Statistic e demonstrat, astia suntem toti, eu cel care scriu, voi ce cititi, toti cei ce ies cel putin odata pe saptamana la un restaurant, toti cei ce merg cel putin odata pe saptamana la film, tot grupul celor care se incumeta sa mearga o data pe luna la teatru, toti cei ce avem sub 45 de ani si punem mana pe o carte pentru a o citi, nu pentru a o sterge de praf. 2%- acestia suntem noi, oamenii care nu se uita pe OTV, Antena 2 sau Acasa, oamenii ce dau din cand in cand bani pe muzica ( pentru ca undeva in sufletul lor inteleg ca DC++ nu e tocmai o alternativa), ascultatorii de radio Guerilla, bautorii de ceai si cumparatorii de Carturesti. In orasul celor doua milioane de suflete segregate in sase sectoare, 2 % suntem toti cei din balonul de sticla din care orasul pare sa aiba puls, sa aiba din cand in cand ritm si mai ales sa aiba gust. Imi cer iertare in fata tuturor carciumilor pe care le-am criticat pentru defecte si detalii minore, si pe care de altfel voi continua sa le critic, pentru faptul ca am trecut cu vederea un aspect esential, acela al numarului limitat de oameni cu care, ele carciumile, vorbesc. Intotdeauna am spus ca mai este loc suficient pe piata de restaurante noi, ignorand de fiecare data faptul ca viata unei locatii sta adeseori in numarul clientilor de vineri si sambata seara, acest obsedant 2% pe care l-ai putea inghesui pe viitorul nou stadion national, acest 2% ce vara pleaca in vacanta lasand mesele goale, pentru ca Micul Paris este prea mic si prea neinteresant pentru a atrage turistii ce ar putea fi ratiunea unui business constant si sanatos. Mai nou avem si criza, un subiect de conversatie absolut superb ale carui aspecte epice par sa fie dea dreptul nelimitate, un subiect de conversatie ce se traduce simplu in realitatea cotidiana a locantelor prin : mai putini clienti, mai putine antreuri, mai putine sofisticarii, mai mult vin la pahar. Asadar stimati 2% colegi din “rezervatia naturala de fiinte curioase” sunteti fara sa vreti si fara sa va fi intrebat nimeni responsabili de viitorul gastronomic al acestei urbe, puteti fi principalii suspecti de serviciu in cazuri de rapire de pe piata a unor feluri de mancare decente, asa cum puteti deveni absolut inconstient calul troian al civilizatiei fast food. Puteti trai cu asta?
You are currently browsing the archive for the Observatii culinariarde category.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
Ca orice capitala europeana, Bucurestiul s-a procopsit cu un rau. Mare napasta a cazut pe capul nostru, nu putea Dumnezeu sa ne dea pogoane de pamant intinse ca in palma pe care sa le asfaltam si pe care sa ne inghesuim blocati in trafic? Nu! Ne-a dat un rau ce intotdeauna ne-a creat numai probleme. Pana la “sistematizare” putea si era plini de tigani ce-si spalau caii in el, dupa aia a venit sistematizarea lui Ceausescu si marele deranj al cosmetizarii Dambovitei, azi pe malul ei rasare o minunatie de constructie cu doua turnuri numai bune sa te lovesti cu deltaplanul in ele ( vorba aceea tara de c… atentate de c…).
Poate sunt nebun, dar intotdeauna am vazut rauletul asta amarat ca un loc inca virgin unde la un moment dat un primar destept ar putea sa dezvolte zona de carciumi a Bucurestiului. Imi imaginam vara pontoane cu restaurante mici si dese, imi imaginam parterurile cladirilor de langa Dambovita, restaurante si bistrouri cochete cu vedere la apa, imi imaginam in zona Grozavesti kioscuri cu cafea calda si croissante unde dimineata cei impatimiti de alergat sa isi traga sufletul si sa ia micul dejun.
Se pare insa ca pe apa plictisitoare a incomodului rau, va rasari umbra unui mare mall plin de fast food-uri si fete in treninguri cu sclipici, mall ce nu va face altceva decat va sublinia miicimea si inutilitatea acestei ape. Daca mai exista o sansa ca fiica mea (care acum are cinci ani) sa iasa cu colegii de facultate la bistrourile de pe Dambovita as prefera sa o exploateze la maximum. Asadar pentru cei ce au urechi sa auda, pentru cei ce nu sunt delasatori si prosti, pentru cei ce inca mai lacrimeaza dupa hipodrom urmati chemarea :
http://stop-dimbovita-center.blogspot.com/2009/02/dezbatere-publica-puz-dambovita-center.html
Exista sau au existat un numar de carciumi in Bucuresti al caror proprietar mi-ar fi placut sa fiu, nu pentru ca locatiile de care va voi vorbi ar fi vreo mina de aur, ci pentru ca sunt o mina de amintiri si povesti stranse intr-o viata. Carciumi vechi, si cand spun vechi spun avantrevolutionare, au mai ramas putine intr-un oras ce cauta noul cu dinadinsul. De fiecare data cand merg la Paris imi face o deosebita placere sa caut pe peretii fiecarui stabiliment culinar in care intru auorizatia de alcool deoarece pe aceasta se afla anul infintarii. In general acolo restaurantele, bistro-urile, barurile sunt chestiuni de cateva generatii, acolo lumea traieste din aceasta afacere si o lasa mostenire, acolo o carciuma este o meserie in care te implici, nu o investitie pe care ai facut-o pentru ca aveai ceva extra bani din imobiliare sau vanzari de masini din Germania. Revenind la orasul de sub Dealul Mitropoliei si la carciumile lui nu ma pot abtine sa nu observ ca din sase carciumi celebre pe care mi le-am dorit doar intr-una mai palpaie usor candela unor vremuri ce le-au facut poveste.
- Caru cu Bere- e cea mai bine pastrata dintre toate. A fost cumparata
( sau ma rog, luata in gestiune) in 2005, usor renovata si repusa in circuit. E tot timpul plina si faptul ca atunci cand treci seara prin fata ei peretii vechi de o suta de ani respira in strada muzica, rasete si sunet de halbe ciocnite, ma face sa ma bucur usor. Am intrat in Car alaturi de noul proprietar in ziua in care a semnat contractul. Am umblat prin toate cotloanele si, fara sa exagerez, absolut orice bucatica de zid, orice masa veche, orice bucata de podea slinoasa respira istorie. A fost momentul in care am plasat-o pe locul intai in ” carciumi pe care as vrea sa le am”.
- Capsa – O carciuma la ale carei povesti am crescut cu gura deschisa, cu mult inainte de a lua contact fizic cu locatia. Fratele bunicii mele
( soferul regelui Mihai pana in 1948) avea o multime de povesti pe care le traise acolo. Ascultam si imi imaginam o lume intreaga de aristocarati, industriasi, mosieri, artisti intre zidurile stabilimentului de pe calea Victoriei. Mai tarziu am regasit exact acea lume imaginata de mine in amintirile lui Alexandru Paleologu depre Capsa. Azi, la 2009, Casa Capsa este o locatie frumos restaurata, dar care a pierdut tot… dar absolut tot din sclipirea si spiritul de alatadata. Mi-e greu sa spun unde ar fi gresala, poate in abordarea noii locatii, poate in meniu, poate in comunicare sau poate (si aici iar il citez pe Paleologu) nu mai exista oameni pentru Casa Capsa. Tristetea localului in discutie ma face sa-l situez pe locul doi in ” carciumi pe care as vrea sa le am”
- Ciresica – celebritatea acestei carciumi vine din postarea ei in imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generatii de artisti celebri s-au oprit la Ciresica dupa repetitii pentru ” una mica” si au plecat de acolo doua zile mai tarziu. La Ciresica se obisnuia sa bei vinul pe “doape” adica, atunci cand comandai o sticla de vin ti se lasa dopul pe care il bagai in buzunar. Dimineata la nota, numarul dopurilor din buzunar trebuia sa corespunda cu cel al sticlelor de pe nota. Din gama povesti cu celebritati, la Ciresica vodka se servea in pahare mari de apa, iar apa in pahare mici de vodka, astfel ca pentru privitorii neavizati “maestrii” pareau ca beau multa “apa” cu putina”vodka”. Locatia a fost scoasa si ea la vanzare la un moment dat, acum s-a redeschis renovata intr-un stil ce o face o alta cafenea din Bucuresti, practic singurul lucru autentic ramas este numele. Pentru ceea ce putea fi, Ciresica intra pe locul trei.
- Nicoresti- asta e un local aparut in perioada comunista si celebru pentru faptul ca era loc de petrecere pentru securisti. Unii l-ar darama pentru asta, eu sunt de parere ca o istorie se asuma, ba mai mult atunci cand devine istorie ar trebui profitat. In ziua de azi Nicorestiul este exact ca acum 20 de ani, chelnerii sunt si ei de atunci…ba mai mult recunosc in cate un client ce sta singur la o masa nostalgia unei persoane care a cunoscut vremurile de glorie ale stabilimentului. Din pacate Nicorestiul este o carciuma ce merge in virtutrea unui renume si va sfarsi ca atare fara nici o idee de reinventare. Locul patru
- Bolta Rece- celebra si ea pentru petrecerile fara termen si pentru lumea pestrita, pentru mititeii deliciosi si vinul dosit. In ziua de azi aceasta locatie reprezinta cel mai bine dintre toate locatiile pomenite termenul de ” s-a dus”. A fost renovata prost, kitch, nu mai spune nimic de istoria ei. Un loc frumos ratat impardonabil ce intra pe locul cinci.
Trofeul ” carciumi pe care as vrea sa le am” il acord de departe locatiei ce a fost ” Sarpele Rosu”. Astazi o ruina in curs de demolare ce inghite in molozul si praful daramaturilor povestile lui Iordache, Dinica, Banica, Nelu Ploiesteanu si al altor personaje ce au facut din acel loc cel mai bohem teritoriu bucurestean al ultimilor decenii. Locatia si-a depasit de mult statutul de carciuma, a devenit legenda inca din timpul in care functiona. In 1998 intr-o vreme in care eram mult prea tanar si mult prea sarac, proprietarul Sarpelui Rosu mi l-a oferit, locatie + brand, in schimbul sumei de 90 de mii de dolari. Evident ca nu ii aveam, dar am ramas cu acea convingerea ca intr-o zi il voi reinventa. Din pacate timpul nu asteapta iar eu nu am fost, se pare, destul de convins. In curand acolo va rasari probabil un bloc din ai carui pereti noii locatari vor auzi speriati noaptea acordurile lui ” La Chilia-n Port” iar luminile citadine vor crea in dormitorul lor din umbre, silueta cocosata peste o masa a lui Iordache.
Fiindca Dumnezeu a hotarat sa ma aduca pe lume pe un mal indepartat de Dunare am crescut invatand sa diferentiez un biban de un caras si un salau de o stiuca inainte sa stiu sa fac diferenta dintre o Dacie si un Oltcit. Esuat intr-un moment adolescentin al vietii mele pe un mal de Dambovita sistematizata, nu am incetat nici o clipa sa incerc sa gasesc un loc in care sa ma pot hrani cu mancarea copilariei mele : PESTELE. In timp, aceasta lupta pentru vietuitoarele acvatice a devenit din ce in ce mai incrancenata iar odata cu varsta, capacitatea mea de compromis a scazut considerabil. O privire superficiala asupra subiectului ar spune ca nobila carne se gasete mai prin toate crasmele urbei. Eu unul spun ca avem o problema. Iata cateva argumente:
- majoritatea pestelui pe care il consumati in carciumi e congelat,
- pastravul, dorada, somonul si bibanul de mare sunt cele mai prezente specii.
- majoritatea pestilor pe care ii mancati sunt de crescatorie ceea ce diminueaza considerabil calitatea carnii. Wild catch nu am descoperit in nici un meniu
- putinele carciumi ce iti prezinta pestele pe pat de gheata il congeleaza seara iar dimineata proaspat decongelat ti-l prezinta din nou pe acelasi pat de gheata.
- pestii romanesti de Dunare si Marea Neagra lipsesc cu desavarsire din mai toate meniurile : sabita, platica, caras, biban auriu, oblet, chefal, zargan, luftar, cega, nisetru, etc. Credeti-ma pe cuvant nu stiti ce pierdeti.
- fructele de mare autohtone sunt ca si inexsitente ( raci, rapandule, midii) iar cele de import sunt foarte putine ca varietate si, bineinteles, congelate.
- modalitatile de preparare sunt jenant de putine : gratar ( a se intelege plita de bucatarie) si in sare la cuptor ( a se intelege cuptor electric) iar in carciumile “romanesti” pane. Nu exista sosuri, saramuri, cuptoare de caramida, tabla pe foc, etc.
- toti au acelasi furnizor : METRO
Asadar dupa ce v-am descurajat sa trecem putin in revista carciumile unde totusi ai putea sa mananci peste:
1. Mesogios – celebru ca si notorietate. Scump cat nu face, serviciu indoielnic, note umflate la gramaj, atmosfera scortoasa in dezacord cu specificul elen.
2. Isoleta – nu voi comenta foarte mult, cititi articolul mai vechi despre aceasta locatie. Praf
3. Tratoria Roma. De ani buni de zile reuseste sa ramana plina pentru putinele dar bunele feluri de mancare pe care le serveste. Printre ele si peste. Marele merit e ca reuseste sa faca din pestele, scoicile si crevetii de la METRO o mancare cu gust foarte bun. Scoicile a la marinara raman in continuare delicioase.
4. Mamma Leone – Singurul restaurant de peste traditional romanesc ramane numarul unu pe acest segment. Varietate mare, feluri unice, diversitate.
5. Alfresco – Faliment
6. Burebista pescaresc – o rusine. Mai bine va cumparati peste din Obor si vi-l gatiti fiert acasa.
Pai, dragilor cam astea sunt. In rest prin orice meniu gasesti si cate un peste caci vorba aceea ” trebuie Dom’le sa-l avem”. Prin urmare daca v-ati facut planuri sa mancati un peste bun pe malul Dambovitei, posibilitatile sunt extrem de limitate. Mie unul nu-mi ramane decat sa visez ca intr-o buna zi voi descoperi un restaurant in care sa ma inec in deliaranta placere a felurilor de peste cu care am crescut. Exemplific pentru a sti despre ce vorbesc : plachie de crap cu ardei proaspat si rosii zdrobite, saramura de oblet cu manunchi de patrunjel si usturoi spart, cega afumata cu rumegus de frasin, bors de peste dres cu ou, raci la ceaun cu sos de vin alb si telina, zacusca de morun, etc. Nu m-ar deranja nici unul cu pesti de import dar adevarati. Geografic stiu ca Bucurestiul e departe de apa dar la fel e si Parisul si Madridul si Munchen-ul. Cu toate acestea intr-o capitala civilizata functioneaza foarte bine un sistem de distributie rapida ce are la baza dorinta proprietarilor de locatii de a pune clientul inaintea oricarui alt lucru. De asta intr-o capitala adevarata pestele este proaspat, gustos si bine gatit. Daca cineva din Bucuresti va spune ca-si aduce pestele cu avionul din Italia sau vita cu vaporul din Artgentina este o mare aberatie prin prisma unui fapt simplu: daca ar aduce unul ar avea toti pentru ca s-ar cupla, dar intotdeauna vorbele vor fi mai ieftine decat actiunea propriu-zisa. Asadar… o lasam in coada de PESTE.
Scrierea aceasta NU se adreseaza acelora care mai au pe sub camasa tricouri cu Sepultura, acelora care nu plang niciodata la filme, nici acelora ce cred ca Mos Craciun este o conspiratie multicorporatista in care sunt implicati FBI si MI5. Scrierea aceasta este pentru cei ce asteapta Craciunul si cand spun”asteapta” spun: il doresc, il iubesc, se pregatesc.
Si cum bine ati intuit, Craciunul este ziua in care nu recomand restaurante, m-am gandit ca nu ar fi rau sa va povestesc despre masa festiva. In general luam masa in familie, gateste mama sau soacra sau o femeie “grea” a neamului. E un moment in care ne aducem aminte de gustul copilariei, ne bucuram fara nici o remuscare de miile de calorii si grasimi nerecomandate, de excesul de alcool, de parinti, de copii, de rude, de prieteni…. suntem fericiti. Totusi Craciunul are multe mese: cina de ajun, masa de paranz din ziua de Craciun care se prelungeste spre cina, masa de a doua zi de Craciun, etc. Una dintre aceste mese s-ar putea sa cada in sarcina voastra, daca nu cade poate n-ar fi rau sa incepeti sa organizati o masa de Craciun, va va da o stare de bine, iar agitatia pregatirii va arde din caloriile ce va vor inconjura ca o aura. “-pai si cine gateste?” . Gateste cine stie, cine nu stie poate incerca sau poate comanda. Sfatul meu este un mix. Iata cum vad eu masa de Craciun pentru incepatori: Felurile de baza comandate, desertul facut in casa. Toata smecheria e sa aveti o masa de Craciun putin altfel fara hiturile clasice ( de care oricum veti avea parte pe la toate celelalte mese), o masa in care gustul sa fie in rolul principal. Asadar e simplu:
ANTREURILE: Terina de Caprioara/Delicateria, Mezeluri uscate ( babic, muschi, pastrama)/ Nea Nicu piata Dorobanti, branza proaspata/ piata Matrache, aspic de curcan/piata Dorobanti, afumaturi de peste(cega,rechin,morun,chefal)/ Mama Leone, multe legume ( rosii, ridichii, ceapa verde, ardei capia, ceapa rosie, salata de ridichie neagra, etc), bagheta farntuzeasa/Delicateria.
FELURILE PRINCIPALE:
- Rasol de Miel cu orez cu stafide/ Uptown
- Rata in sos de vin rosu / Sangria
- Chefal la gratar/ Mama Leone
DESERT:
Aici puteti sa faceti singuri ce va trece prin cap. Cel mai simplu ar fi sa incercati o panacotta, e simplu de facut, e de efect si gasiti o gramada de retete pe net. N-ar strica totusi sa aveti si niste inghetatata de la Venchi.
Pare complicat, dar nu este atata timp cat comandati din timp si aveti un cuptor acasa in care reincalziti. Bineinteles vin alb si vin rosu, stiti probabil recomandarile mele : Chardonnay Sole Recas (pentru alb), Arezan de la Murfatlar( pentru rosu). Pentru digestie intotdeauna o sticla de Bitter Mamaia e binevenita in casa.
Prin urmare intr-o epoca de consum si de viteza o masa bine aranjata inca mai poate avea un efect senzational asupra audientei . Pofta Buna si Craciun Fericit!
N-as putea spune ca era o sambata seara linistita, turburele vremurilor se prelingea dominator pana si in intimitatea linistii de altadata dand o nota vibranta, ascutita si tensionata intregii atmosfere. Simteam nevoia sa ma plimb, asa ca m-am urcat in automobil si am demarat impins de o dorinta nestavilita de a admira luminile orasului reflectate in ploaia de decembrie ce cadea mult prea calda si mult prea lenesa. Auzisem mai devreme la radio ca pe bulevardul central primaria aprinsese luminile de Craciun si am dat o raita pe sub ele impins de curiozitate. Nu mi s-au parut grozave ca in alti ani : “ Deh.. vremuri de criza monsieur” cum ar fi spus un bun amic de al meu francez, mosier si expert in dizertatii pe marginea crizei ce avea sa vie. Ce mi s-a parut de-a dreptul hilar la el intotdeauna e faptul ca vorbeste cu atata pasiune despre criza incat ajungi sa crezi ca o indrageste, ca si-o doreste, lucru de altfel nelalocul lui pentru o persoana ale carui afaceri cu grane vor fi printre primele afectate.
Plimbarea cu automobilul nu a avut chiar efectele pe care mi le doream, gandurile continuau sa vina peste mine intr-una si paream a fi fara scapare, prizonier al discutiilor, contrazicerilor si teoretizarilor de peste saptamana. In cele din urma m-am oprit la Athene Palas, simteam nevoia unui trabuc si a unui cognac in English Bar. La intrare l-am zarit pe Jean T., o veche cunostinta de a mea, jurnalist. “- Ce faci monser? Cum iti merge?”; Recunosteam in intrebarile lui de curtoazie dorinta de a capata un raspuns la moda “-Prost, vremuri tulburi, recesiune, etc” lucru ce m-a enervat cel putin la fel de mult ca pantalonii sai de tweed cu dungi rosii. “ – Extraordinar” i-am raspuns zambind sincer. “- Afacerile?” nu s-a lasat el; “ – Infloresc!” i-am raspuns la fel de zambitor si am trecut mai departe.
In English Bar muzica de pian, fumul de tutun cubanez si lumina discreta m-au imbratisat familiar din usa. Locul era la ora sa animata, o rumoare de discutii strabatea constant spatiul cu o rigoare de partitura muzicala intrerupta din cand in cand de rasul puternic si necontrolat al unui aviator ce se intretinea pe bar cu doua dame. M-am descotorosit de palton, manusi si umbrela si am intrat. O multime de chipuri cunoscute m-au salutat : industriasi, negustori, artisti, cativa prieteni de pahar , cativa politicieni ramasi fara colegiu. La masa de langa bar ma astepta Colette, superba ca de fiecare data, imbracata impecabil , cu aerul ei vesel ce reusea de fiecare data sa ma binedispuna. “- Cheri, ai intarziat?!”, “ -Stiu, m-am pierdut putin intr-o plimbare de seara… ce faci? Ce bei?” , “ Minunat, mi-a fost dor de tine. Sampanie” Am comandat sampanie, mi-am aprins tigara si am privit-o asa cum o privesc de obicei curios si indragostit. “ Nu trebuia sa vina si Misu?” , “ Nu cred ca vine, e la partid… se bat pe Primul Ministru…. Pentru ce ciocnim?” , “ Hmmm…. pentru o criza cat mai scurta… nu?” Am ras de optimismul din gluma ei ; “ Pentru noi!”. M-am cufundat in fotoliu inalt de catifea, pregatit sa ma bucur de portia mea de sampanie, de gustul ei intepator si sec ce imi inunda simturile pe minunatele acorduri de pian ale unei simfonii de Beethoven. Imi placea sa stau acolo in acel loc mult prea bughez intr-o companie atat de fermecatoare si sa contemplu linistit rotocoalele de fum ce se ridicau spre tavan ca intr-un dans ciudat si exotic. Pendula de deasupra barului batea usor miezul noptii prevestind duminica ce avea sa vie. English Bar, locul in care in sfarsit puteam sa ma relaxez. Afara orasul inca vibra, isi traia viata agitata … automobile, zgomot, mitocani, lumini de Craciun, cersetori, vitrine cu rochii frantuzesti, ploaie, noroi, muzica in piata publica….. criza!
Nota autorului: Istorisirea de mai sus nu e nici pe departe una din vremuri intrebelice, s-a intamplat in Bucuresti sambata trecuta. Am schimbat doar numele oamenilor, locurile sunt aceleasi. English Bar de la Hilton are rarul dar de a te trimite intr-un timp pe care ti-l propui. Colette este sotia mea!
Si pentru a elimina orice suspiciune din start declar deschis: beau! Beau vin, in fiecare zi… de doua ori pe zi, la pranz si la cina. Mi se pare o defavoare facuta unei mese bune lipsa vinului, este o jignire adusa elegantei gestului de a servi masa acompanierea unor eseuri gastronomice cu apa plata sau, Doamne fereste, cu Coca Cola. Sunt mai multe motive ce au conturat aceasta atitudine a mea: primul ar fi educatia ( de cand ma stiu in familia mea s-a baut si s-a apreciat vinul), al doilea rand ar fi respectul fata de mancare – o mancare muncita, gandita, creata merita ceva pe masura, un vin ce duce in spate un proces ( grija si atentia cultivatorului, providenta vremii, iscusinta unui vinificator, rabdarea de a incarcera licoarea pana la maturitate). Ganditi-va ca un bucatar ( si ma refer la bucatari, nu la gatitori) isi petrece mare parte din timp alegand ingrediente, cautand originea acestora, sa fie naturale, sa aiba esenta, etc. In momentul in care opera sa desavarsita sade glorioasa in fata clientului tamp, acesta omoara toata savoarea si impletirea gusturilor naturale cu un complex de substante chimice de sinteza pe care le ia nonsalant dintr-o bautura carbogazoasa servita cu paiul. Pacat! Dar sa revenim la subiectul propus in titlu. Enciclopediile de vinuri de prin lume sunt de acord ca Romania are un mare potential viticol, dar ca majoritatea viilor si productiilor sunt depasite fiind victime ale unui sistem aplicat in perioada comunista. Practic desi ne situam in top 7 cei mai mari producatori europeni, marea parte este reprezentata de vinul prost de IAS sau citirica din curtile oamenilor. Ma voi abtine de aceasta data sa fac comentarii socio-politice pe marginea acestui subiect, desi am o mancarime pe limba ingrozitoare. Si cum azi mi-am propus sa fiu “ala” optimistu’ voi vorbi de vinurile romaneste ce imi plac si pe care le recomand. Lista o sa fie scurta, asa ca nu schimbati canalul.
Vinuri Rosii :
- Cherry Tree Hill de la Cramele Hallewood. Melot pastrat in barique, mare caracter.
- Arezan de la Murfatlar. Cabernet pursange, direct si infocat ca un marinar coborat pe pamant dupa sase luni. Vinul perfect pentru cadouri la straini datorita ambalajului.
- Terra Rossa Domeniile Clos Des Colombes. Cupajul nebun al unei frantuzoaice dintre merlot, cabernet franc si feteasca neagra. Productie mica, grija mare.
- Davino Domain Ceptura Rosu. Un vin cu care merita sa te incurci, un cupaj de calitate produs rar si de aici poate o mica inconstanta. Vi-l recomand pe cel din 2005.
- Prince Matei de Dealu Mare, de zguduie din temelii precum personalul de Titu la schimbarea macazului.
- Cupola Sanctis de la Mehedinti, pentru curajul de a incerca si un shiraz pe pamant Valah. Vinul e un cupaj Cabernet- Shiraz. Nu stiu daca mai gasiti caci au fost produse vreo 40 de butoaie si poate ca nu e drept sa-l propun…hmmm, ma rog democratia nu se aplica in vie!
Vinuri Albe:
- Chardonnay Sole de la Recas – de departe cel mai bun chardonnay romanesc incercat de mine in ultimii ani. Are de toate: buchet, culoare ca la manualul de chardonnay, consistenta de san adolescentin.
- Chardonnay 3 Ha de la Murfatlar – pentru ca imi aduce aminte prin buchet de vinurile austarliene sau cele de Napa valley.
- Sauvignon Blanc Clos des Colombes, un vin cu o personalitate uimitoare, complicat de gasit o mancare la nivelul sau.
- Sauvignon Blanc Davino, cel scos in editie limitata (atentie la eticheta), un vin corect ce se afla pe lista mea in principal datorita stradaniei de a fi un sauvignon blanc facut cu grija si cu responsbilitate la sulfati.
Care va sa zica cam astea ar cam fi… nu sunt multe, dar sunt bune. Sigur ca imi pare teribil de rau ca nu am putut recomanda un riesling (preferatul meu), un aligote sau un pinot gris care sa merite, asa cum nu am putut recomanda nici un cupaj pe alb care sa spuna ceva. Lucrul bun este ca in aceasta industrie exista progrese, iar eu unul le-am vazut in ultimii ani. Cred ca exista o sansa si exista un viitor pentru vinurile romanesti bune, cred ca va veni si ziua in care tarancuta de Jidvei si galbena de Odobesti vor deveni istorie. Pana atunci va dau un singur sfat, inainte de a manca: ganditi-va la ce veti bea. Noroc!
Ca orice industrie ce se respecta, industria romana de carciumi, restaurante si localuri a simtit o nevoie viscerala de a da premii, de a incununa efortul si stradania creatorilor de ostropeluri si ciorbite de vacuta, de a recunoaste si de a aduce tribut valorii gastronomice nationale. Si iata cum o publicatie pe numele ei ” Food and Bar Magazine ” s-a autodeclarat autoritate suprema in judecarea cazurilor legate de comestibilitate si a organizat in elevata atmosfera a hotelului Marriot ” Oscarurile Potolului din Romania”. Lasand la o parte tonul malitios cu care mi-am inceput dizertatia trebuie sa recunosc ca nu e nimic rau in a premia o industrie, problema incepe de abia cand cei ce premiaza nu prea au criterii si stiinta ( o sa trec subtil peste banuielile legate de onoruri financiare sau de influenta). Ei bine daca cumva la un moment dat, intr-un moment de deriva emotionala corelata cu o mahmureala decenta, ati avut senzatia ca in Romania se intampla lucruri frumoase, decernarea premiilor de care am amintit vine sa va aduca cu picioarele pe pamant si sa va urle in ureche : Bai Fraiere, esti in tara lu’ franzeluta si a lu’ platouas!
Se spune, sau mai bine zis organizatorii spun ca votantii au fost persoane din top management-ul unor companii serioase, oameni stiutori si priceputi la si cu tigaia. Uitandu-ma, cu indulgenta, peste premiile decernate m-am tot intrebat care or fi fost managerii si mai ales companiile de succes. Dupa parerea mea este vorba de companii precum : Ionascu 96 impex import-export srl, Europa Top Grup sau Costian & Luci si Fii CO. Impex srl.
Acordarea unor premii inainte de toate trebuie sa fie o chestiune de responsabilitate, o chestiune de pricepere si bun simt, trebuie sa aiba niste criterii bine puse la punct si anumite repere incontestabile din domeniul respectiv. Poate ca sunt exigent si cer prea mult de la o revista ce traieste pana la urma din vanzarea de publicitate. Totusi un minim de implicare cerebrala era absolut necesar. Parca si vad conversatii de genu’: “Ia zi bre Nea Alecu, nu bagi si mata o macheta sa-ti dau un premiu?”. Si astfel au aparut clasamentele. Daca la sectiunea “cel mai bun restaurant” primele doua sunt locatii ce meritau nominalizari, pe locul trei apare o carciuma pe numele ei “Noblesse”, un restaurant cu niste fite de usuca primavara ghioceii, un loc mai mult gol decat plin avand un meniu aerian si un program artistic cu formatie.
Situatia se inrautateste cand apare clasamentul restaurantelor cu specific. La romanesc situatia sta asa: Jaristea, Burebista, La Mama… moment in care tastatura mea s-a blocat de lacrimile scurse pe ea. Pai cum, mai oamenilor ce mai aveti bun simt in Tara lu’ Margarina, sa premiezi non valoarea, sa premiezi anti mancarea romaneasca, sa premiezi carciumi fara personalitate si fara imaginatie. Ba mai mult La Mama (lui) ia premiul intai pentru cel mai constant restaurant. Constant in tampenie, sunt de acord. Cum a ajuns acest lant de fast-food evoluat cu sedere la masa sa fie premiat, aceasta butaforie de carciuma in care cei ce au “adidasi” in picioare nu sunt primiti pe motiv ca nu se incadreaza ca si tinuta. Propun ca anul viitor Mac Donald’s sa ia premiul pentru cel mai bun restaurant cu specific strain. Lista atrocitatilor poate continua cu o multime de exemple ( vezi privileg catering – pentru cea mai buna companie de catering sau Benihana pentru cel mai bun restaurant cu specific strain).
Dragi organizatori de top-uri, inainte de a va apuca sa dati cu parerea in stanga si dreapta, inainte de a cheltui bani (stransi cu greu din publicitate) pe gale de premiere, va propun un exercitiu simplu in cativa pasi:
Pasul 1: Nu va mai comandati de la ” Hai la Masa.ro” la pranz si incercati decenta de a nu mai manca pe tastaura computerului.
Pasul 2: Scoateti bani pe decont din contabilitate, schimbati-va pantofii cu ciucurasi si intrati in mai toate carciumile decente pentru a fi capabili sa faceti nominalizari.
Pasul 3: Cititi o carte, mergeti la un muzeu, renuntati la “Povestiri Adevarate”
Pasul 4 : Exista pe internet multe lucruri de citit despre gastronomie, setati-va alta pagina de start, nu gsp.ro
Pasul 5 : Incercati sa mancati pe banii vostri, mocaciunile va fac sclavii favorurilor
Pasul 6 : Calatoriti, vedeti lumea, mancati si altceva, nu va mai considerati sotia sau mama singurul bucatar cu stele Michelin din univers ( stelele Michelin sunt alte stele decat cele pe care le vedeti dupa terminarea unei sticle de tarancuta de Jidvei)
Daca cumva ati facut acesti pasi deja si ati distribuit constient acele premii atunci probabil ca e timpul sa va schimbati meseria, nu de alta, dar e mai bine pentru toti.
In fata cititorilor acestui blog imi cer scuze pentru lipsa de eleganta vizibil prezenta in acest articol, dar eu unul ajung usor la capatul puterilor intr-o tara in care Gigi Becali e numarul unu in afaceri, Dan Diaconescu este numarul unu in televiziune, Dan Voiculescu este numarul unu in integritate, Mihaela Radulescu este numarul unu in toate iar “La Mama ” ii si intrece. Pana la urma suntem ceea ce mancam si meritam ceea ce votam.
PS:Ma gandesc serios sa fac un clasament intern de carciumi deoarecea ma macina aceasta curiozitate teribila a aflarii adevarului. Care va sa zica cine se baga? Voi posta saptamana aceasta niste nume pentru nominalizari.
M-am gandit sa scriu cateva randuri care sa ma faca sa trec usor si mai ales discret si cat mai putin patetic peste reintoarcerea in tara in care printr-o minunata intamplare m-am nascut acum mai bine de 33 de anisori. Recunosc ca datorita plecarilor dese si implicit datorita reintoarcerilor la fel de dese nu prea nutresc sentimentul de dor de patrie sfasietor si inuman asa cum este el descris in proza fantastica pe care obisnuiam sa o citesc ca lectura obligatorie in perioada studiilor mele. Nu contest existenta acestui sentiment de altfel de o noblete induiosatoare nascuta dintr-o gena ancestrala aparuta in confluenta mai multor conditii de temperatura, masa si timp balcanice. Nu stiu de ce la fiecare reintoarcere nu imi vine sa dau fuga in primul restaurant romanesc si sa ma imbuib cu sarmale. La New York am descoperit Romania asa cum se vede ea dincolo de ceea ce credem noi ca altii cred despre noi. Intr-o noapte, in timp ce butonam telecomanda televizorului chiaunit de fusul orar, am vazut pe Travel Channel emisiunea lui Anthony Bourdain despre Romania. Nici pe departe atat de rea cum ma asteptam dupa comentariile ce au circulat pe net. Omul e mult prea deschis si prea doritor de aceasta decoperire ca sa se lase manipulat fie si de propriile stari de nervi aparute uneori iminent in contactul cu civilizatia din interiorul arcului carpatic. Sigur nu a fost o emisiune la fel de plina de elogii cum a fost cea realizata in Ghana spre exemplu, dar a fost o emisiune deosebit de interesanta pentru cineva, in speta eu, care isi dorea sa afle de mult cum dracului se uita civilizatia la noi, cate valuri pot face sarmaua si mamaliga pe scala de valori a bucatariei planetare. Lucrul cel mai ciudat in toata emisiunea a fost ca ghidul lui Bourdain in Tara Romaneasca a fost un rus!!!! Rusul cu siguranta s-a simtit bine pentru ca a fost beat din secunda unu a emisiunii pana la generic, lucru ciudat pentru un om cu o natie alcohol proof. Bourdain insa s-a tinut bine iar comentariile au fost de bun simt. Exista cateva episoade jenante cum ar fi cel in care nu pot sa filmeze la Curtea Veche decat daca plateste 10 EU/ mp???????. Vazuta din coada cratitei, Romania arata ciudat, o combinatie de salbaticie, civilizatie si straniu, nu arata deloc latin si foarte putin european. Mancarea noastra traditionala, fala neamului a fost apreciata, gustata si comentata. Sigur, nu a lipsit momentul maxim si anume taierea porcului undeva intr-un sat din Maramures… pana la urma omul si-a facut treaba si a filmat tot ce este specific pe aici pe la noi : porc, porc si iar porc. Am avut toata emisiunea senzatia ca totusi ceva este in neregula desi nu mi-am dat seama ce. Abia aseara rememorand emisiunea am realizat ce era… nu era nimic autentic, oamenii din emisiune nu erau veseli, nu erau adevarati, nu transmiteau nici o energie. Totul se desfasura ca o mare sarbatoare aranjata. Asta lipsea. A fost o emisune despre o Romanie in care oamenii sunt speriati de naturalete, in care (desi se vede stradania de a fi primitori) oamenii sunt constipati de ceea ce li se intampla, nu au curajul sa se exprime, sa faca ceea ce simt. Elocventa este masa finala din Maramures in care Bordain mananca sarmale intr-o casa de oameni, iar in fata lui se desfasoara un program artistic de folclor de prin partea locului…. atat de nenatural. Nu vom putea sa fim niciodata apreciati la adevarata noastra valoare atata timp cat suntem obsedati de : ” ce crede lumea despre noi”. Mi s-a parut genial ce a apreciat Bourdain : Dacia, da Dacia 1300.. stiti masina aia urata de care ne este rusine. Ei bine lui i s-a parut fascinanta ( si nu e singurul, axact acum doua saptamani o olandeza mi-a spus exact acelasi lucru), a facut misto de ea dar a gasit-o fascinanta in uratenia ei, a baut in cinstea ei. Ma gandesc ca Italienii probabil ar fi facut din ea un simbol, un icon de tara. A mai apreciat tuica, ca orice alcoolic cumsecade, pe care a consumat-o in cantitati considerabile. Una peste alta finalul a fost: ” mi-a placut in Romania, desi trebuie sa ai grija cu tuica letala!”- nu e rau nu… da nici peste standard de bine, romaneste. Emisiunea ma face sa trag o concluzie, simpla de altfel : poate ca pentru a avea succes deplin cu sarmaua ar trebui sa puna mana pe ea niste francezi… de aici si poza de inceput a articolului!
Experienta de care va voi povesti a venit exact in momentul in care cautam, fara a avea vreo stea polara, un loc care sa ma scoata din cotidianul culinar, din acest mariaj cu restaurantele si mancarea urbana ajuns la momentul critic al certurilor, reprosurilor si mai ales al jignirilor reciproce. In mijlocu acestei crize a gurmandului de 33 de ani am trantit usa orasului, m-am urcat in masina si am pornit-o spre nord, spre civilizatii mai asezate si mai intelegatoare, spre spirite necangrenate de fusion si inimi neintinate de sofran sau alte condimente exotice. Astfel norocul, intamplarea si un prieten m-au facut sa-mi salvez sufletul intr-un loc ce ar trebui declarat centru de dezintoxicare cosmopolita. Este vorba despre un sat la 25 de km de Sigisoara pe numele sau CRIT. Un sat de sasi timp de mai bine de 700 de ani si parasit de numai 20 de ani ( povestea plecarii masive a sasilor din Transilvania dupa Revolutie este un subiect complex si foarte trist). In fine Crit este un sat plin de case sasesti superbe, pline de istorie si povesti a caror existenta in ultimi ani se datoreaza in prportie de 90% implicarii Fundatiei Mihai Eminescu Trust ( fundatie ce apartine printului Charles). Daca aceasta fundatie nu s-ar fi implicat in restaurarea, conservarea si ocrotirea acestor case probabil ca toate ar fi fost invadate de triburile de romi reprezentate puternic in periferia satului, iar eu probabil ca nu as mai fi avut subiect pentru acest articol. Lasand la o parte comentariile de implicare sociala precum si cele legate de puternica nepasare ( i-as spune de-a dreptul durere in cur) a autoritatilor romane, voi trece usor spre ceea ce m-a facut sa scriu despre Crit pe un blog de mancare.
Nu exista restaurante, carciumi sau bodegi, in schimb poti manca acasa la oameni, la Criteni – oameni primitori si veseli de cateori cineva le calca pragul satului. Obisnuiti cu turistii englezi ( prezenti mai mereu prin sat in cautarea ineditului), oamenii nu au nici o retinere sau complex in a te invita sa stai cu ei la masa – un obicei atat de straniu intr-o Romanie egoista si secata de sentimente de proprietate si intimitate. Stand cu acei oameni simpli la masa vei avea parte de una dintre cele mai mari revelatii culinare intamplate vreodata. Gusturile, aromele si savoarea mancarii te vor invita intr-o calatorie in tara copilariei tale. E imposibil ca stand si gustand din masa imbelsugata sa nu ai flash-uri in minte cu cate o bunica pe care o adorai in copilarie, ori cu imaginea mamei tanara gatind sambata. Ceea ce iti ofera oamenii de acolo la masa este mai mult decat mancare, este o plimbare culinara prin caldura si intimitatea caminului familial.
Am mancat la Nea Nelu Suciu si la doamna Mihaela Ghita de la casa cu Zorele si de fiecare data am avut aceeasi senzatie.
M-am inclinat cu respect in fata ciorbei de cartofi cu tarhon care bate de departe orice ciorba incercata vreodata intr-un restaurant, m-am bucurat de tocanita de pui facuta pe masina de foc si servita cu varza calita, mamaliga si iaurt de bivolita si m-am entuziasmat cand sotia lui Nea Nelu a pus pe masa un ied facut la cuptor in sos de vin si ceapa rosie. La micul dejun vei avea de ales intre 8 si zece tipuri de gemuri si dulceturi, lucru la care cei din Crit cred ca sunt campioni mondiali: dulceata de afine , de zmeura, de mure, de coarne, gem de cirese amare, de porumbe sau de prune uriase. Despre nenumaratele tipuri de sarmale stropite bine cu iaurt de bivolita si inconjurate de ardei proaspat culesi de pe vrej nu o sa spun decat ca sunt una dintre piesele de rezistenta. Ce m-a mai miscat profund este o specialitate pe care am intalnit-o acolo pentru prima oara : GASCA. Ei bine, nu e vorba de pasare, ci de un preparat facut din mamaliga cu trei tipuri de branza de capra, bagata la cuptor in ceaun. Un fel de bulz mai elevat care poarta aceasta denumire datorita faptului ca branza infloreste din mamaliga si arata ca penele de gasca. Deserturile sunt acelea pe care le-ati gustat cu siguranta prin copilarie : placinta cu mere, clatite cu dulceata, placinta de dovleac. Alaturi de acestea am gustat niste prajituri sasesti de exceptie, prajituri “pierdute”; pierdute datorita faptului ca sasii nu mai exista sa le faca, femeile din sat care mai stiu cum se fac imbatranesc, iar intr-o buna zi, nu va mai ramane nimic din aceste traditii . Trist dar aceasta este povestea unei Romanii plecate de acasa prin strainatate la munca. Mi-e teama ca nimeni nu va mosteni aceste traditii, iar ele nu vor razbi pana in secolul viitor. Incet, incet lumea satului autentioc, acea lume ce sta inconjurata in memoria noastra afectiva de un hallow de lumina, acea lume ce a inventat simplul, decentul si bunul gust, va disparea luand cu ea toate aceste senzatii culinare unice, aceste parti din viata noastra pe care ar trebui intr-un fel sau altul sa le aparam ca parte integranta a identitatii noastre personale.
Pana atunci va invit sa fugiti din oras in fiecare clipa in care puteti si sa o luati spre nord spre Crit, Viscri, Muller, Fisher, spre acele locuri ce va vor bucura si va vor reintoarce catre simplitate, sinceritate si liniste.
LEONTE
- Vârsta: 34
- Sexul: Masculin
- Zodia: Taur
- Domeniul de activitate: Publicitate
- Locaţia: Bucuresti : România
Sponsori
