vorbe. Doua doamne extrem de dragutze ( una dintre ele fiind chiar asociata si sotie de proprietar) au grija de cafea, arte frumoase si conversatii. Invaluit in aburul unei cafele de pranz , tolanit confortabil in fotoliul din vitrina si contempland tablourile de pe pereti, la doar cativa pasi de cavoul teatrului Cassandra, am avut revelatia faptului ca a fi artist este o chestiune de curaj si asumare, de multe ori o nebunie, o agonie neinteleasa ale carei roade ai toate sansele sa nu le culegi in timpul vietii. M-am intrebat daca merita ca in urma ta sa ramana, fara sa ai deplina siguranta a eternitatii, un tablou spanzurat pe un perete, un manuscris sau ciudatele semne ale unei simfonii aruncate pe hartii portativ. Evident ca nu am gasit raspunsul unor intrebari mari intr-o cafenea mica, ceea ce am gasit insa a fost invitatia la gandire. Eu unul, impreuna cu un amic industrias in ale cafelei, am poposit in pravalia din discutie in primele zile ale existentei sale si din aceasta pricina locul avea parte de putini clienti. Asadar va invit pe toti cei CARE din cand in cand imi cititi gadurile, parerile si poftele pe hartia sticloasa a computerului, sa treceti sa beti o cafea, un Campari sau ce vrea imaginatia voastra la Cafe des Beaux Arts si va garantez ca fie si pentru o clipa veti salva de vechi, Centrul Vechi.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

« Older entries § Newer entries »