Observatii culinariarde

You are currently browsing the archive for the Observatii culinariarde category.

Restaurantele studentiei

November 17, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante romanesti by leonte | 5 comments

Se intampla prin post-revolutionarii ani ‘90 intr-un Bucuresti atat de agitat, incat si azi ma mir cum de nu a murit de infarct bietul oras situat in epoca micilor combinatii, afacerilor pe genunchi, schimbului valutar stradal, in epoca glorioasa a importurilor cu sacosa din Turcia, a tigarilor la bucata, a cupoanelor misterioase vandute si ras-vandute, pe cand pe bulevardele cu trotuare pline de tarabe cu casete audio si chiloti circulau autobuze cu burduf, iar in unele magazine de pe calea Victoriei manechinele erau vii. Pe vremea aceea iesitul la restaurant pentru un student de rand se putea produce doar in cateva situatii foarte clare: in ziua de bursa, in ziua in care iesea o combinatie gen “mi-a dat un arab 50 de parai ca i-am vandut masina” sau “m-au angajat unii sa umblu imbracat pe strada intr-un iepuroi roz”, daca te invarteai intr-un anturaj de prieteni cu parinti ce apareau la stiri sau aveai gagica cu bani. Trebuie sa recunosc deschis ca m-am aflat in toate aceste ipostaze in vremea aceea, plus inca altele mult prea de nisa pentru a fi date ca exemplu general.

Prima carciuma la care te gandeai sa iesi cu prietenii atunci cand se aliniau planetele financiare era Shorley, un stabiliment aflat prin dosul Politehnicii, plecat de la cateva mese si ajuns in anii de glorie sa ocupe o cladire cu doua etaje, trei terase si vreo doua trotuare. La Shorley clientii erau pe categorii: astfel existau separeuri pentru arabi de succes, pentru interlopi locali, pentru politicieni in ascensiune si pentru prosperi oameni de afaceri cu standuri in IDM. Restul poporului se batea – la propriu – pe cate o masa, iar daca aveai ghinionul sa nimeresti una in capatul trotuarului drept ce dadea intr-un soi de depou, atunci te aflai la mai bine de 150 de m de headquarter, ceea ce pe romaneste insemna ca daca chelnerul uita sa iti aduca sarea, ii lua cam 10 minute dus-intors sa faca aceasta actiune. Meniul de la Shorley era variat si asezonat cu posibilitatile fiecaruia. Gordon bleu-ul cu cartofi prajiti era piesa de rezistenta, desi inclin sa cred ca nu era tocmai o regula. Nu imi aduc aminte mare lucru din mancarea de acolo, ceea ce stiu e ca nu m-am imbolnavit niciodata si ca de cate ori plecam de acolo, ma simteam plin si mandru de isprava.

O alta carciuma celebra pentru studentia mea a fost La Catalin. O terasa de pe Stirbei Voda cu vitza de vie si fete de masa cu patratele rosii. La Catalin era locul de intalnire al artistilor urbei din vremea aceea: actori, scenografi, pictori, ziaristi, printre care si noi aspiranti. Carciuma avea vara o atmosfera bohema absolut sublima, se faceau glume de la o masa la alta, se trimiteau sticle cu vin, se discuta aprins, se canta, iar spre dimineata se adormea cu capul pe masa. La Catalin nu era chiar simplu sa gasesti masa fara rezervare, dar cum nu aveai ceva mai bun de facut, stateai si asteptai in strada sa se elibereze una, timp in care cu siguranta gaseai un amic care sa te invite la el la masa. Locanta, pe langa compania aleasa, era celebra pentru micii uriasi, suculenti si extrem de gustosi si pentru ceafa de porc mare cat o farfurie. De cum dadea amiaza, pana tarziu in noapte, Catalin alerga printre mese cu farfuriile pline, desfacea sticle de vin una dupa alta si mai avea timp sa mai stea pentru doua vorbe la cate o masa. Asa a facut istorie in vremea aceea si asa m-am intovarasit eu si prietenii mei cu spritzul rece si nesfarsit.

Papillon- carciuma de poveste, o coverca construita vis a vis de Academia de Teatru si Film, unde niciodata n-am stiut cum intr-un spatiu de 80 de metri patrati cu tot cu bucatarie pot intra 150 de oameni. Toata lumea tinea pe cate cineva in brate, timp in care peste capetele infometate zburau farfurii cu ciorba de fasole si carnati cu varza. In Papillon se manca pe datorie, se bea cu buletinul si se impartea o ciorba la sapte oameni. Ziua de bursa era ziua in care Papillonul isi umplea visteria si stergea datornici de pe caiet cu creionul. Mirosea tot timpul a fum de tigara amestecat cu mancare si spirite incinse, asa incat de cate ori ieseai de acolo – purtai in tine un miros inconfundabil ce dovedea ca ai mancat si in ziua aceea. La intrare in carciuma pierdeai cinci minute doar sa saluti pe toata lumea caci fiecare se cunostea cu fiecare, iar daca unul avea bani insemna ca au toti, asa cum un vin comandat era poshtit pana la ultima picatura. Acesta era Papilonul, acelea erau vremurile.

VA URMA – Terasa Olari, Time Out si Preoteasa!

Share on Facebook

Rating: 9.1/10 (7 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Cele mai restaurante dupa unii. No comment

November 9, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 1 comment

Se pare ca cei de la Food and Bar Magazine recidiveaza si in 2009 cu acelasi aplomb cu care in 2008 anuntau niste premii senzationale in care Burebista era votat cel mai bun restaurant romanesc.

Nu o sa mai comentez toata situatia deoarece am facut-o in 2008 : http://www.culinariard.ro/observatii-culinariarde/2008/11/10/premiul-intai-cu-coronita/

O sa va las sa va minunati de extraordinara aplecare a acestei publicatii catre “gastronomie de calitate” din care imi permit sa citez ” Premiile Food & Bar Magazine, aflate la cea de-a doua editie in acest an, recompenseaza efortul operatorilor din Horeca de a-i oferi clientului o experienta excelenta…”.

Un singur sfat si pentru 2009, sa aveti la ce reflecta: in gastronomie nu exista democratie. Nu poti sa dai premii doar pentru ca asa au votat niste romani pentru care La Mama este maximul de gust si rafinament. Ca acesti romani sa inteleaga ceva din ce li se intampla in viata carciumara ar trebui educati si nu lasati sa vorbeasca. Cu siguranta daca singurul restaurant “strain” in care au intrat vreodata este peseudo-fast-food-ul Il Calcio il vor vota ca cel mai tare restaurant ever.

No comment pentru aceste premii: http://www.foodandbar.ro/stiri-fierbinti/1847-gala-premiilor-food-a-bar-2009

Astept comentariile voastre democratice!

Share on Facebook

Rating: 8.2/10 (5 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Pierdut bun-simt. Gasitorului recompensa.

October 30, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 8 comments

Aparent acest articol nu are legatura cu mancarea, desi aparitia sa vine in urma unei farfurii de paste. Dar ca sa intelegeti ciudatul mecanism ce a nascut scheletul unei asemenea istorii in mintea mea, am sa incep a povesti lucruri ce s-au intamplat acum aproape 30 de ani intr-un fund de Oltenie. Bunica mea, Maia, a fost cea mai talentata creatoare de paine pe care am cunoscut-o vreodata. Din mainile ei batatorite si brazdate de viata, de razboi si de munca campului, painea se nastea asemenea unui rasarit de soare: glorioasa si induiosatoare. O mana de om, a carei inaltime reusisem sa o intrec inca de prin clasa a patra, bunica mea se nascuse in 1914 si de la varsta de sase ani a invatat sa faca si sa inteleaga painea. Toata pasiunea mea pentru bucatarie si mancare i se datoreaza in mare parte ei. Ritualul cu care cernea faina, framanta aluatul si il lasa sa se “hodineasca”, felul in care ardea cuptorul sau “jera” vatra tastului, piosenia cu care lasa painea proaspat coapta sa se “intoarca” (in filosofia ei, sufletul panii scoase din cuptor avea sa umble peste campiile unde crescuse graul si pe la morile ce-l macinasera, iar atunci cand avea sa se intoarca, painea era numai buna de mancat), toate acestea reprezentau de fapt felul ei de a ne aratat noua, cei ce mancam, ca ne iubeste. Bunicul meu statea in capul mesei, rupea painea si o impartea. La finalul mesei, el strangea firimiturile de paine de pe masa in pumn si le manca…. ca sa nu se piarda. Bunica mea a murit in 2009, iar ultima paine pe care a facut-o a fost prin 2005.

In toamna lui 2009 o chelnerita imbracata in camasa alba cu branding verde aducea la masa la care discutam impreuna cu un prieten probleme de politica de fond – o farfurie de spaghetti carbonara. Aparitia acestei farfurii ne-a intrerupt brusc conversatia ce ajunsese undeva pe la Vadim Tudor. Un sos rosu-pamantiu in care pluteau bucati scurte de taietei sfaramati amestecati cu bucati mari de kaiser, totul intr-o portie mare…. foarte mare. Nu stiu de ce, in momentul acela in mintea mea s-au unit si amestecat instantaneu: imaginea spaghettelor, Vadim Tudor, bunicul care strangea firimiturile de pe masa si o frunza ce aluneca usor spre pamant, purtata doar de briza automobilelor ce treceau in viteza. Am realizat ca bucatarul nu ne iubeste, nici macar nu ne respecta, ca mancarea aceea se va arunca intr-un tomberon fix in momentul in care la cateva paralele sud distanta – un copil moare de inanitie, ca noi vom plati pentru simularea de spaghetti, ca e deja toamna si suntem in plina campanie electorala. De vis a vis Oprescu nu ne zambea, dar ne ura Hai Romania.

Pierdut intr-o inaintata ora din noaptea zilei cu spaghetti, stateam singur tintuit in fata ecranului multicolor, mut privind la Realitate(a) o emisiune ce s-ar fi putut chema The Others. Era vorba despre 4 candidati la turnul de Fildes al Romaniei, ceilalti 4, cei pe care nu-i stie nimeni si nici nu cred ca ii va sti cineva. Un rocker ce locuieste cu parintii, un tigan cu o casa de 1000 mp, un comunist si un ecologist. Le-am dedicat o ora din viata nocturna, neputand sa ma misc de uimire. Pe nesimtite m-am trezit cu un borcan de dulceata de gutui in brate, ca unica consolare a depresiei pre-electorale ce tocmai o sufeream. Intr-un final am schimbat postul si m-am uitat la Geoana. Mergea mandru in fata unei multimi de romani, dupa care a inceput sa vorbeasca calm si rarait. Asta m-a adormit. In vis, langa mine pe canapea sedea chelneritza de la Planters, cu farfuria de sos si kaiser in mana. Din ea lipseau definitiv spaghettele. S-a uitat la mine si mi s-a adresat cu vocea lui Becali: Mananca! Atunci m-am trezit, afara incepuse sa ploua aproape la fel de tare ca in mine.

Aparent aceasta povestire nu are legatura cu mancarea, in esenta totul are legatura cu mancarea: bucatarul de la Planters a mancat multa bataie cand a fost mic si de aceea se razbuna prin spaghetti, in timp ce candidatii manaca permanent rahat si de aceea respiratia lor nu va mai putea mirosi niciodata a adevar. Bunul-simt a renuntat demult sa mai fie un ingredient al mamaligii numita Romania, o mamaliga cu gust sintetic, provenita din porumb de import si apa de Rosia Montana. Bunul-simt, domnule Crin, nu mai locuieste aici, a plecat, iar ultima oara cand l-am vazut a fost destul de demult, in vremea cand bunicul meu culegea de pe masa ultima firimitura de panie, ca sa nu se piarda.

Share on Facebook

Rating: 8.9/10 (8 votes cast)

Rating: +4 (from 6 votes)

Restaurantele si sezonul de nunti

August 31, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 3 comments

E aproape septembrie. Stiu asta. Am mai multi indicatori ce-mi semnaleaza acest lucru: m-am intors din vacanta, s-a dat drumul la vanatoare, am arsuri la stomac dimineata si ma dor incheieturile, verdele crud al boschetilor din fata casei devine usor patinat, se joaca steaua-dinamo, am atacuri de panica financiara, vad multe mirese pe strada… “asa deci, imi spun jucandu-ma cu un plic nedeschis, s-a dat drumul la nunti”. Imi numar in gand prietenii, cunostintele, colegii, rudele ramase nemaritate, ii pun cap la cap, incerc sa-mi dau seama cine ar putea face pasul in toamna asta; cat salau pane, rulada dobos si friptura de porc voi indura stoinic din nou.

De cum orologiul canonic a dat startul sezonului de nunti, incepe in tot orasul marea alergatura, vin weekend-urile in care siruri de limuzine, mercedesuri si loganuri primenite frumos cu voal alb circula prin oras si claxoneaza jovial, in care parcurile si gradinile publice sunt decor de fotografii de mireasa cu rudele din Titu, in care cerul innoptat e brazdat de artificii iar restaurantele se inchid pentru publicul nenuntas: ” As dori sa rezerv o masa va rog…” “Aaaa, ne pare rau, avem nunta, si saptamana viitoare e la fel, si tot asa pana in noiembrie”. Intr-un anumit sens demografic, toata aceasta agitatie are farmecul ei aparte, e perioada in care oamenii de pe starda sunt mai fericiti, tinerii se imbratiseaza, isi spun “da” mai mult decat “nu”, citesti in ochii lor sclipirea dezarmat de sincera a optimismului, asa cum in ochii proprietarilor de carciumi organizatoare vezi fericirea pecuniara, la fel de sincera si ea.

Povestea pe scurt e aproape la fel: cu un an inainte, el si-a luat inima in dinti si a cerut-o de sotie. Ea a varsat o lacrima si a simtit ca inima sta sa sara din piept de preaplin. S-au sarutat si au hotarat ca vor face nunta vietii lor: nu foarte mare, nu pretentioasa, ci neconventionala si plina de prieteni apropiati si de distractie. Intre timp au aflat si familiile, care dupa felicitarile de rigoare, ca printr-un mister, au scos dintr-un sertar o lista cu invitatii din neam. In cele din urma nunta intima visata a ajuns pe la 130 de invitati, dintre care doar vreo 20 sunt prietenii buni de pe lista initiala. Indragostitii ajung la concluzia ca e nevoie de organizare si restaurant. Isi spun in sinea lor ca o sa-l ia pe cel mai bun, pe acela ce le va placea cel mai mult. Sigur ca Acela este rezervat de mult si trebuie sa se indrepte catre altul si altul, iar dupa o saptamana de cautari data nuntii se muta din primavara in toamna, pentru a avea parte de un restaurant decent.

Seful de sala soseste cu niste foi in mana pe care stau asternute vreo 3 tipuri de meniu. Cel mai ieftin cade din start deoarece nu cadreaza; cel mai scump e cam scump, asa ca seful de sala il recomanda pe cel mediu – la care tinerii vor sa mai faca cateva adaugiri, iar la final se bate palma pe cel mediu cu adaugiri – la pretul celui scump. Seful de sala ii felicita inca o data la plecare si tine sa mentioneze ca “facem sa fie frumos si bine”.

Si astfel, la data stabilita, dupa piscoturile de la primarie si vinul de la biserica, grupul numeros de nuntasi anonimi descinde in carciuma aranjata cu voal alb, flori si saten cu funda pe scaune. Si astfel incepe fix aceeasi poveste cu antreurile romanesi: rosii umplute cu vinete, rulada dobos, trei felii de salam, o tartina fitze cu icre de somon, un ou umplut, cascaval Dalia si cateva legume, dupa care salaul pane, sarmalutzele, mix grill-ul, tortul, pupaturile rudelor, plicul, nota restaurantului ce include si cateva farfurii sparte, spaga chelnerilor colectata si numarata cu tact de seful de sindicat, in timp ce toti ceilalti se uita daca e bine……. in final, am scapat! A fost o nunta frumoasa.

Si uite asa pe nepusa masa se face si noiembrie. Sezonul se inchide. Carciumile reincalzesc ciorbitza de vacuta pentru clientii regulari. “Nu va suparati, e cam acra ciorba”; “E buna dom-le, ce are, nu-ti place nu manca, du-te in alta parte…. nu saracim noi dintr-un scartar ca tine… las’ ca vine el iarasi sezonul de nunti!”

Share on Facebook

Rating: 8.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Despre "proverbiala" ospitalitate romaneasca

July 16, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 4 comments

Eu cred ca singurele lucruri cu care ramai din viata sunt acelea pe care le-ai daruit, nu cele pe care ti le-ai facut, pe care le-ai strans, sau pe care le-ai primit. Desi afirmatia mea suna putin biblic, ea are de-a face intr-o mare masura cu carciumile, caci despre ele este vorba din nou. Am fost plecat intr-o mini-vacanta cu familia, in Creta. A fost frumos, dar cum nu e un blog de calatorii, voi cuantifica intrega poveste din prisma ei culinara.

De ani de zile de cand merg in acelasi loc, ma surprinde un aspect care nu are direct legatura cu gustul mancarii sau calitatea serviciilor din carciumi, ci are mai mult legatura cu conceptul de a tine o carciuma, o taverna, cu spiritul oamenilor de acolo si bucuria lor de a te avea la ei in casa. Nu exista taverna, mai mare sau mai mica, in care sa nu primesti ceva din partea casei: un platou cu fructe, un pahar de rachiu, o inghetata… orice. Multa vreme am trait cu impresia ca e o chestiune de strategie turistica, insa anul asta am ajuns prin niste satuce pierdute in munti, in care probabil eram primii turisti din ultimii ani. Pe terasa din mijlocul satului, o terasa de tara cu becuri colorate legate in copac si localnici motaind pe scaune, am baut doua beri si doua sucuri si am primit inainte branza si fructe. Ala a fost momentul in care mi s-a umplut cu adevarat paharul in ceea ce priveste neamul romanesc si traditionala sa “ospitalitate”. Manac in carciumile din Romania aproape in fiecare zi, in fiecare zi de la Dumnezeu sunt prin alta carciuma rasfoind alt meniu, comandand cate ceva de mancare. Pranz, seara, nu conteaza, ceea ce conteaza este faptul ca nu imi aduc aminte ca undeva sa fi primit ceva din partea casei, ba mai mult, de multe ori am platit sub forma de copertto pe nota pana si painea, uleiul si scobitorile. Nu am trait ziua in care, dupa ce am comandat la o masa patru sticle de vin, sa primesc macar un pahar gratis…

Nu sunt genul de om care sa moara dupa mocaciuni (nu particip la promotii si nici nu trimit sms-uri cu coduri de bare), dar nu despre mocaciune in sine este vorba ci despre altceva mult mai important: apreciere si ospitalitate. Eu unul m-am cam saturat sa urmaresc notele de plata pentru a descoperi ca am fost furat, m-am saturat sa vad cum chelnerul e frustrat cu pozitia de chelner si si-ar dori sa fie sef de sala, seful de sala sa fie manager iar managerul – patron. Anul asta s-au facut trei ani de cand in fiecare vara mancam la pranz in Creta in aceeasi taverna. Din prima zi in care am intrat, acum trei ani, ne-a placut “mosuletzul” care ne-a intampinat, ne-a placut mancarea si ospitalitatea lui. Anul acesta, la fiecare carafa de vin comandata mai primeam una din partea lui, la fiecare final de masa deserturile erau gratis, ba in ultima zi ne-a dat si un pachet pentru acasa cu ulei facut din gradina lui si rachiu facut din via lui.

Asadar, cum ar putea terasa “Floare de Colt” din Mamaia sa bata asta, de ce m-as duce in orice locatie de pe valea Prahovei sau litoral? Asta e o intrebare ce ne va bantui multa vreme de acum inainte, e o intrebare al carui raspuns este raspunsul unui lung sir de intrebari ce ne marcheaza istoria ultimilor decenii: de ce nu avem turism, de ce strainii ne considera neseriosi, de ce in sondajele de tara suntem in subsol, de ce nimeni nu se chinuie sa retina numele de Bucharest, atata timp cat seamana sonor cu Budapest. Nu incercati sa mi-o bagati pe aia cu ce tara frumoasa avem, ce Delta, ce munti, ce plaja, ca nici macar asta nu mai tine. Nu stim sa dam si din cauza asta nu vom primi niciodata.

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Cel mai frumos restaurant din Bucuresti

June 25, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante cosmopolite by leonte | 6 comments

L-am descoperit intr-o zona centrala a Bucurestiului, pe o strada plina de case interbelice, o strada pe care n-a sosit inca nici un buldozer lacom de caramida veche, nici o cifa disperata sa stropeasca cu beton la radacina unui P + o suta. Casa fusese renovata anume pentru restaurant: corpuri noi adaugate, open space-uri, utilitati, fara insa a i se stirbi nimic din farmecul arhitectonic pe care acum o suta de ani il desena pe hartie un arhitect, francez probabil.

De cum am intrat, am avut o senzatie de caldura specifica unui loc pe care ai impresia ca il cunosti dintotdeauna, un loc in care stii ca te vei simti bine inca inainte de primul “buna ziua” al unui chelner. O domnisoara simpatica si relaxata m-a rugat sa o insotesc. Am parcurs cu pasi grabiti interiorul restaurantului in care privirea nu mai prididea sa se mire de detaliile de bun gust construite cu stiinta discretiei si fara sfortarea constienta a vreunei demonstratii de design. Lucruri alese cu grija si amplasate cu grija, in asa fel incat sa ai impresia ca sunt acolo inca de la constructia casei. Accentele noi ale constructiei erau integrate perfect in atmosfera: transparent, fara nici un ascunzis sau teama, avand marele avantaj de a ilumina o data in plus valoarea clasicului.

Ne-am oprit in fata unui bar generos. Am fost rugat sa astept cateva momente, pana cand masa avea sa fie pregatita. M-am asezat la bar unde mi-am luat o bautura aperitiv, gratie talentului conversativ al barmanului. N-am apucat sa beau doua guri si sa admir in toata splendoarea ei o pendula superba incadrata pe mijlocul retrobarului, caci am fost invitat la masa. Am urmat-o din nou pe simpatica domnisoara, iar inima mi-a stat cand am iesit in gradina in care-mi fusese pregatita masa. O explozie de vegetatie nebuna amestecata cu obiecte pretioase “aruncate” ici-colo, toate intr-o lumina perfect controlata in asa fel incat sa te faca pentru o clipa sa-ti tii respiratia si sa ai impresia ca nu te afli nicidecum in mijlocul unui oras coleric. Intr-un colt, sub o bolta de trandafiri, un pian ale carui acorduri m-au facut sa uit minute bune ca ar trebui sa deschid un meniu.

Atunci cand m-am dumerit, am fost placut surprins sa observ ca paharul cu bautura fusese deja adus la masa de un chelner discret si foarte generos in explicatii ale meniului atunci cand aveam cate o intrebare. Meniul se incadra perfect intr-o pagina A4 indoita pe mijloc: 4 startere, 5 main course-uri si patru deserturi. In plus, un meniu al zilei – cu un starter, un main course si un desert. Desi in principiu lista era extrem de scurta, dilema alegerii a fost enorma. Fiecare lucru din meniu era extrem de atragator. Cu greu m-am hotarat: Oysters la starter, ficat de vita in sos de salvie cu muguri de pin si salate compose, iar la desert Chocolate Mole cu parfait de vanilie facut in casa.

In contrapartida meniului de mancare, lista de vinuri reprezenta un foileton de cultura a viei: cel putin 10 pagini de vinuri asezate cu responsabilitate pe regiuni si soiuri. Si aici, ajutorul si recomandarea chelnerului au fost binevenite. Un lucru pe care l-am apreciat odata in plus a fost acela ca recomandarea chelnerului a fost exact pe profilul mancarii alese si a fost departe de a fi cel mai scump vin din meniu. Intre timp, din partea casei am primit unt cu spice-uri si bagheta calda. Odata cu stridiile aranjate impecabil pe un platou de gheata a sosit si paharul de sampanie aferent. Savurarea lor pe acordurile “My way” ce respirau din pian a fost o experienta cu adevarat multivalenta. Vinul ales a fost adus la masa, prezentat, degustat si pus la decantat pana avea sa vina felul principal.

Nu stiu cat am stat la masa, cert este ca dupa desertul ce mi-a frant inima am continuat sa stau in compania selecta a unui coniac. De la masa aceea de 60X60 de centimetri, desupra careia lumina aproape crepuscular un felinar invelit in iedera, am avut pentru prima oara convingerea ca acest oras are o sansa, iar cand degetele magice ale pianistului mangaiau clapele albe de fildes inventand “Dance me to the end of love”, am avut viziunea ca Bucurestiul poate fi orasul in care sa traiesti, sa iubesti si uneori, dupa ce le-ai facut pe toate, sa mori.

Cand ziua ce avea sa treaca mai avea de trait doar cateva minute, am cerut nota. Odata cu nota a sosit si intrebarea politicoasa a chelnerului daca vreau sa imi cheme un taxi. Am spus ca da. Cand am ajuns acasa soferul mi-a spus ca nu trebuie sa platesc, e din partea restauratului.

Dimineata m-am trezit cu dorinta puternica de a scrie despre acest minunat loc pe blogul ce se afiseaza acum in fata voastra. Daca va sfatuiesc sa mergenti acolo? Sigur ca da… cum as putea altfel? Doar ca locul unde se afla este destul de greu accesibil, undeva la intersectia dintre dorinta si imaginatia mea, pe o strada dintr-un Bucuresti asa cum mi-ar placea sa povestesc strainilor despre el.

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Herastrau de Bucuresti calduros

May 29, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante cosmopolite, Restaurante de peste, Restaurante italienesti by leonte | 3 comments

Pentru aceia dintre voi cu un spirit de observatie mai putin dezvoltat, tin sa va informez ca vara a inceput sa se plimbe libera si dezinvolta pe strazile orasului ce-si trage numele dintr-un cioban. Acest lucru este usor de remarcat din trafic, adancimea decolteurilor, stirile prezentate de Romica Jurca si, nu in ultimul rand, aglomeratia de pe terase. Sta parca in ADN-ul bucuresteanului ca atunci cand lichidul termometrului cocheteaza cu vreo 30 de grade, sa se traga usor la umbra unei terase pentru relaxare, spritz si nu in ultimul rand discutii lenese, fara subiect concret.

Din nefericire, in urbea lui Pache, Crin, Viorel, Adriean si Sorin, cautarea unei terase devine, ca mai orice lucru de pe aici, o poveste cu naratie proasta, complicata si de cele mai multe ori fara happy-end, o combinatie intre BD, Sobolanii Rosii si Moartea domnului Lazarescu. Eu, cu vigilenta ce m-a facut deja celebru in cercul eletist al vecinilor mei de bloc ( Mosilor colt cu Obor), n-am stat mult pe ganduri si am facut o trecere in revista a ofertei terasiene: sezonul 2009.

Am sa va vorbesc de Herastrau pentru ca, lasand la o parte “faima” zonei, ramane unul dintre cele mai racoroase locuri pe vreme de canicula. Prima oprire Fattoria. Terasa arata foarte bine si este plasata extraordinar – este practic bagata cu totul in parc. Mancarea de la Fattoria nu este rea de loc si am sa subliniez faptul ca de la an la an chiar a evoluat, avand unele specialitati ce o fac unica in felul ei, de exemplu scoicile servite in oale de email. Selectia de vinuri este inspirata iar preturile nu te baga in a doua criza mondiala. Problema Fattoria apare atunci cand cauti o masa, pentru ca nu vei gasi fara rezervare prea timpurie. Mai mult decat atat, chiar si cu rezervare ai usoare dubii ca nu ti s-a data masa. Partea si mai proasta este atunci cand interactionezi cu un chelner sau (Doamne fereste) cu seful de la rezervari. Chelnerii de la Fattoria fac parte din specia Lupilor Tineri, avand nesimtirea si lenea generatiei de chelneri ceausisti la care se adauga aroganta, tupeul si smecheria specifica capitalismului dambovitean.

Lasand Fattoria in urma, ceva mai incolo, pe ruinele defunctei Alexandra Cafe sta un Trattoria il Calcio, avand in oferta mancare cu gust de congelator, debandada la mese si chleneri cu cap de curca. Desi au numere pe tricouri precum nationala Italiei, echipa de chelneri de la Trattoria Il Calcio seamana mai mult cu nationala lui Nea’ Pitzi la meciu’ cu Lituania: derutata, fara scop, tactica si tehnica… dar ce stiu eu? probabil ca si Nationala lui Pitzi prinde la popor…

Cam pe acelasi principiu functioneaza si Quattro Stagioni – un fel de frate mai mic a lui Il Calcio: mai mic, mai murdar si mai tamp, pacat de locatia ce este totusi atat de buna. Sigur ca da, cum era sa uit terasele de fitze din zona BTT? Isoleta (pentru cei ce sunt cititori recenti ai acestui blog – va trimit spre documentare la articolul din iunie 2008 “Isoleta de figuri”), aceasta japca a locului langa care a mai aparut o sosie – al carei nume imi scapa (si bine face) – ce m-a surprins de-a dreptul prin faptul ca pe doua ape plate si un caprese am platit 70 de lei.

Ce ar mai fi de amintit este bineinteles Casa di David, cu mancare de la civilizat la foarte bun. Terasa este frumoasa, vederea incantatoare, chelnerii civilizati, unii chiar simpatici. Sigur ca si aici rezervarea este sfanta, pentru ca altfel ramai nemancat. Daca ai puterea de caracter sa treci pe culoarul ce duce la carciuma, strajuit in stanga si in dreapta de Bentley-uri, Range-uri si Porsche-uri, atunci s-ar putea sa ai parte de o masa buna. Sincer vorbind, ce o fi in capul celor ce-si parcheaza musai masinile in curtea carciumii? ( n.a.: Nimic!)

Cam asta e Herastraul, mai ramane bineinteles varianta in care sa mancati la Ambasada Chinei, asta in cazul in care sunteti 007, Traian Basescu sau destul de beat sa intrati cu masina in gardul lor. Terasa placuta!

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Croissant-ul de Bucuresti

May 5, 2009 in Cafea, ceai, inghetata, Observatii culinariarde by leonte | 4 comments

De felul meu sunt un tip matinal dupa standardele Bucurestiului, mai precis dupa standardele celebrelor cafenele de Bucuresti. Orasele adevarate, civilizate, importante din lumea asta se vad dupa forfota de dimineata si cand spun forfota nu ma refer doar la hoarda de nauci din trafic ce-si exerseaza dictia obsceno-urbana de la primele ore. Nu. Ma refer la forfota de pe trotuare ( ati observat cat de goale sunt trotuarele Bucurestiului dimineata?), din brutarii, din cafenele si din restaurantele deschise pentru micul dejun. Povestea si oful meu sunt vechi dar au atins apogeul acum vreo saptamana intr-o zi de joi. Bausem cu o seara inainte ( mult ) drept pentru care la ora diminetii la care ma activez ( ora 7.30 indiferent de ora de culcare), m-am trezit cu o nevoie fizica de manca un croissant si de a da peste cap o galeata de cafea. Una peste alta pe la 8 si 20 de minute m-am instalat in fata institutiei numita “Chocolate” de pe calea Mosilor pentru a-mi cere croissant-ul cuvenit. Am intrat si l-am cerut. O domnisoara tanara si un domn mai in varsta trebaluiau prin incinta. Cu parere de rau m-au informat ca celebrele croissant-uri sosesc de abia dupa 9.30. Bine domnilor, zic, la 9.30 orice cetatean cu slujba, e deja in fata biroului si trage nadejdea ca in curand se va face pranz, cine se mai gandeste la ora aia la croissante? Am iesit navalnic si putin iritat si m-am indreptat catre Ateneu – o zona bine populata cu cafenele. 8.30 – Turabo cafe. 3 mese pline semn ca mai sunt nebuni matinali. Fum de tigara obositor dar mirajul croissant-ului m-a facut sa trec peste. La intrebarea:’ Croissante aveti?” raspunsul a fost: ” Mai tarziu, nu acum!” Nu-i nimic mi-am spus la French Bakery sunt croissantele mult mai bune. 8.35- French Bakery. Un baietel metrosexual tragea de doua navete cu produse de patiserie. “V-au venit croisantele?” intreb increzator.
” Nu, astea sunt cele ce au ramas de ieri, sunt de aruncat, azi inca nu ne-a venit masina… mai tarziu”. Am simtit ca explodez. Normal ca mai aveti de ieri daca le aduceti la 11 cand nu mai cumpara nici dracu’. La Galleron la 8.40 se spala pe jos si nici urma de croissant, la Cafepedia nici o miscare, la Planters Cafe, inchis. Spre vestita piata Dorobanti n-am indraznit sa o mai iau din doua considerente: unu -nu imi place, doi – targetul de acolo face ochi dupa 10 deci e greu de crezut ca locurile sunt active mai devreme. In cele din urma am sfarsit lamentabil pe la un 8.50 intr-un Snack Attack in care am mancat un croissant putin mai rasarit decat daca mi-as fi luat unul impachetat de la alimentara. In concluzie: Domnilor de ce mama dracului le mai numiti cafenele? Spuneti-le bistrouri, baruri de seara, agentii matrimoniale, show room-uri de pitzipoance sau cofetarii. Nu le mai spuneti cafenele pentru ca jigniti termenul in sine. Cafeneaua este locul acela ce se deschide la prima ora si care te astepata cu miros de cafea proaspat prajita amstecat cu vanilie si unt din croissante pufoase si calde. Cafeneaua este locul acela ce din pacate nu mai exista in Bucuresti de la defunctul “Croissant de Paris” de pe Eminescu. Aceea era o cafenea pe care o gaseai deschisa la ora 7 punct cu cosurile pline de croissant, pain au chocolate sau pain au raisins. Dar cum ne-am obisnuit ca lucrurile bune sa sfarseasca prost, Croissant du Paris e inchis de vreo doi ani de cand francezul ce o detinea a plecat dintre noi. Concluzia, daca as fi un turist ratacit, ar fi cam asa… in Bucuresti dimineata incepe pe la 10, pranzul se termina pe la 6 pm, cina continua in club pana dimineata. Schimbati fratilor fusul orar!

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Povestea Tzestului

April 21, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | No comments

Poate pentru multi acest cuvant “tzest” nu spune mare lucru, suna arhaic si daca se vorbeste de el pe blogul subsemnatului inseamna ca oarecum se leaga de mancare. Tzestul in doua cuvinte este un soi de cuptor de paine ce isi are originea prin miezul Olteniei de la Segarcea la Bailesti, o inventie ciudata ce scoate paini mari cat o roata de Dacia 1300, pufoase si gustoase incat cel care a apucat sa guste odata din painea in tzest ramane cu gandul la ea o viata. Ca orice lucru autentic din neologica noastra tara, tzestul este pe cale de disparitie sau mai rau, acolo unde mai exista a suferit niste modificari atat de dramatice incat dauneaza conceptului in sine. Aceasta dracovenie arata ca un fel de clopot/palarie/ozn facut din lut, paie si balega, un lucru destul de simplu in principiu dar, va garantez, extrem de complicat in fond. Am cautat prin toata Oltenia sa mai gasesc un tzest autentic si cu greu ( si ajutorul unei prietene) am gasit unul in fundul unei “bataturi” de prin Catane. Nu mai exista. Pur si simplu oamenii au uitat cum se mai construieste, nu mai stie nimeni sa “calce tzestul”, nu mai e nimeni in stare sa faca compozitia perfecta ca el sa nu crape atunci cand infrunta flacarile aprige, taranii moderni preferand sa sudeze bine o janta de tractor si sa o foloseasca pe post de tzest. In copilarie mi-am petrecut vacantele intr-un sat oltenesc si tin minte ca priveam fascinat cum femeile isi suflecau poalele si incepeau un soi de dans ritual cu picioarele goale prin lut pentru a da nastere acelei compozitii speciale. Ultima femeie pe care am vazut-o facand acest lucru a fost bunica mea. Azi ea are 96 de ani, nu-si mai aduce aminte ce punea exact pentru a face tzestul sa nu crape iar eu am undeva intr-o curte din Pipera – Ultimul Tzest. In ziua de Florii, mi-am adunat cativa prieteni, mi-am suflecat manecile, am framantat o paine si am dat drumul la tzest. Desi nu ma asteptam, a iesit exact ca in copilarie : mare, pufoasa, stropita cu rosii proaspete pe deasupra si desenata cu furculita. Mirosul unic de aluat copt pe pamant s-a ridicat triumfator deasupra suburbiei Bucurestiului facand pentru o clipa uitata detentia lui Gigi. A fost un festin ce a avut in centru aceasta paine antica cu gust unic din care se rupe cu mana atunci cand este calda, iar ea, painea, respira aburi calduti cu miros de grau ce plesneste in iulie in soarele arzator al Olteniei. De ce istorisesc aceasta intamplare cu caracter personal si intr-o oarecare masura si intim? Pentru ca din nou imi aduc aminte de lipsa de personalitate si mancarea cantineasca a restaurantelor romanesti din Bucuresti ( si nu numai). Tzestul este un instrument in jurul caruia poti sa-ti construiesti un intreg concept de carciuma, caci el in afara de paine mai stie sa faca si pui si placinte si o multime de alte lucruri de o savoare unica. Este de-a dreptul idiot cum carciumile italienesti isi aduc mesteri din Italia pentru a le construi “cel mai” cuptor de pizza, iar carciumile traditionale prefera sa-ti puna pe masa franzela turceasca taiata cu cutitul. Tzestul in discutie este doar unul dintr-un lung sir de exemple ce s-ar putea da, de metode autentice de gatit uitate sau pierdute. Ce este mai trist este faptul ca nu colectivizarea le-a distrus, ci din contra, capitalismul si ramura sa unica de economie romaneasca de piata in care segmentul carciumi traditionale traieste si respira pentru ca exista Metro. O idee buna ar fi ca nemtii de la Metro sa puna niste tzesturi in vanzare, frumoase, facute in Germania, poate ca asa bivolul cu carciuma romaneasca o sa inteleaga ca lucrurile importante ale civilizatiei noastre culinare mor… nu pentru ca ultima femeie care a calcat tzestul a facut 96 de ani, ci pentru ca ei nu au nici un fel de responsabilitate in ceea ce priveste perpetuarea bucatariei traditionale, pentru ca ei de fapt isi fac carciumi romanesti pentru ca sunt mai ieftine, visul lor adevarat fiind ca intr-o buna zi sa vanda sushi.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Tigara de dupa

April 7, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 1 comment

Humphrey Bogart sprijinit de pianul alb scoate din buzunar o tigara. Sunetul metalic al zippo-ului clasic razbate usor peste acordurile pianului. Isi aprinde tigara, trage un fum, se gandeste… ” just, play again Sam”. Icon-ul unui viciu. Intre timp la scara planetara lucrurile s-au schimbat mult, aproape categoric: pianele nu prea isi mai gasesc locul prin carciumi, Sam canta hip-hop iar tutunul dauneaza grav sanatatii. Oamenii viciosi stau in cete mici in colturi de strada sau in fata restaurantelor pentru a-si aprinde tigara cu care de altfel Hollywood-ul (si nu numai) i-a educat decenii intregi. Peste noapte tigara de dupa masa a devenit arma letala pentru cei din jur iar fumatorul un fel de criminal in serie. Sunt un fost fumator, ultima data cand am pus o tigareta normala in gura fiind prin 2001, si cu toate astea inca imi mai aprind dupa masa o cigarillo de pufait pentru placerea unei sieste complete. Nu ma consider un dependent si nici nu-l am pe Marlboro Man in minte cand fac asta, o fac de placere. Interzicerea fumatului in carciumi si cafenele reprezinta o privare de libertate, ascunsa in spatele argumentului cu fumatul pasiv. In era in care putem clona o oaie, face sex pe telefon si turism spatial mi-e greu sa cred ca nu e nimeni in stare sa inventeze un device care sa suga fumul eliberat de plamanii viciati fara ca acesta sa treaca pe la nasul metrosexualilor pasionati de Chanel 5. Cel mai trist Paris a fost acela in care s-a interzis fumatul, au sfasiat pur si simplu din personalitatea unui oras in care imaginea frantuzului la cafea cu Gitanes-ului in coltu gurii era langa bagueta, crepe sau menthe a perrier, un Paris in care basca tinerei studente ce citeste Balzac pe o masuta mica de carciuma nu mai are nici un farmec fara Gauloises-ul de pe masa.
Pana la urma fumatul este o chestiune de decizie a fiecarui individ, un viciu ale carui “reziduri” cred ca ar putea fi rezolvate cu o ventilatie corecta si nu cu o lege care sa-i dea afara din carciuma la unul dintre momentele de apogeu ale unei cine : digestiv si tigara. Mi-e teama ca asta este doar inceputul, ce urmeaza poate fi mult mai grav : barbati si femei in pielea goala pe balcon pentru tigara de dupa, cenzura in cartile pentru adolescenti astfel incat Moromete ii va cere lu Balosu din cand in cand o bomboana fondanta, tigari vandute cu abonament la chimoterapie, etc. Asadar unul dintre vicii este clar pe duca, ce este bulversant este faptul ca nici o virtute nu sta sa rasara in locul lui, deci nu merge cu “taiem un rau apare un bine”. Mai mult decat atat cred ca ar putea fi gasite legi mult mai importante decat asta, cum ar fi o lege impotriva razboiului, sa-l interzica. Ai chef de un razboi, iesi dumneata afara. Oricum nu cred ca i-ar simti multa lume lipsa, in fond nu stiu multi care ar zice dupa o minunata friptura de vita :” Bai, ce-mi arde buza dupa un razboi…. eu ies la unu mic!”.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)