Observatii culinariarde

You are currently browsing the archive for the Observatii culinariarde category.

Am crezut o vreme că internetul este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Între timp prietenul meu a luat-o pe căi ciudate şi nu prea ştiu cum să-l mai întorc.
Căutam o cârciumă pe Facebook într-una dintre zilele trecute, cârciumă al cărei nume începe cu GOD, când, după tastarea primelor trei litere, maşinăria domnului Zuckerberg a început să înşire automat câteva pagini ale Atotputernicului. Recunosc că în primă fază mi s-a cam înmuiat mâna pe mouse la vederea acestora şi o scurtă perioadă am rămas blocat de nedumerire. Sigur ştiam că e în tot şi în toate, dar pe Facebook nu mă gândisem că şi-a făcut cont. Cuprins de frenezia cercetării acestei speţe, vorba lui Arghezi : „…vreau să îl pipăi şi să urlu: Este!” – , am lăsat la o parte cele culinare şi I-am tastat şi numele în română. Minune, El are şi pagină locală, două chiar. Diferenţa majoră mi s-a părut la numărul de prieteni, pagina în engleză avea 7 milioane, cea în româna doar vreo 18.000, se pare că nu toţi românii răspund cererii Lui de prietenie. Vă imaginaţi mesajul : „Dumnezeu vrea să fiţi prieteni. Răspunde cererii de prietenie”. În pagina românească apărea sub nume descrierea – personaj fictiv, ceea ce m-a pus puţin pe gânduri şi m-a afundat în cercetare. Astfel am descoperit că pagină au şi toţi sfinţii şi apostolii, are chiar şi Iuda (ce se dă drept persoană publică) şi Arca lui Noe, ba chiar şi Patriarhia Română. Facebook-ul un mediu sacru în care poţi vorbii cu orice sfânt, te poţi confesa public sau pe mesaj privat, un mediu în care poţi fi prietenul Celui de sus şi îi poţi da like atunci când te apasă ceva pe suflet. Toate astea n-au însă nici o legătura directă cu gastronomia despre care se presupune că ar trebui eu să mă ocup în calitate de blogger. Aparent. În fond cumva există o legătură ce are la bază o idee mai veche de a mea cum că un mare rău pe care îl face internetul este acela de a banaliza valori pe care nu le înţelege. Şi astfel ajungem într-o epocă în care trei cuvinte ale unui blogger anagramat devin mai preţuite decât un eseu al unui scriitor talentat, în care share-ul de citate celebre îi face pe unii să pară că au citit mai mult decât programul tv din Libertatea, în care o cârciumă mediocră devine reper pentru că primeşte kilograme de like-uri de la tot soiul de personaje pentru care cea mai mare invenţie culinară este ceafa de porc la grătar. În ultima vreme am stat şi observat ce se întâmplă în mediul virtual cu critica gastronomică şi recenziile de cârciumi. Am făcut un exerciţiu de imaginaţie şi am încercat sa aleg o locantă după ce spune netul, ca şi când aşi fi nou în oraş, ca şi când n-aşi avea habar de obiceiurile culinare dâmboviţene. A ieşit un dezastru din toate punctele de vedere. Nimic corect, sau mă rog media părerilor duce într-o zonă cu totul greşită. Să fi turist în capitala patriei noastre şi sa te laşi ghidat de internet poate deveni sport extrem. Vei mânca shaorma, te vei trezi că în loc de restaurantul exclusivist la care vroiai să mergi ajungi  într-o cârciumă plină de băieţaşi şi fetiţele lor în care muzica urlă iar singura masă pe care poţi să o ei e o sticlă de vodkă cu energizant. Să fi online e ceva dar e departe a fi totul, nu cred în recenziile de cârciumi fără autori sau cu autori fără autoritate în domeniu. În bucătărie, în artă şi în religie nu există democraţie, nu se aplică principul conform căruia e aşa cum spun cei mai mulţi. Nicidecum.  E ca şi cum ai organiza meciuri de fotbal fără arbitru, fără autoritatea competentă care monitorizează jocul şi fluieră atunci când e offside. Revoluţia internetului a născut un mediu propice de dezvoltare a diletantismului, un efect secundar al accesului ultra rapid la informaţie, efect ce din păcate devine malign. Se întinde dincolo de graniţele experimentului sau amatorismului devenind încet dar sigur voce autorizată. Dacă azi încă ne distram că internetul ne dă drept reper în top zece restaurante un pub şi Dumnezeu are cinci pagini de Facebook ( Preputernicul, Singurul, Atot, etc.), mâine lucrurile ar putea arăta cu totul altfel. Exemplul cel mai bun este acela al lui Dan Diaconescu, personaj ce dintr-un clovn de garsoniera a ajuns să dea a treia forţa politică din Romania.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

n apocalipsa după Cârciumari ( 20:13) se spune – “Şi va veni o locantă la care toţi se vor mira de nemaivăzuta sa lipsă de gust.”  Multe mi-au fost date să văd şi să cunosc în cele 38 de primăveri strânse în buchetul vieţii dar experienţă ca cea de sâmbăta  trecută, mai rar.

Povestea mea începe cu un imbold de neoprit al trupului şi al spiritului în egală măsură, imbold ce m-a aruncat afară din casă direct în mijlocul parcului Herăstrău în prima zi cu adevărat de primăvară născută de acu vreun an.. Ca mai tot bucureşteanul bucuros la razele pline de speranţa ale astrului în jurul căruia de-o eternitate ne învârtim, mi-am luat familia şi  câţiva prieteni şi am descins în parcul mai sus amintit pentru a simţi mirosul ierbii ce împinge cu colţul pământul reavăn. E drept că n-am prea simţit acest miros cotropit fiind de alte mirosuri la fel de primăvăratece cum ar fi: mirosul de popcorn, de porumb copt, de vată de zahăr şi uneori briza uşoară a unor concitadini certaţi cu şarpele de apă. Şi când soarele s-a aşezat lejer chiar deasupra ţestelor noastre albicioase am simţit cu toţi aceiaşi fluturi în stomac veniţi de data asta din foamea prânzului si nu din deşteptarea primăverii. Cum tot poporul cotropise deja întregul parc, găsirea unei mese în locantele auxiliare a devenit deja o problemă majoră. Cu toate astea, în nesfârşita mea inspiraţiune mi-am adus aminte de o Trattoria Il Calcio pe care am zărit-o în alergările mele matinale din jurul lacului ce dă numele parcului. Am dat năvală dar toţi opt şi culmea norocului că o duduie lascivă de la intrare ne-a indicat faptul că ar mai fi locuri pe ponton. Ce poate fi mai frumos intr-o după amiază însorită decât o masă cu familia pe ponton. Aşadar ajunşi pe ponton o altă duduie, parcă mai lascivă decât prima ne-a întâmpinat şi ne-a comunicat s-ă încercăm în restaurant căci pe ponton nu sunt mese de opt. “Păi din restaurant venim!!!”  În cele din urmă, vărul meu , considerat un fel de eminenţă cenuşie a familiei, a avut o idee ce ar fi putut revoluţiona industria gastronomică mondiala dacă ar fi fost patentată: “Putem să unim două mese…” Uoau ! Tânăra lascivă vizibil impresionată de această idee de geniu a bălmăjit într-un grai straniu: “Daa…. Cred că putem” Am pus mâna şi noi , precum cunoscătorii la marea unire dintre două mese aflate una lângă alta şi ne-am bucurat cu toţii copilăreşte de obţinerea unei mese de opt persoane. Nu am apucat să ne tragem bine scaunele sub noi că o undă puternică de muzică House ne-a atacat direct în moalele capului. Era ca şi cum cineva ar fi tăiat lemne cu o drujbă şi cu o freză dentară în acelaşi timp. Am dat disperat din mâini să găsesc un chelner salvator. În cele din urmă am prins din zbor o chelneriţă şi am rugat-o cu cerul si pământul să dea muzica mai încet. Ne-a promis că o dă şi ne-a întins meniurile. Am întrebat-o dacă sunt alte mâncăruri faţă de oricare Trattoria Il Calcio iar ea politicoasă ne-a spus că:  “Nu. Meniul e la fel” Un alt prieten, celebru şi el pentru atenţia la detalii, a întrebat de ce toate produsele sunt considerabil mai scumpe decât în alte restaurante din lanţ dacă e acelaşi meniu. “Pentru că aici amenajarea e mai pe lux!” ne-a sosit explicaţia plină de sens. Şi de aici s-a declanşat nebunia. Am început să studiem amenajarea de lux pe care în vâltoarea evenimentelor nu avusesem răgazul să o savurăm. Pontonul gătit tot cu satenuri , fotolii din gama “lucesc deci exist”, vitraliu la cuptorul de pizza şi tot felul de acareturi care să exprime bunăstarea. Deasupra tuturor trona un tablou pictat în ulei ce îngloba tot ce a dat mai colorat fotbalul românesc de după revoluţie. Este celebrul tablou de familie pe care îl găsiţi în oricare dintre restaurantele lanţului doar că aici mai mare, mai colorat si mai cuprinzător. De la Mutu la Vasile Turcu, de la Olăroiu zugrăvit în straie de arab la Gigi Becali, erau toţi. În mijloc chiar el, patronul, alături ( am dedus noi) fiice si soţie. Înduioşător am putea spune. Am regăsit extrema operă de artă tipărită şi pe meniu. Stârniţi de aceste prime detalii am intrat şi în restaurant pentru un tur complet. În drumul către intrare am trecut pe lângă Colosseum si Domul din Milano, pictate amândouă pe faţada unor magazii probabil de acelaşi artist al casei neomoderno-renascentisto-impresionist. Recunosc cu sinceritate că m-am oprit în faţa acestor emulaţii artistice de pe magazie uimit de-a dreptul,  fiindu-mi aproape imposibil să mă dezlipesc de această stupoare ( am mai trăit această senzaţie pe vremea defunctului OTV). Pătrunşi în templul sacru al cârciumii am descoperit lucruri de o măreţie absolută dacă stai sa le măsori pe o scară delimitată de cultura manelisto-fotbalistică pe de o parte şi de cultul maniacal al personalităţii unui proprietar pe de altă parte. Amenajarea lux era chiar lux – canapele mari şi impunătoare nişte replici din microfibră ale unor canapele art deco argintii cu negru. Dar “la piece de la resistance”  consta în broderia cu fir de aur de pe spătarul fiecărei canapele, broderie ce dezvăluia un nume celebru de fotbalist : “Rădoi”, “Zidane”, “Raul”,etc. Pesemne că autorul vroia să transmită privitorului senzaţia ca aceste tronuri sunt destinate zeilor fotbalului. Probabil. Discuţia rămâne deschisă când vine vorba de Rădoi… De jur împrejurul acestor canapele se găseau vărsate în spaţiu scaune de plastic sau de piele replici via China după Cartel, Starck sau cine ştie ce designer lucios. Cortine mov de imitaţie de tafta şi candelabre ce se imitau singure alături de scaune înalte de bar cu huse albe cu fermoarul la vedere completau mirificul peisaj. Şi când credem că nimic din gama lux nu ne mai poate surprinde, am descoperit baia. În chiuvetă zăceau flori adevărate peste care îţi puteai spăla unsoarea rămasă pe mâini de la cotlete. Pe fiecare petală de floare din spălător era tatuat cu roşu Trattoria Il Calcio. Ca să nu uiţi de unde vine luxul. Ne-am întors pe ponton unde muzica era mai tare. Disperat am oprit un chelner tânăr şi aproape ca i-am ţipat în ureche să dea muzica mai încet.  “Nu merge mai încet, aici pe ponton e un fel de lounge, mai de seară”, “Care seară prietene că e ora 13.30 şi voi serviţi prânzul într-o atmosferă de club de noapte”. Degeaba. Am regretat că apucasem să comandăm. Odată pentru că a trebuit să îndurăm aberaţiile muzicale ale unui barman cu nefericire de DJ şi a doua oară pentru că am aşteptat o oră şi 25 de minute după felul principal. Nimic din ce am comandat nu a avut vre-un ce. Carpaccio-ul de peste sau de raţă purta un uşor miros de congelator iar bruschetele aveau trei bucăţi de roşie refuzate la export. Pastele au fost doar nişte paste iar muşchiul de viţel de lapte pe care mi l-am comandat eu şi-a găsit sfârşitul fix 45 de minute mai târziu in toaleta din Mall Băneasa. Am zăcut toată seara şi încă nu ştiu dacă a fost doar de la viţel sau poate de la muzica sau decorare. La final am plătit probabil cu vreo 15% mai puţin decât am fi făcut-o la Di David ( şi comparaţia nici măcar nu-şi are rostul).  Soarele stătea la două suliţe deasupra lacului iar noi am părăsit locanta cu convingerea că în ţara lui Gigi acest loc îşi are cu siguranţă publicul său delirant. Din fericire noi nu ne număram printre admiratori. Nici în superba sâmbătă trecută şi probabil în niciuna dintre sâmbetele ce au să vie în viaţa noastră atât de scurtă pentru a o risipi în nonsensuri gastronomice.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

M-am dus în piață. Duminica. M-am dus de gura lu’ nevastă-mea și a lu’ soacră-mea care au început să se certe la telefon pe la 9 dimineața pe o rețetă de ostropel. Bă, nimic nu e mai enervant decât să te trezești forțat duminica de o ceartă pe un subiect care nu te privește, mai ales dacă cu o noapte înainte te-au băgat prietenii cu forța în taxi în timp ce tu vroiai sa furi chipiul unui milițian ce se făcea că dirijează traficul la 3 dimineața. Mă rog… M-am dus la piață să iau usturoi. Nervos. Capul cât ceasul de la ASE-  Mare și mai ales imobil ca un țăst de la Catane . Înăuntrul lui încă îmbibat masiv de crîmpoșie amestecată cu țuică de gutui ținută la butoi de dud si cu 3 shot-uri de tequila de la Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpad, care alea m-au pus pe chituci. M-a pus dracu să mă duc si in piața Gemenii. Confuzant rău de tot când încă se mai plimbă pământul pe sub tine să vezi dublu o piață…Am intrat înăuntru ca mineri în 90- nervos că am venit până acolo, buimac și în necunoștință de cauză dar hotărât ca cineva să plătească pentru starea de disconfort creată de cuplul de aur nevastă-soacră.  Ca orice bărbat ce consideră că toate tarabele dintr-o piață sunt la fel așa cum toate femeile cu fustă scurtă primăvara sunt bune, m-am oprit la prima din piață. Niciodată n-am înțeles-o pe nevastă-mea care mângâie fiecare legătură de leuștean până să o ia pe AIA… Da, ia frate o legătură de leuștean oricare….în ciorbă sunt la fel… nuuuu…. stai să găsim leușteanul cu stea în frunte.  În fine, la taraba în discuție vindea un fel de țărancă , zic un fel pentru că avea unghiile făcute și un tricou cu prăbușirea turnurilor gemene de la 11 septembrie.  „-Usturoi uscat aveți?” – m-am simțit cumva obligat de unghiile siclam să folosesc o adresare politicoasă. La întrebarea mea s-a cam strâmbat … nu știu dacă datorită volumului din vocea mea ( anormal de puternic) sau datorită faptului că erau primele cuvinte rostite pe ziua aceea  de gura-mi închisă de noaptea trecută  „ -Este…. Cât să fie?” „ – Păi știu eu.. e la căpățână sau la funie?”, „ – La plasă.”, „ – La plasăăăă? Cum adică?” Rubensciana siclamată a ridicat atunci în fața ochilor mei o plasă ca aia de cartofi de pe vremuri, ori ca aia de prins obleț în Deltă plină cu usturoi mare cât capul de motan si plin de etichete colorate mai ceva ca parfumurile din Duty Free. „ – Ce-i bre acesta?”, „  – Usturoi!?”, „ – Păi ce are… a scapat la cutia cu steroizi.. păi nu vezi că e de mărimea cepei… atâta lucru știu și eu usturoiu’e mai mic ca ceapa….”, „ – Aaa, păi așa e asta din China, mare… frumos.”, „ – Bre, nu tot ce e mare e frumos…. Uite un coș in frunte de exemplu.”, „ – Altu n-am, il iei sau….”, „ – Ț, nu-l iau nu cadrează cu ficatu’ meu românesc.” Nu are rost să mai reproduc aici varietatea de înjurături metaforice ce  mi-au inundat gândurile buimace, toate având în centrul expresiei  China, chinezi și mama chinezilor.

Evident m-am dus la următoarea tarabă unde surpriză același usturoi  Bruce Lee  în ofertă…. Și tot așa toată piața. Păi să nu turbezi, păi să nu-i trimiți scrisori de Crăciun ministrului agriculturii, să nu-i faci recensământul familiei ăluia de dă autorizații de vânzare în piață să nu-i invoci toți strămoșii morți a lui Mao. Eu nu știu când s-au apucat chinezii ăștia de crescut usturoi da știu că sunt monopol. N-ași fi zis nimic la un usturoi bulgăresc ( vorba aia frații noștri), hai, nici la unul croat… da chinezesc  făcut în fabrica de alifie din două perechi de teniși și o lanternă… dă-l în hala Traian cu tot cu pământul pe care nu l-a văzut în timpul de trei zile în care a crescut. Am ieșit din piață turbat și lăsând în urmă jumătate de plămân si un sfert de ficat transformate în urări de bine. În timp ce coboram scările m-am împiedicat de o babă așezată pe ele.  „– Mata de ce stai bre pe scari că încurci lumea… – Ce să fac mumă… vând și eu una alta… – Vinzi pe dracu… vinzi usturoi chinezesc.. –Ba nu, mamă, vând de-al meu, de Dridu.” … și scoate baba o funie vai mama ei… cu un usturoi mic și prăfuit dar care atunci când l-am dus la nas mi-a trimis subtil o aromă de iuțeală amestecată cu pământ și cu vânt de Bărăgan, o aromă de ostropel făcut de bunica la tuci pe mașina de foc din curte, un miros românesc atât de autentic, atât de modest și naiv încât întreaga armată de miliarde de usturoi chinezești  nu ar putea fi avut nici măcar cea mai firavă semnificație. „– E greu de curățat, mamă, că n-a plouat și s-a făcut mic, da’ să știi că e gustos”, „ – Îl iau pe tot. De ce nu vinzi înăuntru? „ , „ -E scumpă autorizația.”

Am plecat mai buimac decât m-am dus, intrigat și în același timp dezamăgit, dezamăgit de mine de noi toți. Nimic nu e mai letal pentru o națiune decât ignoranța, trecerea cu vederea a unor lucruri aparent prea mici și prea lipsite de importanță. Avem impresia că nu contează de unde vine usturoiul atâta timp cât ostropelul e comestibil și din belșug iar lucru acesta în fiecare zi ne știrbește din etimologia noastră de neam făcând ușor, ușor să nu ne mai identificăm cu nimic, să devenim atât de universali încât să importăm doine din Vietnam. Bătrâna de pe scările pieței  este exemplu cel mai clar de cum ajungem să stăm în drum la propria noastră poartă.  Poate că exagerez, poate ca devină e doar tequila aia afurisita de la Mariusică zis Armeanu , zis Pisoi, zis Prăpăd dar atâta timp cât o babă va fi dispusă să-mi vândă un usturoi din grădina ei eu unul nu pun gura pe chinezisme, iar când va dispărea și ultima babă, și ultima grădină din Bărăgan voi renunța să mai mănânc cu usturoi pentru că mi-o va zice doctorul grijuliu cu stomacul meu găurit de ulcere de la nervi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Se intampla prin post-revolutionarii ani ‘90 intr-un Bucuresti atat de agitat, incat si azi ma mir cum de nu a murit de infarct bietul oras situat in epoca micilor combinatii, afacerilor pe genunchi, schimbului valutar stradal, in epoca glorioasa a importurilor cu sacosa din Turcia, a tigarilor la bucata, a cupoanelor misterioase vandute si ras-vandute, pe cand pe bulevardele cu trotuare pline de tarabe cu casete audio si chiloti circulau autobuze cu burduf, iar in unele magazine de pe calea Victoriei manechinele erau vii. Pe vremea aceea iesitul la restaurant pentru un student de rand se putea produce doar in cateva situatii foarte clare: in ziua de bursa, in ziua in care iesea o combinatie gen “mi-a dat un arab 50 de parai ca i-am vandut masina” sau “m-au angajat unii sa umblu imbracat pe strada intr-un iepuroi roz”, daca te invarteai intr-un anturaj de prieteni cu parinti ce apareau la stiri sau aveai gagica cu bani. Trebuie sa recunosc deschis ca m-am aflat in toate aceste ipostaze in vremea aceea, plus inca altele mult prea de nisa pentru a fi date ca exemplu general.

Prima carciuma la care te gandeai sa iesi cu prietenii atunci cand se aliniau planetele financiare era Shorley, un stabiliment aflat prin dosul Politehnicii, plecat de la cateva mese si ajuns in anii de glorie sa ocupe o cladire cu doua etaje, trei terase si vreo doua trotuare. La Shorley clientii erau pe categorii: astfel existau separeuri pentru arabi de succes, pentru interlopi locali, pentru politicieni in ascensiune si pentru prosperi oameni de afaceri cu standuri in IDM. Restul poporului se batea – la propriu – pe cate o masa, iar daca aveai ghinionul sa nimeresti una in capatul trotuarului drept ce dadea intr-un soi de depou, atunci te aflai la mai bine de 150 de m de headquarter, ceea ce pe romaneste insemna ca daca chelnerul uita sa iti aduca sarea, ii lua cam 10 minute dus-intors sa faca aceasta actiune. Meniul de la Shorley era variat si asezonat cu posibilitatile fiecaruia. Gordon bleu-ul cu cartofi prajiti era piesa de rezistenta, desi inclin sa cred ca nu era tocmai o regula. Nu imi aduc aminte mare lucru din mancarea de acolo, ceea ce stiu e ca nu m-am imbolnavit niciodata si ca de cate ori plecam de acolo, ma simteam plin si mandru de isprava.

O alta carciuma celebra pentru studentia mea a fost La Catalin. O terasa de pe Stirbei Voda cu vitza de vie si  fete de masa cu patratele rosii. La Catalin era locul de intalnire al artistilor urbei din vremea aceea: actori, scenografi, pictori, ziaristi, printre care si noi aspiranti. Carciuma avea vara o atmosfera bohema absolut sublima, se faceau glume de la o masa la alta, se trimiteau sticle cu vin, se discuta aprins, se canta, iar spre dimineata se adormea cu capul pe masa. La Catalin nu era chiar simplu sa gasesti masa fara rezervare, dar cum nu aveai ceva mai bun de facut, stateai si asteptai in strada sa se elibereze una, timp in care cu siguranta gaseai un amic care sa te invite la el la masa. Locanta, pe langa compania aleasa, era celebra pentru micii uriasi, suculenti si extrem de gustosi si pentru ceafa de porc mare cat o farfurie. De cum dadea amiaza, pana tarziu in noapte, Catalin alerga printre mese cu farfuriile pline, desfacea sticle de vin una dupa alta si mai avea timp sa mai stea pentru doua vorbe la cate o masa. Asa a facut istorie in vremea aceea si asa m-am intovarasit eu si prietenii mei cu spritzul rece si nesfarsit.

Papillon- carciuma de poveste, o coverca construita vis a vis de Academia de Teatru si Film, unde niciodata n-am stiut cum intr-un spatiu de 80 de metri patrati cu tot cu bucatarie pot intra 150 de oameni. Toata lumea tinea pe cate cineva in brate, timp in care peste capetele infometate zburau farfurii cu ciorba de fasole si carnati cu varza. In Papillon se manca pe datorie, se bea cu buletinul si se impartea o ciorba la sapte oameni. Ziua de bursa era ziua in care Papillonul isi umplea visteria si stergea datornici de pe caiet cu creionul. Mirosea tot timpul a fum de tigara amestecat cu mancare si spirite incinse, asa incat de cate ori ieseai de acolo – purtai in tine un miros inconfundabil ce dovedea ca ai mancat si in ziua aceea. La intrare in carciuma pierdeai cinci minute doar sa saluti pe toata lumea caci fiecare se cunostea cu fiecare, iar daca unul avea bani insemna ca au toti, asa cum un vin comandat era poshtit pana la ultima picatura. Acesta era Papilonul, acelea erau vremurile.

VA URMA – Terasa Olari, Time Out si Preoteasa!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.3/10 (8 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Se pare ca cei de la Food and Bar Magazine recidiveaza si in 2009 cu acelasi aplomb cu care in 2008 anuntau niste premii senzationale in care Burebista era votat cel mai bun restaurant romanesc.

Nu o sa mai comentez toata situatia deoarece am facut-o in 2008 : http://www.culinariard.ro/observatii-culinariarde/2008/11/10/premiul-intai-cu-coronita/

O sa va las sa va minunati de extraordinara aplecare a acestei publicatii catre “gastronomie de calitate” din care imi permit sa citez ” Premiile Food & Bar Magazine, aflate la cea de-a doua editie in acest an, recompenseaza efortul operatorilor din Horeca de a-i oferi clientului o experienta excelenta…”.

Un singur sfat si pentru 2009, sa aveti la ce reflecta: in gastronomie nu exista democratie. Nu poti sa dai premii doar pentru ca asa au votat niste romani pentru care La Mama este maximul de gust si rafinament. Ca acesti romani sa inteleaga ceva din ce li se intampla in viata carciumara ar trebui educati si nu lasati sa vorbeasca. Cu siguranta  daca singurul restaurant “strain” in care au intrat vreodata este peseudo-fast-food-ul Il Calcio il vor vota ca cel mai tare restaurant ever.

No comment pentru aceste premii: http://www.foodandbar.ro/stiri-fierbinti/1847-gala-premiilor-food-a-bar-2009

Astept comentariile voastre democratice!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.5/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +3 (from 3 votes)

Aparent acest articol nu are legatura cu mancarea, desi aparitia sa vine in urma unei farfurii de paste. Dar ca sa intelegeti ciudatul mecanism ce a nascut scheletul unei asemenea istorii in mintea mea, am sa incep a povesti lucruri ce s-au intamplat acum aproape 30 de ani intr-un fund de Oltenie. Bunica mea, Maia, a fost cea mai talentata creatoare de paine pe care am cunoscut-o vreodata. Din mainile ei batatorite si brazdate de viata, de razboi si de munca campului, painea se nastea asemenea unui rasarit de soare: glorioasa si induiosatoare. O mana de om, a carei inaltime reusisem sa o intrec inca de prin clasa a patra, bunica mea se nascuse  in 1914 si de la varsta de sase ani a invatat sa faca si sa inteleaga painea. Toata pasiunea mea pentru bucatarie si mancare i se datoreaza in mare parte ei. Ritualul cu care cernea faina, framanta aluatul si il lasa sa se “hodineasca”, felul in care ardea cuptorul sau “jera” vatra tastului, piosenia cu care lasa painea proaspat coapta  sa se “intoarca” (in filosofia ei, sufletul panii scoase din cuptor avea sa umble peste campiile unde crescuse graul si pe la morile ce-l macinasera, iar atunci cand avea sa se intoarca, painea era numai buna de mancat), toate acestea reprezentau de fapt felul ei de a ne aratat noua, cei ce mancam, ca ne iubeste. Bunicul meu statea in capul mesei, rupea painea si o impartea. La finalul mesei, el strangea firimiturile de paine de pe  masa in pumn si le manca…. ca sa nu se piarda. Bunica mea a murit in 2009, iar ultima paine pe care a facut-o a fost prin 2005.

In toamna lui 2009 o chelnerita imbracata in camasa alba cu branding verde aducea la masa la care discutam impreuna cu un prieten probleme de politica de fond – o farfurie de spaghetti carbonara. Aparitia acestei farfurii ne-a intrerupt brusc conversatia ce ajunsese undeva pe la Vadim Tudor. Un sos rosu-pamantiu in care pluteau bucati scurte de taietei sfaramati amestecati cu bucati mari de kaiser, totul intr-o portie mare…. foarte mare. Nu stiu de ce, in momentul acela in mintea mea s-au unit si amestecat instantaneu: imaginea spaghettelor, Vadim Tudor, bunicul care strangea firimiturile de pe masa si o frunza ce aluneca  usor spre pamant, purtata doar de briza automobilelor ce treceau in viteza. Am realizat ca bucatarul nu ne iubeste, nici macar nu ne respecta, ca mancarea aceea se va arunca intr-un tomberon fix in momentul in care la cateva paralele sud distanta – un copil moare de inanitie, ca noi vom plati pentru simularea de spaghetti, ca e deja toamna si suntem in plina campanie electorala. De vis a vis Oprescu nu ne zambea, dar ne ura Hai Romania.

Pierdut intr-o inaintata ora din noaptea zilei cu spaghetti, stateam singur tintuit in fata ecranului multicolor, mut privind la Realitate(a) o emisiune ce s-ar fi putut chema The Others. Era vorba despre 4 candidati la turnul de Fildes al Romaniei, ceilalti 4, cei pe care nu-i stie nimeni si nici nu cred ca ii va sti cineva. Un rocker ce locuieste cu parintii, un tigan cu o casa de 1000 mp, un comunist si un ecologist. Le-am dedicat o ora din viata nocturna, neputand sa ma misc de uimire. Pe nesimtite m-am trezit cu un borcan de dulceata de gutui in brate, ca unica consolare a depresiei pre-electorale ce tocmai o sufeream. Intr-un final am schimbat postul si m-am uitat la Geoana. Mergea mandru in fata unei multimi de romani, dupa care a inceput sa vorbeasca calm si rarait. Asta m-a adormit. In vis, langa mine pe canapea sedea chelneritza de la Planters, cu farfuria de sos si kaiser in mana. Din ea lipseau definitiv spaghettele. S-a uitat la mine si mi s-a adresat cu vocea lui Becali: Mananca! Atunci m-am trezit, afara incepuse sa ploua aproape la fel de tare ca in mine.

Aparent aceasta povestire nu are legatura cu mancarea, in esenta totul are legatura cu mancarea: bucatarul de la Planters a mancat multa bataie cand a fost mic si de aceea se razbuna prin spaghetti, in timp ce candidatii manaca permanent rahat si de aceea respiratia lor nu va mai putea mirosi niciodata a adevar. Bunul-simt a renuntat demult sa mai fie un ingredient al mamaligii numita Romania, o mamaliga cu gust sintetic, provenita din porumb de import si apa de Rosia Montana. Bunul-simt, domnule Crin, nu mai locuieste aici, a plecat, iar ultima oara cand l-am vazut a fost destul de demult, in vremea cand bunicul meu culegea de pe masa ultima firimitura de panie, ca sa nu se piarda.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.2/10 (11 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 7 votes)

E aproape septembrie. Stiu asta. Am mai multi indicatori ce-mi semnaleaza acest lucru: m-am intors din vacanta, s-a dat drumul la vanatoare, am arsuri la stomac dimineata si ma dor incheieturile, verdele crud al boschetilor din fata casei devine usor patinat, se joaca steaua-dinamo, am atacuri de panica financiara, vad multe mirese pe strada… “asa deci, imi spun jucandu-ma cu un plic nedeschis, s-a dat drumul la nunti”. Imi numar in gand prietenii, cunostintele, colegii, rudele ramase nemaritate, ii pun cap la cap, incerc sa-mi dau seama cine ar putea face pasul in toamna asta; cat salau pane, rulada dobos si friptura de porc voi indura stoinic din nou.

De cum orologiul canonic a dat startul sezonului de nunti, incepe in tot orasul marea alergatura, vin weekend-urile in care siruri de limuzine, mercedesuri si loganuri primenite frumos cu voal alb circula prin oras si claxoneaza jovial, in care parcurile si gradinile publice sunt decor de fotografii de mireasa cu rudele din Titu, in care cerul innoptat e brazdat de artificii iar restaurantele se inchid pentru publicul nenuntas: ” As dori sa rezerv o masa va rog…” “Aaaa, ne pare rau, avem nunta, si saptamana viitoare e la fel, si tot asa pana in noiembrie”. Intr-un anumit sens demografic, toata aceasta agitatie are farmecul ei aparte, e perioada in care oamenii de pe starda sunt mai fericiti, tinerii se imbratiseaza, isi spun “da” mai mult decat “nu”, citesti in ochii lor sclipirea dezarmat de sincera a optimismului, asa cum in ochii proprietarilor de carciumi organizatoare vezi fericirea pecuniara, la fel de sincera si ea.

Povestea pe scurt e aproape la fel: cu un an inainte, el si-a luat inima in dinti si a cerut-o de sotie. Ea a varsat o lacrima si a simtit ca inima sta sa sara din piept de preaplin. S-au sarutat si au hotarat ca vor face nunta vietii lor: nu foarte mare, nu pretentioasa, ci neconventionala si plina de prieteni apropiati si de distractie. Intre timp au aflat si familiile, care dupa felicitarile de rigoare, ca printr-un mister, au scos dintr-un sertar o lista cu invitatii din neam. In cele din urma nunta intima visata a ajuns pe la 130 de invitati, dintre care doar vreo 20 sunt prietenii buni de pe lista initiala. Indragostitii ajung la concluzia ca e nevoie de organizare si restaurant. Isi spun in sinea lor ca o sa-l ia pe cel mai bun, pe acela ce le va placea cel mai mult. Sigur ca Acela este rezervat de mult si trebuie sa se indrepte catre altul si altul, iar dupa o saptamana de cautari data nuntii se muta din primavara in toamna, pentru a avea parte de un restaurant decent.

Seful de sala soseste cu niste foi in mana pe care stau asternute vreo 3 tipuri de meniu. Cel mai ieftin cade din start deoarece nu cadreaza; cel mai scump e cam scump, asa ca seful de sala il recomanda pe cel mediu – la care tinerii vor sa mai faca cateva adaugiri, iar la final se bate palma pe cel mediu cu adaugiri – la pretul celui scump. Seful de sala ii felicita inca o data la plecare si tine sa mentioneze ca “facem sa fie frumos si bine”.

Si astfel, la data stabilita, dupa piscoturile de la primarie si vinul de la biserica, grupul numeros de nuntasi anonimi descinde in carciuma aranjata cu voal alb, flori si saten cu funda pe scaune. Si astfel incepe fix aceeasi poveste cu antreurile romanesi: rosii umplute cu vinete, rulada dobos, trei felii de salam, o tartina fitze cu icre de somon, un ou umplut, cascaval Dalia si cateva legume, dupa care salaul pane, sarmalutzele, mix grill-ul, tortul, pupaturile rudelor, plicul, nota restaurantului ce include si cateva farfurii sparte, spaga chelnerilor colectata si numarata cu tact de seful de sindicat, in timp ce toti ceilalti se uita daca e bine……. in final, am scapat! A fost o nunta frumoasa.

Si uite asa pe nepusa masa se face si noiembrie. Sezonul se inchide. Carciumile reincalzesc ciorbitza de vacuta pentru clientii regulari. “Nu va suparati, e cam acra ciorba”; “E buna dom-le, ce are, nu-ti place nu manca, du-te in alta parte…. nu saracim noi dintr-un scartar ca tine… las’ ca vine el iarasi sezonul de nunti!”

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Eu cred ca singurele lucruri cu care ramai din viata sunt acelea pe care le-ai daruit, nu cele pe care ti le-ai facut, pe care le-ai strans, sau pe care le-ai primit. Desi afirmatia mea suna putin biblic, ea are de-a face intr-o mare masura cu carciumile, caci despre ele este vorba din nou. Am fost plecat intr-o mini-vacanta cu familia, in Creta. A fost frumos, dar cum nu e un blog de calatorii, voi cuantifica intrega poveste din prisma ei culinara.

De ani de zile de cand merg in acelasi loc, ma surprinde un aspect care nu are direct legatura cu gustul mancarii sau calitatea serviciilor din carciumi, ci are mai mult legatura cu conceptul de a tine o carciuma, o taverna, cu spiritul oamenilor de acolo si bucuria lor de a te avea la ei in casa. Nu exista taverna, mai mare sau mai mica, in care sa nu primesti ceva din partea casei: un platou cu fructe, un pahar de rachiu, o inghetata… orice. Multa vreme am trait cu impresia ca e o chestiune de strategie turistica, insa anul asta am ajuns prin niste satuce pierdute in munti, in care probabil eram primii turisti din ultimii ani. Pe terasa din mijlocul satului, o terasa de tara cu becuri colorate legate in copac si localnici motaind pe scaune, am baut doua beri si doua sucuri si am primit inainte branza si fructe. Ala a fost momentul in care mi s-a umplut cu adevarat paharul in ceea ce priveste neamul romanesc si traditionala sa “ospitalitate”. Manac in carciumile din Romania aproape in fiecare zi, in fiecare zi de la Dumnezeu sunt prin alta carciuma rasfoind alt meniu, comandand cate ceva de mancare. Pranz, seara, nu conteaza, ceea ce conteaza este faptul ca nu imi aduc aminte ca undeva sa fi primit ceva din partea casei, ba mai mult, de multe ori am platit sub forma de copertto pe nota pana si painea, uleiul si scobitorile. Nu am trait ziua in care, dupa ce am comandat la o masa patru sticle de vin, sa primesc macar un pahar gratis…

Nu sunt genul de om care sa moara dupa mocaciuni (nu particip la promotii si nici nu trimit sms-uri cu coduri de bare), dar nu despre mocaciune in sine este vorba ci despre altceva mult mai important: apreciere si ospitalitate. Eu unul m-am cam saturat sa urmaresc notele de plata pentru a descoperi ca am fost furat, m-am saturat sa vad cum chelnerul e frustrat cu pozitia de chelner si si-ar dori sa fie sef de sala, seful de sala sa fie manager iar managerul – patron. Anul asta s-au facut trei ani de cand in fiecare vara mancam la pranz in Creta in aceeasi taverna. Din prima zi in care am intrat, acum trei ani, ne-a placut “mosuletzul” care ne-a intampinat, ne-a placut mancarea si ospitalitatea lui. Anul acesta, la fiecare carafa de vin comandata mai primeam una din partea lui, la fiecare final de masa deserturile erau gratis, ba in ultima zi ne-a dat si un pachet pentru acasa cu ulei facut din gradina lui si rachiu facut din via lui.

Asadar, cum ar putea terasa “Floare de Colt” din Mamaia sa bata asta, de ce m-as duce in orice locatie de pe valea Prahovei sau litoral? Asta e o intrebare ce ne va bantui multa vreme de acum inainte, e o intrebare al carui raspuns este raspunsul unui lung sir de intrebari ce ne marcheaza istoria ultimilor decenii: de ce nu avem turism, de ce strainii ne considera neseriosi, de ce in sondajele de tara suntem in subsol, de ce nimeni nu se chinuie sa retina numele de Bucharest, atata timp cat seamana sonor cu Budapest. Nu incercati sa mi-o bagati pe aia cu ce tara frumoasa avem, ce Delta, ce munti, ce plaja, ca nici macar asta nu mai tine. Nu stim sa dam si din cauza asta nu vom primi niciodata.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

L-am descoperit intr-o zona centrala a Bucurestiului, pe o strada plina de case interbelice, o strada pe care n-a sosit inca nici un buldozer lacom de caramida veche, nici o cifa disperata sa stropeasca cu beton la radacina unui P + o suta. Casa fusese renovata anume pentru restaurant: corpuri noi adaugate, open space-uri, utilitati, fara insa a i se stirbi nimic din farmecul arhitectonic pe care acum o suta de ani il desena pe hartie un arhitect, francez probabil.

De cum am intrat, am avut o senzatie de caldura specifica unui loc pe care ai impresia ca il cunosti dintotdeauna, un loc in care stii ca te vei simti bine inca inainte de primul “buna ziua” al unui chelner. O domnisoara simpatica si relaxata m-a rugat sa o insotesc. Am parcurs cu pasi grabiti interiorul restaurantului in care privirea nu mai prididea sa se mire de detaliile de bun gust construite cu stiinta discretiei si fara sfortarea constienta a vreunei demonstratii de design. Lucruri alese cu grija si amplasate cu grija, in asa fel incat sa ai impresia ca sunt acolo inca de la constructia casei. Accentele noi ale constructiei erau integrate perfect in atmosfera: transparent, fara nici un ascunzis sau teama, avand marele avantaj de a ilumina o data in plus valoarea clasicului.

Ne-am oprit in fata unui bar generos. Am fost rugat sa astept cateva momente, pana cand masa avea sa fie pregatita. M-am asezat la bar unde mi-am luat o bautura aperitiv, gratie talentului conversativ al barmanului. N-am apucat sa beau doua guri si sa admir in toata splendoarea ei o pendula superba incadrata pe mijlocul retrobarului, caci am fost invitat la masa. Am urmat-o din nou pe simpatica domnisoara, iar inima mi-a stat cand am iesit in gradina in care-mi fusese pregatita masa. O explozie de vegetatie nebuna amestecata cu obiecte pretioase “aruncate” ici-colo, toate intr-o lumina perfect controlata in asa fel incat sa te faca pentru o clipa sa-ti tii respiratia si sa ai impresia ca nu te afli nicidecum in mijlocul unui oras coleric. Intr-un colt, sub o bolta de trandafiri, un pian ale carui acorduri m-au facut sa uit minute bune ca ar trebui sa deschid un meniu.

Atunci cand m-am dumerit, am fost placut surprins sa observ ca paharul cu bautura fusese deja adus la masa de un chelner discret si foarte generos in explicatii ale meniului atunci cand aveam cate o intrebare. Meniul se incadra perfect intr-o pagina A4 indoita pe mijloc: 4 startere, 5 main course-uri si patru deserturi. In plus, un meniu al zilei – cu un starter, un main course si un desert. Desi in principiu lista era extrem de scurta, dilema alegerii a fost enorma. Fiecare lucru din meniu era extrem de atragator. Cu greu m-am hotarat: Oysters la starter, ficat de vita in sos de salvie cu muguri de pin si salate compose, iar la desert Chocolate Mole cu parfait de vanilie facut in casa.

In contrapartida meniului de mancare, lista de vinuri reprezenta un foileton de cultura a viei: cel putin 10 pagini de vinuri asezate cu responsabilitate pe regiuni si soiuri. Si aici, ajutorul si recomandarea chelnerului au fost binevenite. Un lucru pe care l-am apreciat odata in plus a fost acela ca recomandarea chelnerului a fost exact pe profilul mancarii alese si a fost departe de a fi cel mai scump vin din meniu. Intre timp, din partea casei am primit unt cu spice-uri si bagheta calda. Odata cu stridiile aranjate impecabil pe un platou de gheata a sosit si paharul de sampanie aferent. Savurarea lor pe acordurile “My way” ce respirau din pian a fost o experienta cu adevarat multivalenta. Vinul ales a fost adus la masa, prezentat, degustat si pus la decantat pana avea sa vina felul principal.

Nu stiu cat am stat la masa, cert este ca dupa desertul ce mi-a frant inima am continuat sa stau in compania selecta a unui coniac. De la masa aceea de 60X60 de centimetri, desupra careia lumina aproape crepuscular un felinar invelit in iedera, am avut pentru prima oara convingerea ca acest oras are o sansa, iar cand degetele magice ale pianistului mangaiau clapele albe de fildes inventand “Dance me to the end of love”, am avut viziunea ca Bucurestiul poate fi orasul in care sa traiesti, sa iubesti si uneori, dupa ce le-ai facut pe toate, sa mori.

Cand ziua ce avea sa treaca mai avea de trait doar cateva minute, am cerut nota. Odata cu nota a sosit si intrebarea politicoasa a chelnerului daca vreau sa imi cheme un taxi. Am spus ca da. Cand am ajuns acasa soferul mi-a spus ca nu trebuie sa platesc, e din partea restauratului.

Dimineata m-am trezit cu dorinta puternica de a scrie despre acest minunat loc pe blogul ce se afiseaza acum in fata voastra. Daca va sfatuiesc sa mergenti acolo? Sigur ca da… cum as putea altfel? Doar ca locul unde se afla este destul de greu accesibil, undeva la intersectia dintre dorinta si imaginatia mea, pe o strada dintr-un Bucuresti asa cum mi-ar placea sa povestesc strainilor despre el.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Pentru aceia dintre voi cu un spirit de observatie mai putin dezvoltat, tin sa va informez ca vara a inceput sa se plimbe libera si dezinvolta pe strazile orasului ce-si trage numele dintr-un cioban. Acest lucru este usor de remarcat din trafic, adancimea decolteurilor, stirile prezentate de Romica Jurca si, nu in ultimul rand, aglomeratia de pe terase. Sta parca in ADN-ul bucuresteanului ca atunci cand lichidul termometrului cocheteaza cu vreo 30 de grade, sa se traga usor la umbra unei terase pentru relaxare, spritz si nu in ultimul rand discutii lenese, fara subiect concret.

Din nefericire, in urbea lui Pache, Crin, Viorel, Adriean si Sorin, cautarea unei terase devine, ca mai orice lucru de pe aici, o poveste cu naratie proasta, complicata si de cele mai multe ori fara happy-end, o combinatie intre BD, Sobolanii Rosii si Moartea domnului Lazarescu. Eu, cu vigilenta ce m-a facut deja celebru in cercul eletist al vecinilor mei de bloc ( Mosilor colt cu Obor), n-am stat mult pe ganduri si am facut o trecere in revista a ofertei terasiene: sezonul 2009.

Am sa va vorbesc de Herastrau pentru ca, lasand la o parte “faima” zonei, ramane unul dintre cele mai racoroase locuri pe vreme de canicula. Prima oprire Fattoria. Terasa arata foarte bine si este plasata extraordinar – este practic bagata cu totul in parc. Mancarea de la Fattoria nu este rea de loc si am sa subliniez faptul ca de la an la an chiar a evoluat, avand unele specialitati ce o fac unica in felul ei, de exemplu scoicile servite in oale de email. Selectia de vinuri este inspirata iar preturile nu te baga in a doua criza mondiala. Problema Fattoria apare atunci cand cauti o masa, pentru ca nu vei gasi fara rezervare prea timpurie. Mai mult decat atat, chiar si cu rezervare ai usoare dubii ca nu ti s-a data masa. Partea si mai proasta este atunci cand interactionezi cu un chelner sau (Doamne fereste) cu seful de la rezervari. Chelnerii de la Fattoria fac parte din specia Lupilor Tineri, avand nesimtirea si lenea generatiei de chelneri ceausisti la care se adauga aroganta, tupeul si smecheria specifica capitalismului dambovitean.

Lasand Fattoria in urma, ceva mai incolo, pe ruinele defunctei Alexandra Cafe sta un Trattoria il Calcio, avand in oferta mancare cu gust de congelator, debandada la mese si chleneri cu cap de curca. Desi au numere pe tricouri precum nationala Italiei, echipa de chelneri de la Trattoria Il Calcio seamana mai mult cu nationala lui Nea’ Pitzi la meciu’ cu Lituania: derutata, fara scop, tactica si tehnica… dar ce stiu eu? probabil ca si Nationala lui Pitzi prinde la popor…

Cam pe acelasi principiu functioneaza si Quattro Stagioni – un fel de frate mai mic a lui Il Calcio: mai mic, mai murdar si mai tamp, pacat de locatia ce este totusi atat de buna. Sigur ca da, cum era sa uit terasele de fitze din zona BTT? Isoleta (pentru cei ce sunt cititori recenti ai acestui blog – va trimit spre documentare la articolul din iunie 2008 “Isoleta de figuri”), aceasta japca a locului langa care a mai aparut o sosie – al carei nume imi scapa (si bine face) – ce m-a surprins de-a dreptul prin faptul ca pe doua ape plate si un caprese am platit 70 de lei.

Ce ar mai fi de amintit este bineinteles Casa di David, cu mancare de la civilizat la foarte bun. Terasa este frumoasa, vederea incantatoare, chelnerii civilizati, unii chiar simpatici. Sigur ca si aici rezervarea este sfanta, pentru ca altfel ramai nemancat. Daca ai puterea de caracter sa treci pe culoarul ce duce la carciuma, strajuit in stanga si in dreapta de Bentley-uri, Range-uri si Porsche-uri, atunci s-ar putea sa ai parte de o masa buna. Sincer vorbind, ce o fi in capul celor ce-si parcheaza musai masinile in curtea carciumii? ( n.a.: Nimic!)

Cam asta e Herastraul, mai ramane bineinteles varianta in care sa mancati la Ambasada Chinei, asta in cazul in care sunteti 007, Traian Basescu sau destul de beat sa intrati cu masina in gardul lor. Terasa placuta!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

« Older entries