Cafea, ceai, inghetata

You are currently browsing the archive for the Cafea, ceai, inghetata category.

Am sa-mi continui campania pentru promovarea centrului vechi cu ultima mea descoperire ( si nu este una arheologica). Asadar, dames et messieurs, je vous presente Cafe des Beaux Arts, adica pentru vorbitorii de spaniola, letona si aromana: Cafeneaua Artelor Frumoase. Micutzul stabiliment vine sa mai aduca o raza de lumina alturi de ungurescul St. Georges, irlandezul O’Hara si italianul Gelatto pe aproape defuncta strada Franceza. Minunea este ca acesta cafenea cu cinci masutze este unul dintre cele mai de bun simt locuri construite vreodata in Bucuresti, unul dintre acele locuri ce te fac sa-ti spui in tot pesimismul emigrator ce te macina: exista speranta. Printre cladirile ce stau sa cada, printre mirosurile puternice de igrasie si boala ce insotesc zona la fiecare pas, printre chipurile tuciurii ale puradeilor ce se scalda in baltile lasate de ploaie, Cafe des Beaux Arts pare ireala, un soi de vals vienez al fantomelor interbelice deasupra ruinelor postrevolutionare. Nu stiu cu ce se ocupa proprietarul, dar deschiderea acestui loc este expresia unei pasiuni pentru detalii, si din aceasta cauza tind sa-l suspectez ca nu este roman. Micutza cafenea arata exact ca o bucatica din cafeneaua unui hotel parizian cu greutate, un soi de George V : tapet de matase, scaune stil, lambriuri de lemn, parchet din lemn masiv impecabil finisat. Pe pereti este o adevarata galerie de arta, tablouri autentice alese cu grija pe de o parte, iar pe cealalta parte o colectie intreaga a unei pictorite autohtone in perfecta concordanta cu intreaga atmosfera. Lumina impecabila, clar studiata, lucru ce iti amplifica dorinta de a pierde timpul la cafea si vorbe. Doua doamne extrem de dragutze ( una dintre ele fiind chiar asociata si sotie de proprietar) au grija de cafea, arte frumoase si conversatii. Invaluit in aburul unei cafele de pranz , tolanit confortabil in fotoliul din vitrina si contempland tablourile de pe pereti, la doar cativa pasi de cavoul teatrului Cassandra, am avut revelatia faptului ca a fi artist este o chestiune de curaj si asumare, de multe ori o nebunie, o agonie neinteleasa ale carei roade ai toate sansele sa nu le culegi in timpul vietii. M-am intrebat daca merita ca in urma ta sa ramana, fara sa ai deplina siguranta a eternitatii, un tablou spanzurat pe un perete, un manuscris sau ciudatele semne ale unei simfonii aruncate pe hartii portativ. Evident ca nu am gasit raspunsul unor intrebari mari intr-o cafenea mica, ceea ce am gasit insa a fost invitatia la gandire. Eu unul, impreuna cu un amic industrias in ale cafelei, am poposit in pravalia din discutie in primele zile ale existentei sale si din aceasta pricina locul avea parte de putini clienti. Asadar va invit pe toti cei CARE din cand in cand imi cititi gadurile, parerile si poftele pe hartia sticloasa a computerului, sa treceti sa beti o cafea, un Campari sau ce vrea imaginatia voastra la Cafe des Beaux Arts si va garantez ca fie si pentru o clipa veti salva de vechi, Centrul Vechi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

De felul meu sunt un tip matinal dupa standardele Bucurestiului, mai precis dupa standardele celebrelor cafenele de Bucuresti. Orasele adevarate, civilizate, importante din lumea asta se vad dupa forfota de dimineata si cand spun forfota nu ma refer doar la hoarda de nauci din trafic ce-si exerseaza dictia obsceno-urbana de la primele ore. Nu. Ma refer la forfota de pe trotuare ( ati observat cat de goale sunt trotuarele Bucurestiului dimineata?), din brutarii, din cafenele si din restaurantele deschise pentru micul dejun. Povestea si oful meu sunt vechi dar au atins apogeul acum vreo saptamana intr-o zi de joi. Bausem cu o seara inainte ( mult ) drept pentru care la ora diminetii la care ma activez ( ora 7.30 indiferent de ora de culcare), m-am trezit cu o nevoie fizica de manca un croissant si de a da peste cap o galeata de cafea. Una peste alta pe la 8 si 20 de minute m-am instalat in fata institutiei numita “Chocolate” de pe calea Mosilor pentru a-mi cere croissant-ul cuvenit. Am intrat si l-am cerut. O domnisoara tanara si un domn mai in varsta trebaluiau prin incinta. Cu parere de rau m-au informat ca celebrele croissant-uri sosesc de abia dupa 9.30. Bine domnilor, zic, la 9.30 orice cetatean cu slujba, e deja in fata biroului si trage nadejdea ca in curand se va face pranz, cine se mai gandeste la ora aia la croissante? Am iesit navalnic si putin iritat si m-am indreptat catre Ateneu – o zona bine populata cu cafenele. 8.30 – Turabo cafe. 3 mese pline semn ca mai sunt nebuni matinali. Fum de tigara obositor dar mirajul croissant-ului m-a facut sa trec peste. La intrebarea:’ Croissante aveti?” raspunsul a fost: ” Mai tarziu, nu acum!” Nu-i nimic mi-am spus la French Bakery sunt croissantele mult mai bune. 8.35- French Bakery. Un baietel metrosexual tragea de doua navete cu produse de patiserie. “V-au venit croisantele?” intreb increzator.
” Nu, astea sunt cele ce au ramas de ieri, sunt de aruncat, azi inca nu ne-a venit masina… mai tarziu”. Am simtit ca explodez. Normal ca mai aveti de ieri daca le aduceti la 11 cand nu mai cumpara nici dracu’. La Galleron la 8.40 se spala pe jos si nici urma de croissant, la Cafepedia nici o miscare, la Planters Cafe, inchis. Spre vestita piata Dorobanti n-am indraznit sa o mai iau din doua considerente: unu -nu imi place, doi – targetul de acolo face ochi dupa 10 deci e greu de crezut ca locurile sunt active mai devreme. In cele din urma am sfarsit lamentabil pe la un 8.50 intr-un Snack Attack in care am mancat un croissant putin mai rasarit decat daca mi-as fi luat unul impachetat de la alimentara. In concluzie: Domnilor de ce mama dracului le mai numiti cafenele? Spuneti-le bistrouri, baruri de seara, agentii matrimoniale, show room-uri de pitzipoance sau cofetarii. Nu le mai spuneti cafenele pentru ca jigniti termenul in sine. Cafeneaua este locul acela ce se deschide la prima ora si care te astepata cu miros de cafea proaspat prajita amstecat cu vanilie si unt din croissante pufoase si calde. Cafeneaua este locul acela ce din pacate nu mai exista in Bucuresti de la defunctul “Croissant de Paris” de pe Eminescu. Aceea era o cafenea pe care o gaseai deschisa la ora 7 punct cu cosurile pline de croissant, pain au chocolate sau pain au raisins. Dar cum ne-am obisnuit ca lucrurile bune sa sfarseasca prost, Croissant du Paris e inchis de vreo doi ani de cand francezul ce o detinea a plecat dintre noi. Concluzia, daca as fi un turist ratacit, ar fi cam asa… in Bucuresti dimineata incepe pe la 10, pranzul se termina pe la 6 pm, cina continua in club pana dimineata. Schimbati fratilor fusul orar!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +4 (from 4 votes)

Cand da coltul ierbii, ma apuca dorul de dus prin centrul vechi si abandonat al urbei noastre. Zona arata extrem de straniu, parca e o reconstituire a Bucurestiului dupa bombardamentele din razboiul cu numarul 2, canale imense sapate peste care treci pe podete de lemn pe sub care se joaca tiganusi mici si zgomotosi, cladiri aplecate si gata sa cada pe tine…. ce sa mai, o gramada de capcane facute anume de catre Primarie pentru a tine speciile de Dorobanti departe de zona aceea. Centrul vechi arata in primavara lui 2009 ca o combinatie de Havana, Paris 1900 si Mizil, il iubesti si il urasti de la un metru patrat la altul; uitata de autoritati acesta bucata de oras renaste insa prin carciumi si prin calitatea oamenilor care vin acolo, este aproape incredibil cum prin mirosul acid de pipi combinat cu igrasie si prin fauna de tuciurii in maieu si slapi rasar locuri care inseamna exact esenta acelui loc. Statornicia si incapatanarea cu care bunul gust, inteligenta si eleganta incearca sa intre in focarul acela de prabusire incep sa dea roade, iar sambata noaptea ferit de lumina obsedata de detalii a zilei am avut pentru prima oara senzatia ca nu sunt in Bucuresti. Pe altarul acestui blog vor mai curge ceva articole despre stabilimentele din zona, astazi rezumandu-mi atentia catre doua dintre ele, extraordinare prin concept si executie.
Bernschutz& CO este o pravalie de ceaiuri si carti. Poti sa cumperi ceai, carti si prajiturele pentru acasa sau poti bea un ceai, manca o prajiturica si rasfoi o carte chiar acolo. Mica, cu un aspect cochet colonial, pravalia impresioneaza prin marea varietate de plante ce pot fi fierte si prin priceperea deosebita a tinerilor vanzatori. Nu spun de pricepere doar asa, ci pentru ca este greu sa gasesti pe cineva ( in spetza tanar) care sa fie pasionat si care sa vorbeasca atat de bine si atat de mult despre ceea ce vinde. Am baut un ceai spectaculos vizual, o planta care pusa intr-un ceainic transparent cu apa fierbinte infloreste pe repede inainte. M-am uitat tamp la spectacolul acelei plante ciudate in timp ce ma indopam cu un frusec de casa. La final am baut licoarea si mi-am cumparat “Baietii” de Vargas Llosa. Cred ca alegerea cartii a avut ceva de a face cu ceaiul. Nu are multe locuri… vreo sase, dar sunt suficiente. Stai in vitrina, privesti trecatorii, bei ceai, nu-i asa ca e undeva la granita dintre bohem, burghez si oldfashion? Ce va recomand este sa treceti pe acolo( pe Smardan) si sa bagati un cap, merita.
Mai departe pe Covaci am mai descoperit un loc pe care l-as lua acasa. Bruno – wine bar and coffee shop. Un loc micut pentru cunoscatori. Cand spun cunoscatori nu ma refer la coffe shop ( caci am simtit cum unii dintre voi au tresarit) ci la wine bar. Vinuri bune, excelente, din toata lumea si toate servite la pahar. In plus ca treaba sa fie perfecta poti sa-ti comanzi si niste branzeturi fine, putrezite, mucegaite. Am intrat in Bruno aproape de miezul noptii. Muzica era senzationala, jazz, volumul mediu spre jos astfel incat puteai sa auzi discaret si discutiile celorlalti. Un bar pe mijloc cu un frigider de vinuri si cu un bartender foarte simpatic. Inauntru lume foarte buna. Am comandat doua pahare de Saint Emilion si ne-am asezat pe bar. Fiecare sticla deschisa este vidata din nou dupa folosire, astfel licoarea din sticla ramane intacta din punct de vedere al gustului si aromei. A fost minunat. Bruno este genul de loc in care te duci sa te pierzi impreuna cu un pahar de vin de tot ceea ce inseamana greutatea acestui oras, este o cura de slabire a stresului. Stai pe bar, te joci cu licoarea prin toata cavitatea bucala, asculti jazz, faci conversatie inteligenta, te uiti pe fereastra, te pierzi usor in gandurile tale optimiste…
Asadar exista o singura sansa pentru zona calamitata de Primarie : Carciumi excelente si multe , numarul oamenilor de calitate ce merg acolo, acesta va trebui la un moment dat sa depaseasca considerabil numarul habitantilor dubiosi. Ne vedeam prin zona!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 5.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)

Daca e sa va luati dupa mine ( Eveanghelia dupa Leonte s-ar chema) cred ca urmatorul lucru pe care l-a facut Dumnezeu dupa crearea Evei a fost ciocolata. Il si vad uitandu-se peste toata lucrarea Sa, peste mari, oceane, jivine, peste cerul cu stele si peste masinaria umana perfecta, il vad admirandu-si creatiile si spunandu-si in barba : “am muncit ceva… acum e timpul pentru placere divina, sa inventez dar cio-co-la-ta”. Si uite asa gustul desavarsit a fost nascut. Intre timp au aparut corporatiile, multinationalele, suplimentele, potentiatorii de gust, aromele in sticluta, iar acest produs nobil a devenit ceea ce majoritatea muritorilor numesc: Poiana, Laura, Primola, Milka, etc. O poveste fabuloasa plina de aventuri in care temerarii cautau boabele de cacao in Costa Rica, Coasta de Fildes sau Noua Guinee, s-a transformat intr-o istorioara simpatica in care vacile au culoarea mov si crema de cirese explodeaza in gura. DAR…. exista un dar… pentru cei ce stiu sa caute, pentru cei ce vor sa caute, sau mai ales pentru cei nascuti sa caute adevarata minune a imperialului produs, Dumnezeu a lasat o portita. Nu este poarta Raiului, dar seamana teribil, de fapt diferentele sunt minore: una e in cer, alta e pe Calea Victorirei, pentru una trebuie sa fi mort pentru alta extrem de viu, la poarta Raiului sta Sfantul Petru, la poarta lui Venchi sta George- proprietar de ciocolaterie, ganditor si conversant de ocazie. Asadar, dupa cum cei mai ageri la minte dintre voi au anticipat deja, minunatul stabiliment de ciocolata, gelato si bauturi alese cu grija se cheama : VENCHI. Aparitia acestui cabinet de reanimare a simturilor in peisajul urban bucurestean este balonul de oxigen de care are nevoie un scafandru ce se ineaca. Este un loc pe care ajungi sa-l vizitezi obsedat, cu sentimentul de vinovatie al amantului ce inseala, un loc impotriva caruia intr-o buna zi s-ar putea emite legi.
De fapt Venchi este unul dintre putinele locuri in care mai exista conceptul numit “craft”, in care oamenii care vand stiu totul despre produsele lor ( cata cacao contine, care e procesul de fabricatie, cine a inventat reteta, etc.), in care inghetata ( gelato in fapt) se face acolo, pe loc.
Va recomand sa va luati cam o jumatate de ora pentru o vizita acolo. Aveti nevoie de timp pentru a gusta, pentru a asculta, pentru a sorbi eventual un pahar de vin in ton cu ciocolata. Atmosfera este mereu prietenoasa, poti gusta orice si tot timpul mai exista cate un soi de inghetata proaspat scos din laborator. Apropos de inghetata… Am mancat pe toate meridianele prin care m-a purtat pasul tot felul de tipuri de inghetata, dar pot spune ca inghetata de la Venchi este printre premiante. V-o recomand pe cea de fistic pentru ca va va surprinde indubitabil, ultimul lucru la care te astepti de la o banala inghetata de fistic. Tot la capitolul recomandari pentru fani adevarati: ciocolata neagra… aici se vede diferenta intre ciocolata adevarata si cea facuta din prafuri. Asadar cum 2009 se anunta un an trist, putina ciocolata de calitate poate fi remediul perfect, va invit la intrarea pe Calea Victoriei pentru a vedea de ce au meritat cei 130 de ani de asteptare din 1878 de cand Silvano Venchi nascocea aceasta minune si pana in 2008 cand ea a poposit pe plaiurile mioritice.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 2 votes)