De felul meu sunt un tip matinal dupa standardele Bucurestiului, mai precis dupa standardele celebrelor cafenele de Bucuresti. Orasele adevarate, civilizate, importante din lumea asta se vad dupa forfota de dimineata si cand spun forfota nu ma refer doar la hoarda de nauci din trafic ce-si exerseaza dictia obsceno-urbana de la primele ore. Nu. Ma refer la forfota de pe trotuare ( ati observat cat de goale sunt trotuarele Bucurestiului dimineata?), din brutarii, din cafenele si din restaurantele deschise pentru micul dejun. Povestea si oful meu sunt vechi dar au atins apogeul acum vreo saptamana intr-o zi de joi. Bausem cu o seara inainte ( mult ) drept pentru care la ora diminetii la care ma activez ( ora 7.30 indiferent de ora de culcare), m-am trezit cu o nevoie fizica de manca un croissant si de a da peste cap o galeata de cafea. Una peste alta pe la 8 si 20 de minute m-am instalat in fata institutiei numita “Chocolate” de pe calea Mosilor pentru a-mi cere croissant-ul cuvenit. Am intrat si l-am cerut. O domnisoara tanara si un domn mai in varsta trebaluiau prin incinta. Cu parere de rau m-au informat ca celebrele croissant-uri sosesc de abia dupa 9.30. Bine domnilor, zic, la 9.30 orice cetatean cu slujba, e deja in fata biroului si trage nadejdea ca in curand se va face pranz, cine se mai gandeste la ora aia la croissante? Am iesit navalnic si putin iritat si m-am indreptat catre Ateneu – o zona bine populata cu cafenele. 8.30 – Turabo cafe. 3 mese pline semn ca mai sunt nebuni matinali. Fum de tigara obositor dar mirajul croissant-ului m-a facut sa trec peste. La intrebarea:’ Croissante aveti?” raspunsul a fost: ” Mai tarziu, nu acum!” Nu-i nimic mi-am spus la French Bakery sunt croissantele mult mai bune. 8.35- French Bakery. Un baietel metrosexual tragea de doua navete cu produse de patiserie. “V-au venit croisantele?” intreb increzator.
” Nu, astea sunt cele ce au ramas de ieri, sunt de aruncat, azi inca nu ne-a venit masina… mai tarziu”. Am simtit ca explodez. Normal ca mai aveti de ieri daca le aduceti la 11 cand nu mai cumpara nici dracu’. La Galleron la 8.40 se spala pe jos si nici urma de croissant, la Cafepedia nici o miscare, la Planters Cafe, inchis. Spre vestita piata Dorobanti n-am indraznit sa o mai iau din doua considerente: unu -nu imi place, doi – targetul de acolo face ochi dupa 10 deci e greu de crezut ca locurile sunt active mai devreme. In cele din urma am sfarsit lamentabil pe la un 8.50 intr-un Snack Attack in care am mancat un croissant putin mai rasarit decat daca mi-as fi luat unul impachetat de la alimentara. In concluzie: Domnilor de ce mama dracului le mai numiti cafenele? Spuneti-le bistrouri, baruri de seara, agentii matrimoniale, show room-uri de pitzipoance sau cofetarii. Nu le mai spuneti cafenele pentru ca jigniti termenul in sine. Cafeneaua este locul acela ce se deschide la prima ora si care te astepata cu miros de cafea proaspat prajita amstecat cu vanilie si unt din croissante pufoase si calde. Cafeneaua este locul acela ce din pacate nu mai exista in Bucuresti de la defunctul “Croissant de Paris” de pe Eminescu. Aceea era o cafenea pe care o gaseai deschisa la ora 7 punct cu cosurile pline de croissant, pain au chocolate sau pain au raisins. Dar cum ne-am obisnuit ca lucrurile bune sa sfarseasca prost, Croissant du Paris e inchis de vreo doi ani de cand francezul ce o detinea a plecat dintre noi. Concluzia, daca as fi un turist ratacit, ar fi cam asa… in Bucuresti dimineata incepe pe la 10, pranzul se termina pe la 6 pm, cina continua in club pana dimineata. Schimbati fratilor fusul orar!
You are currently browsing leonte’s articles.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
Se facuse seara si in centrul vechi cateva picaturi razlete de ploaie spalau caramida din zidurile fantomatice. Terasele de pe Smardan se golisera alungate de boabele primaverii si totul parea ca intr-o poza alb-negru miscata si cu un sharp indoelnic. Foamea si ploaia faceau ca ritualul cautarii locului ideal sa se transforme intr-o decizie bazata pe principiul “intram in primul”. Pe Selari, o intrare . Deasupra cu litere medievale: Crama Domneasca- restaurant voevodal. Cum bunica imi povestise ca strabunica ei vazuse pe viu un voevov m-am simtit indreptatit sa intru fara frica de a fi legitimat de sange albastru. Inauntru atmosfera promitatoare, spatiu decorat frumos, dar mai important nu kitch. Partea spectaculoasa am descoperit-o in momentul in care am mers spre fundul spatiului ce dezvaluia un perete de sticla in spatele caruia puteai admira ca intr-un acvariu ruinele cetatii vechi ale Bucurestiului. Unul dintre primele lucruri ce mi-au venit in minte a fost acela ca daca mi-ar veni vreun strain l-as aduce aici sa manance. Gandul corect mi-a fost confirmat de faptul ca trei din cele patru mese aflate in jurul nostru vorbeau alte limbi decat valaha. Meniul nu arata rau – continea ceva specialitati interesante, lucruri pe care nu le gasesti prin carciumile cu specific autohton, dar care in fond ( ele lucrurile) sunt puternic autohtone. Astfel puteai alege dintre diverse bunatati la jar ( iar jarul chiar era jar ca l-am vazut) si specialitati cu caracter medieval valah cum ar fi carne la sabie. Toate aratau foarte bine si desi nu le-am comandat pe toate le-am zarit pe alte mese. Spectaculos. Meniul de vinuri merita aplaudat pentru ca ia toate podgoriile din tarisoara Romania si le insira vinurile cele mai rasarite. In timp ce comandam bunatati in peisaj a aparut si un taraf decent ce, recunosc, a fost extrem de discret si cu muzica lautareasca adevarata fara nici un ton sau semiton de manea. Am cam asteptat dupa mancare cu toate ca prin spatiul locantei chelnerii alergau mai ceva ca Doina Melinte, asudand si dandu-si duhul. Toata aceasta alergare a chelnerilor ( multi dintre ei veniti cu transfer de prin locuri precum Terasa doamnei, Casa Banateana , etc – stiti genul ) s-a dovedit a fi nu foarte productiva intrucat timpul de asteptare a fost destul de maricel. Din acest punct de vedere nu va recomand locul daca va grabiti. Mancarea a fost buna, chiar excelenta pe alocuri, pastrama de exceptie si saramura de crap facuta cu dragoste. Portiile = generoase, asa incat daca te duci flamand si comanzi dupa pofta, va ramane multa mancare neatinsa pe masa. La final pe acordurile melodiei “Truli, truli, draga” a sosit si nota. Despre aceasta va avertizez ca este gandita orientat spre vizitatorii straini. Scumputz. Cu toate astea daca le pui in balanta : masa romantica cu vedere la ruine, muzica veche in surdina, mancare romaneasca buna si timp de asteptare lung plus preturi ridicate cred ca crasma in discutie merita vizita pentru ca, nu-i asa, chiorul e rege in tara orbilor.
Poate pentru multi acest cuvant “tzest” nu spune mare lucru, suna arhaic si daca se vorbeste de el pe blogul subsemnatului inseamna ca oarecum se leaga de mancare. Tzestul in doua cuvinte este un soi de cuptor de paine ce isi are originea prin miezul Olteniei de la Segarcea la Bailesti, o inventie ciudata ce scoate paini mari cat o roata de Dacia 1300, pufoase si gustoase incat cel care a apucat sa guste odata din painea in tzest ramane cu gandul la ea o viata. Ca orice lucru autentic din neologica noastra tara, tzestul este pe cale de disparitie sau mai rau, acolo unde mai exista a suferit niste modificari atat de dramatice incat dauneaza conceptului in sine. Aceasta dracovenie arata ca un fel de clopot/palarie/ozn facut din lut, paie si balega, un lucru destul de simplu in principiu dar, va garantez, extrem de complicat in fond. Am cautat prin toata Oltenia sa mai gasesc un tzest autentic si cu greu ( si ajutorul unei prietene) am gasit unul in fundul unei “bataturi” de prin Catane. Nu mai exista. Pur si simplu oamenii au uitat cum se mai construieste, nu mai stie nimeni sa “calce tzestul”, nu mai e nimeni in stare sa faca compozitia perfecta ca el sa nu crape atunci cand infrunta flacarile aprige, taranii moderni preferand sa sudeze bine o janta de tractor si sa o foloseasca pe post de tzest. In copilarie mi-am petrecut vacantele intr-un sat oltenesc si tin minte ca priveam fascinat cum femeile isi suflecau poalele si incepeau un soi de dans ritual cu picioarele goale prin lut pentru a da nastere acelei compozitii speciale. Ultima femeie pe care am vazut-o facand acest lucru a fost bunica mea. Azi ea are 96 de ani, nu-si mai aduce aminte ce punea exact pentru a face tzestul sa nu crape iar eu am undeva intr-o curte din Pipera – Ultimul Tzest. In ziua de Florii, mi-am adunat cativa prieteni, mi-am suflecat manecile, am framantat o paine si am dat drumul la tzest. Desi nu ma asteptam, a iesit exact ca in copilarie : mare, pufoasa, stropita cu rosii proaspete pe deasupra si desenata cu furculita. Mirosul unic de aluat copt pe pamant s-a ridicat triumfator deasupra suburbiei Bucurestiului facand pentru o clipa uitata detentia lui Gigi. A fost un festin ce a avut in centru aceasta paine antica cu gust unic din care se rupe cu mana atunci cand este calda, iar ea, painea, respira aburi calduti cu miros de grau ce plesneste in iulie in soarele arzator al Olteniei. De ce istorisesc aceasta intamplare cu caracter personal si intr-o oarecare masura si intim? Pentru ca din nou imi aduc aminte de lipsa de personalitate si mancarea cantineasca a restaurantelor romanesti din Bucuresti ( si nu numai). Tzestul este un instrument in jurul caruia poti sa-ti construiesti un intreg concept de carciuma, caci el in afara de paine mai stie sa faca si pui si placinte si o multime de alte lucruri de o savoare unica. Este de-a dreptul idiot cum carciumile italienesti isi aduc mesteri din Italia pentru a le construi “cel mai” cuptor de pizza, iar carciumile traditionale prefera sa-ti puna pe masa franzela turceasca taiata cu cutitul. Tzestul in discutie este doar unul dintr-un lung sir de exemple ce s-ar putea da, de metode autentice de gatit uitate sau pierdute. Ce este mai trist este faptul ca nu colectivizarea le-a distrus, ci din contra, capitalismul si ramura sa unica de economie romaneasca de piata in care segmentul carciumi traditionale traieste si respira pentru ca exista Metro. O idee buna ar fi ca nemtii de la Metro sa puna niste tzesturi in vanzare, frumoase, facute in Germania, poate ca asa bivolul cu carciuma romaneasca o sa inteleaga ca lucrurile importante ale civilizatiei noastre culinare mor… nu pentru ca ultima femeie care a calcat tzestul a facut 96 de ani, ci pentru ca ei nu au nici un fel de responsabilitate in ceea ce priveste perpetuarea bucatariei traditionale, pentru ca ei de fapt isi fac carciumi romanesti pentru ca sunt mai ieftine, visul lor adevarat fiind ca intr-o buna zi sa vanda sushi.
Cand da coltul ierbii, ma apuca dorul de dus prin centrul vechi si abandonat al urbei noastre. Zona arata extrem de straniu, parca e o reconstituire a Bucurestiului dupa bombardamentele din razboiul cu numarul 2, canale imense sapate peste care treci pe podete de lemn pe sub care se joaca tiganusi mici si zgomotosi, cladiri aplecate si gata sa cada pe tine…. ce sa mai, o gramada de capcane facute anume de catre Primarie pentru a tine speciile de Dorobanti departe de zona aceea. Centrul vechi arata in primavara lui 2009 ca o combinatie de Havana, Paris 1900 si Mizil, il iubesti si il urasti de la un metru patrat la altul; uitata de autoritati acesta bucata de oras renaste insa prin carciumi si prin calitatea oamenilor care vin acolo, este aproape incredibil cum prin mirosul acid de pipi combinat cu igrasie si prin fauna de tuciurii in maieu si slapi rasar locuri care inseamna exact esenta acelui loc. Statornicia si incapatanarea cu care bunul gust, inteligenta si eleganta incearca sa intre in focarul acela de prabusire incep sa dea roade, iar sambata noaptea ferit de lumina obsedata de detalii a zilei am avut pentru prima oara senzatia ca nu sunt in Bucuresti. Pe altarul acestui blog vor mai curge ceva articole despre stabilimentele din zona, astazi rezumandu-mi atentia catre doua dintre ele, extraordinare prin concept si executie.
Bernschutz& CO este o pravalie de ceaiuri si carti. Poti sa cumperi ceai, carti si prajiturele pentru acasa sau poti bea un ceai, manca o prajiturica si rasfoi o carte chiar acolo. Mica, cu un aspect cochet colonial, pravalia impresioneaza prin marea varietate de plante ce pot fi fierte si prin priceperea deosebita a tinerilor vanzatori. Nu spun de pricepere doar asa, ci pentru ca este greu sa gasesti pe cineva ( in spetza tanar) care sa fie pasionat si care sa vorbeasca atat de bine si atat de mult despre ceea ce vinde. Am baut un ceai spectaculos vizual, o planta care pusa intr-un ceainic transparent cu apa fierbinte infloreste pe repede inainte. M-am uitat tamp la spectacolul acelei plante ciudate in timp ce ma indopam cu un frusec de casa. La final am baut licoarea si mi-am cumparat “Baietii” de Vargas Llosa. Cred ca alegerea cartii a avut ceva de a face cu ceaiul. Nu are multe locuri… vreo sase, dar sunt suficiente. Stai in vitrina, privesti trecatorii, bei ceai, nu-i asa ca e undeva la granita dintre bohem, burghez si oldfashion? Ce va recomand este sa treceti pe acolo( pe Smardan) si sa bagati un cap, merita.
Mai departe pe Covaci am mai descoperit un loc pe care l-as lua acasa. Bruno – wine bar and coffee shop. Un loc micut pentru cunoscatori. Cand spun cunoscatori nu ma refer la coffe shop ( caci am simtit cum unii dintre voi au tresarit) ci la wine bar. Vinuri bune, excelente, din toata lumea si toate servite la pahar. In plus ca treaba sa fie perfecta poti sa-ti comanzi si niste branzeturi fine, putrezite, mucegaite. Am intrat in Bruno aproape de miezul noptii. Muzica era senzationala, jazz, volumul mediu spre jos astfel incat puteai sa auzi discaret si discutiile celorlalti. Un bar pe mijloc cu un frigider de vinuri si cu un bartender foarte simpatic. Inauntru lume foarte buna. Am comandat doua pahare de Saint Emilion si ne-am asezat pe bar. Fiecare sticla deschisa este vidata din nou dupa folosire, astfel licoarea din sticla ramane intacta din punct de vedere al gustului si aromei. A fost minunat. Bruno este genul de loc in care te duci sa te pierzi impreuna cu un pahar de vin de tot ceea ce inseamana greutatea acestui oras, este o cura de slabire a stresului. Stai pe bar, te joci cu licoarea prin toata cavitatea bucala, asculti jazz, faci conversatie inteligenta, te uiti pe fereastra, te pierzi usor in gandurile tale optimiste…
Asadar exista o singura sansa pentru zona calamitata de Primarie : Carciumi excelente si multe , numarul oamenilor de calitate ce merg acolo, acesta va trebui la un moment dat sa depaseasca considerabil numarul habitantilor dubiosi. Ne vedeam prin zona!
Humphrey Bogart sprijinit de pianul alb scoate din buzunar o tigara. Sunetul metalic al zippo-ului clasic razbate usor peste acordurile pianului. Isi aprinde tigara, trage un fum, se gandeste… ” just, play again Sam”. Icon-ul unui viciu. Intre timp la scara planetara lucrurile s-au schimbat mult, aproape categoric: pianele nu prea isi mai gasesc locul prin carciumi, Sam canta hip-hop iar tutunul dauneaza grav sanatatii. Oamenii viciosi stau in cete mici in colturi de strada sau in fata restaurantelor pentru a-si aprinde tigara cu care de altfel Hollywood-ul (si nu numai) i-a educat decenii intregi. Peste noapte tigara de dupa masa a devenit arma letala pentru cei din jur iar fumatorul un fel de criminal in serie. Sunt un fost fumator, ultima data cand am pus o tigareta normala in gura fiind prin 2001, si cu toate astea inca imi mai aprind dupa masa o cigarillo de pufait pentru placerea unei sieste complete. Nu ma consider un dependent si nici nu-l am pe Marlboro Man in minte cand fac asta, o fac de placere. Interzicerea fumatului in carciumi si cafenele reprezinta o privare de libertate, ascunsa in spatele argumentului cu fumatul pasiv. In era in care putem clona o oaie, face sex pe telefon si turism spatial mi-e greu sa cred ca nu e nimeni in stare sa inventeze un device care sa suga fumul eliberat de plamanii viciati fara ca acesta sa treaca pe la nasul metrosexualilor pasionati de Chanel 5. Cel mai trist Paris a fost acela in care s-a interzis fumatul, au sfasiat pur si simplu din personalitatea unui oras in care imaginea frantuzului la cafea cu Gitanes-ului in coltu gurii era langa bagueta, crepe sau menthe a perrier, un Paris in care basca tinerei studente ce citeste Balzac pe o masuta mica de carciuma nu mai are nici un farmec fara Gauloises-ul de pe masa.
Pana la urma fumatul este o chestiune de decizie a fiecarui individ, un viciu ale carui “reziduri” cred ca ar putea fi rezolvate cu o ventilatie corecta si nu cu o lege care sa-i dea afara din carciuma la unul dintre momentele de apogeu ale unei cine : digestiv si tigara. Mi-e teama ca asta este doar inceputul, ce urmeaza poate fi mult mai grav : barbati si femei in pielea goala pe balcon pentru tigara de dupa, cenzura in cartile pentru adolescenti astfel incat Moromete ii va cere lu Balosu din cand in cand o bomboana fondanta, tigari vandute cu abonament la chimoterapie, etc. Asadar unul dintre vicii este clar pe duca, ce este bulversant este faptul ca nici o virtute nu sta sa rasara in locul lui, deci nu merge cu “taiem un rau apare un bine”. Mai mult decat atat cred ca ar putea fi gasite legi mult mai importante decat asta, cum ar fi o lege impotriva razboiului, sa-l interzica. Ai chef de un razboi, iesi dumneata afara. Oricum nu cred ca i-ar simti multa lume lipsa, in fond nu stiu multi care ar zice dupa o minunata friptura de vita :” Bai, ce-mi arde buza dupa un razboi…. eu ies la unu mic!”.
A fost ca intr-un film indian din anii ‘80. Ea, personajul central a disparut intr-o buna zi de acasa incarcata de geamantane din care rasareau cozi de chefal si zargan, tarand melancolic intr-o lumina crepusculara un navod pe ale carui impletituri puteai zari schelete de alge marine ce eliberau in aerul poluat al capitalei un miros de mal, scoici si sare ca in locul in care Dunarea imbratiseaza la finalul calatoriei Marea Neagra. In dimineata urmatoare, in casa de pe General Berthlot in care locuise atatia ani, nu mai era nimic. Cativa clienti rataciti incercau cu deznadejde poarta inchisa. Primul telefon mi-a sunat in jurul pranzului. O voce frematata m-a intrebat direct fara nici o alta introducere in afara de aceea digitala pe care din politete telefonul meu o afisaza :- Nu mai e? S-a desfintat? Ce se intampla? Unde a plecat Mamma? Asta a fost primul semn a ceea ce urma sa se intample, o mare de intrebari, telefoane, zvonuri si teorii. Ca in orice scenariu de film, intriga nu s-a lasat asteptata. In casa Mammei s-a asezat altcineva deschizand o pravalie de peste cu un nume englezit ce ar fi fost capabil sa nasca in mintile dependentilor impresia ca Mamma s-ar fi emanciat, si-ar fi tras o coafura noua cu culoare platinata, si-ar fi dat jos sortul plin de solzi in al carui buzunar mare obisnuia sa-si tina cutitul pescaresc si in locul lui ar fi adoptat o tunica alba cu monograma si cheia de la congelator. Panica, suspiciuni si cantece de dragoste triste. Pe copacii din parcuri (in special pe salcii) aparusera afise cu poza Mammei avand deasupra scris de-o schioapa “missing”. In tot acest timp peste oras se lasa din ce in ce mai multa dorada de crescatorie si somon congelat in punga. Cand totul parea pierdut iar imaginea Mammei in fata cazanului de bors de sturion devenea din ce in ce mai intunecata s-a intamplat minunea. Telefonul a sunat din nou. De data aceasta intr-o dimineata de joi. Am raspuns si am auzit din celalalt capat : ” Mamma are o casa noua”. Am coborat in graba imbracat sumar avand in mana un petic de hartie pe care scria Strada Povernei. Am condus fara reguli pana acolo, iar cand am coborat din masina am simtit in aer mirosul uitat: marar, usturoi, cartof fiert si… mare. Mamma Leone era acolo, pe Povernei, in casa noua, cu curte mare. Am mancat. Slava Domnului nimic nu s-a schimbat nici gustul, nici meniul, nici chelnerii, doar casa. Asadar, pentru toti copii Mammei a reinceput Vacanta Mare. Pofta buna!
Daca e sa ma iau dupa buclucasele intamplari cu romanii din Italia ar trebui sa evit sa mai recomand restaurante italienesti in Romania din spirit de solidaritate cu romanii defavorizati din cizma. Totusi, fara sa intru in polemica, as spune ca nu iese fum fara foc si nici pizme fara Mailat. Avand in vedere ca uneori imi place sa ma consider mai mult lipovean, voi vorbi azi de o carciuma italieneasca . La Cismigiu functioneaza de ani buni stabilimentul Cafe Latte al carui proprietar este un italian pasionat de cafea, vinuri si yacht-uri. Locatia din punct de vedere concept seamana cu un produs de cafea instant, nu pentru calitate, ci pentru faptul ca este 2 in 1, adica jumate de casa cafenea, jumate wine bar si restaurant. Pentru partea de cafenea recunosc ca numele este perfect, lucru ce nu se mai aplica in zona de restaurant, e dubios sa ai un wine bar care sa se numeasca Cafe Latte. Dar ma rog, nu o sa incerc sa descifrez mecanismul logic folosit de italian atunci cand si-a botezat opera. Scopul pentru care scriu acest articol este acela de a infatisa cititorului un restaurant italian total diferit de ceea ce cunoastem cu totii ca s-ar afla pe la noi prin urbe. “Cucina Italiana Creativa” – este conceptul carciumii adica nu Trattorie, nu Fattorie, nu Ostterie, ci un soi de bucatarie italieneasca traditionala tratata creativ adica ( cu voia dumneavoastra) frantuzesc. Ce rezulta este intra-adevar o mancare surprinzatoare, elaborata dar care pastreaza savoarea ingredientelor de baza ce au fost folosite. Si ca tot a venit vorba de ingrediente, nu stiu de unde face italianul piata, dar senzatia este ca acestea sunt de o foarte buna calitate. Carciuma este mica , cateva mese, poate vreo sapte, decorata modernist putin prea colorat pentru gustul meu. Culoarea portocalie a peretilor e putin ametitoare fie si pentru un restaurant creativ. Cu toate astea restaurantul arata deosebit de ingrijit, iar set-up-ul de pe mese este extrem de manierat fara a-l arunca in scortos. Antreurile nu contin bruschete lasand locul unor lucruri mult mai nobile cum ar fi carpaccio-ul de ton in fata caruia ma plec cu respect . Pastele nu e nevoie sa va mai spun ca sunt formidabile iar daca ar fi sa recomand as merge pe paste “con Zucchini” pentru simplitatea si in acelasi timp perfectiunea lor. La “secondi” ca orice lipovean respectabil, eu m-am dedat la peste . Faptul ca dorada nu a fost nici in sare si nici pe gratar, ci la cuptor cu ierburi fine si un sos ce fara doar si poate a trecut prin mainile unui sosier dedicat m-a facut brusc sa apreciez locul in care ma aflam. Atentia mi-a fost atrasa si de un homar ce arata foarte bine. Friptura de vaca este la randul ei o chestiune tratata cu respect si grija asa incat v-o recomand in ciuda pretului si a proteinelor rele. Meniul de deserturi este deosebit de imbietor dar daca sunteti fumatori il puteti lua “next door” in cafene. O chestiune cu adevarat colosala este meniul de vinuri, cred ca au cel putin 200 de titluri . Italia o acopera toata din Sicilia pana In Piemonte si din Toscana pana in Sardinia. Pe langa Italia, au titluri grele din Franta, Spania si Lumea Noua neuitand sa includa si o selectie cu adevarat atentia de licori romanesti. Vorbind acum in termeni finaciari as spune ca locul nu este unul de criza si nici unul in care sa te duci cu banii de la Trattoria Il Calcio, Cafe Latte este un loc scump fara sa o dea in exagerat, un loc scump care spre deosebire de altele nu te face sa te simti prost ca ai dat banii, un loc care merita.
Ca sa ajungi la Naser trebuie sa indeplinesti anumite criterii fara de care va fi extrem de dificil sa intelegi, sau sa agreezi locul in cauza. In primul rand ar trebui sa fi vaccinat, in al doilea rand ar trebui sa ai un dezvoltat simt al umorului, sa nu ai greturi, sa nu ai tricou cu Bush sau USA, sa fii curajos, sa-ti placa cu adevarat sa mananci, sa ai in abonamentul de cablu Discovery si mai ales sa fi adept al conceptului : daca arata bine, e bun de mancat. Daca stati binisor la aceste criterii puteti sa va luati un prieten doi si sa incercati Naserul cu degetul. Arabu’ proprietar are sub acelasi acoperamant de poliplan o frizerie ( de barbati) o macelarie si vreo 6 mese de mancat… ca sa ai de unde sa alegi, un soi de mall de Afganistan. Locul este pentru cei aventurieri o adevarata poveste. Deschizi o usa ce scartaie si zdruncina vreo doi clopotei si te pomenesti in fata unui galantar plin cu carnuri puse una peste alta. Vitrina are pete de sange inchegat si amprente de degete. Imediat in stanga zaresti mesele, iar pe un scaun cu o casa de marcat in fata sta Naser alaturi de o sotie ( imbracata corespunzator ) cu un prunc in brate. Proptit in perete cu dibluri un televizor pseudocolor pe care ruleaza un singur post Al Jazira. O iei incet prin acest peisaj si iti gaseti loc la o masa ale carei scaune de duzina au plastic pe ele ca nu cumva sa le murdaresti sezutul din musama. Te-ai asezat. In stanga si in dreapta ta se vorbeste limba Profetului Mahomed. Faptul ca la doua mese mai in spate doi domni imbracati la costum vorbesc mioritica te mai linisteste. Totusi mirosuri placute iti bucura cerebelul. Cauti disperat din priviri un chelner… te procopsesti cu un meniu patat de mancare in care felurile prezentate sunt insotite de poze indoielnice ( ca si calitate fotografica) . Te-ai hotarat… prinzi cu greu un chelner si comanzi cat mai mult din mancare. Bautura: ceaiuri, sucuri, iaurt… nu rostesti cuvantul alcool caci s-ar putea sa devii stire pe televizorul din perete. Astepti… e usor cald… impotriva vointei tale organismul te trimite la toaleta….hai ca poti sa o faci si pe asta…. ba nu, mai bine nu. Intr-un final vine mancarea, e momentul in care tot locul acela ciudat dispare , ramai tu cu mancarea ta in fata iar dincolo de asta alb. Nu conteaza ca nu ti-a adus tacamul inca, te arunci cu mainile… daca n-ar fi arabii imprejur ai striga ALELUIA. Ce vine din bucataria lui Naser nu are nici o legatura cu ce se intampla in jurul tau… este perfect, gustos, savuros este de fapt singurul si cel mai puternic motiv pentru care ar trebui sa fii acolo. Nu pot sa spun ce mi-a placut mai mult caci am mancat mult, de toate si mi-a placut tot. As evidentia in mod deosebit platoul cu gratar de organe si falafelul, nu as vrea sa omit frigaruile de-a dreptul stratosferice si nici hommous-ul. Imediat dupa festin te relaxezi… mai ca ai baga si un tuns, dar ti-e lene asa ca iti aprinzi o narghilea si contempli melancolic blocurile comuniste ce se vad delicat prin vitrina stabilimentului. La plecare iesi prin macelarie si iei pentru acasa lucruri ca sa se bucure si familia de niste produse de exceptie. Ai iesit, aerul Bucurestiului pare acceptabil. Pleci leganat si fericit : mancat, fumat…viu. Viata e frumoasa si simpla, iar CNN-ul nu are intodeauna dreptate, in fond Naser se tine de promisiuni : gateste bine, macelareste bine si probabil ca tunde ireprosabil.
Sa zicem ca e duminica, stiti voi ziua aceeea in care vegetam tamp cu telecomanda televizorului in mana inca abulici si ametiti dupa o sambata zbuciumata, cu un ochi razand ca e ziua in care nu facem nimic si cu un altul plangand ca maine este luni. Se intampla ca uneori duminica sa ai nevoie de un pranz fie pe considerentul ca o ciorba acra ar mai sterge amintirea faptului ca in seara precedenta ai avut un dialog mai putin principial cu proprii tai pantofi, fie ca e ziua cuiva din familie si atunci trebuie sa organizezi ceva festiv, cald si intim in acelasi timp. E greu sa-ti iei toata familia plus matusa Tamara, unchiu’ Vasilica si varul Viorel
( proaspat intors din Afganistan cu doua decoratii) si sa incerci sa-i duci pentru ati serba tatal intr-un loc destul de comun pentru toti: nici scortos, nici ieftin, nici fusion, nici traditional de doi bani, nici minimalist, nici kitch. Ei, aici e momentul perfect in care ar trebui sa o cunosti pe Rossetya – o carciuma cu retete boieresti cercate ce-si trage “inspiratiunea” din saloanele valahe de secol 19. Stabilimentul culinar isi are salasul intr-o casa frumoasa foarte aproape de…. ati ghicit : Piata Rosetti. Cu siguranta alegerea numelul nu a fost cea mai inspirata fapta a proprietarilor, mai ales cand mai strecori si un “Y” prin denumire… un fel de Roxy cu doua puncte deasupra de prin oracolele ascunse prin bancile scolior generale din anii ‘80. Tracand peste acest aspect, locul este unul ce merita vizitat caci are lucruri de oferit. Primul lucru ar fi faptul ca aranjamentul interior s-a tinut departe de blanurile de urs puse pe pereti, fiarele de calcat cu carbuni si sculpturile mioritice in scandura de lemn de brad. Restaurantul are doua saloane aranjate cu grija pe cat de cochete pe atat de neutre, numai bune sa starneasca nepasarea ta si aprecierea unanima a familiei tale mai in varsta. Ce e frumos cu adevarat este faptul ca meniul are o introducere crosetatata din cuvinte alese ce te invita respectuos in lumea gastronomica a locantei. Si uite asa incep sa ti se plimbe prin fata ochilor bucate ce suna la fel de bine precum arata si precum le este gustul : Ceafa de mistret cu mere, sos de hrean si afine, Caprioara cu visine, Prepelite la ceaun cu mujdei si mamaliga, Piept de rata cu varza, Picioruse de broasca cu sos de capere. Si daca cumva Al’ batran face o varsta rotunda puteti comanda dinainte un purcelus de lapte auriu, o rulada de iepure sau un fazan umplut… asa ca sa se vorbeasca vreo trei ani de fiecare Paste si Craciun despre ce masa ai organizat tu. Meniul de la Rossetya este intr-adevar unul special in care gasesti bunatati rare. Punctul la care el pacatuieste ( parerea mea) este acela ca e putin prea vast. Dar hai sa zicem ca acest lucru e doar o carcoteala de a mea caci, sincer vorbind, nu am gasit ceva nesatisfacator in tot ceea ce am comandat. Mie in special imi plac prepelitele si gustarea de peste. Prepelitele pentru ca sunt proaspete, bine facute si foarte fragede… genul acela de “pasarica” pe care o mananci cu totul inclusiv cu oasele extrem de crocante si casante, felul de mancare in care nu poti sa te abtii sa nu intervii grotesc cu mainile si jumatate de fata. Iar ca sa mai speli pacatul mancarurilor, lista de vinuri e una decent facuta: vinuri romanesti adevarate, din noua generatie, departe de pasarica de Murfatlar sau comorile dacilor de Jidvei. La final, daca muschii stomacali nu te mai tin pentru o placinta adevarata poti opta romantic si arhaic pentru o dulceata de nuci verzi. Nota e una decenta, dar nu trebuie aratata neaparat unchiului Vasilica ce a fost toata viata lui contabil la CECOOP. Prin urmare Rossetya vine din partea mea catre voi ca o recomandare, una calda pe care v-o fac cu tot statutul meu de familist convins, bucuros mereu la mesele mari cu toti ai mei si mereu zambitor la povestile din armata sau de la Olanesti ale celor mai batrani.
Pofta Buna!
Mica Elvetie e o carciuma destul de veche a Micului Paris. Mica locanta
si-a tot schimbat micul asezamant, in momentul de fata situandu-se pe mica strada Aviator Sandu Aldea (un mic erou al marelui razboi mondial). Nu mica mi-a fost sfortarea de a face rost de o masa, deoarece Mica Elvetie fiind mica are doar cateva mese mici si care in micile weekend-uri bucurestene se umple numaidecat. Stiu ca exista in oras mai multi indivizi mici de statura sociala ce istorisesc prin diverse publicatii mici povestioare despre micul restaurant. Si eu va voi povesti mica mea aventura culinara la Mica Elvetie si va voi spune parerea mea mica despre acest loc. Mica locanta incearca sa reproduca o mica cabanuta din Alpi, pierzand din vedere un mic aspect si anume acela ca noi ne aflam la sud de Carpati. Asadar pentru mine micul set-up interior nu reprezinta punctul forte al subiectului aflat in fata noastra pentru o mica disectie. Alura elvetiano-tiroleza prafuita si cu picturi mari de autori mici aduce a restaurant usurel si fara pretentii. Bancile mici de lemn sunt tipice after-sky-urilor din tara cantonelor in care te imbeti si mananci carnati mici cu numai doispe’ euro. In plus din niste boxe mici prinse cu holsuruburi in perete, rasuna micul Radio Romantic
( nimerisem chiar ora de dedicatii). Trecand peste micul comentariu legat de design am sa continui coborandu-mi mica atentie asupra meniului. Sunt lucruri mici si interesante acolo dar, din pacate nimic care sa imi raneasca adanc micul orgoliu de culinariard. La antreuri ochii mei mici s-au bucurat la vederea unei selectii de carnuri elvetiene afumate. M-am gandit ca trebuie sa fie ceva special, un fel de carne de Milka afumata cu rasina de cedru. Cand a venit micul platouas acesta continea cam patru tipuri de mezeluri dintre care doua tipic italiene : bresaola (dupa parerea mea preambalata) si culatello. Acum recunosc cultura mea este mica cand vine vorba de carnuri afumate elevetiene… poate se aseamana foarte mult avand in vedere mica granita intre cele doua tari. La felul de baza toata lumea tinde sa-si ia fripturile mari de pe pietrele mici. Ca sa stabilim din capul locului, chestia cu servitul pe piatra e o mica sfaraiala. Practic carnea vine cruda si ti-o prajesti tu pe o piatra incinsa. Pentrui vita mai inteleg procesul pentru ca-ti poti stabili tu gradul de prajire mai in sange mai bine facut… pentru peste mi se pare degeaba si o mica bataie de cap in plus. Servirea carnii pe piatra ca si specialitate nu este vreo realizare cu care un bucatar cat de mic sa se mandreasca deoarece acesta nu are nici cea mai mica implicare. Sigur exista varianta in care micul bucatar pregateste o mica marinata pentru carne si controleaza sistemul de macerare dupa mici retete numai de el stiute. In cazul micului restaurant elvetian nu este cazul, deoarece si pe meniu este specificat faptul ca micile halci de carne vin de la Angst ( pentru cunoscatorii mici, Angst livreaza in restaurante carnea deja marinata). Am apreciat in schimb micul desert de fructe cu alcool si inghetata mica de vanilie. Cand a sosit nota, am gasit in sfarsit si ceva mare in Mica Elvetie…. mare cam de 250 de EU in patru persoane ( cu vin moderat!). Micul meu univers de valori spune ca e putin cam mult pentru carne de la Angst, bresaola, decor tirolez si Radio Romantic. Acestea fiind spuse inchei mica mea dizertatie despre Mica Elvetie spunand ca uneori cand fulgi mici de nea curg intr-un dans neinteles din cer si simti mica nevoie de a fii la munte ( dar nu poti) merita sa faci o mica vizita prin Mica Elvetie Saint Moritz, altfel daca n-ai trecut de 50, cred ca exista mici locuri mai bune la aceiasi bani.
LEONTE
- Vârsta: 34
- Sexul: Masculin
- Zodia: Taur
- Domeniul de activitate: Publicitate
- Locaţia: Bucuresti : România
Sponsori
