Povesti de calatorie

You are currently browsing the archive for the Povesti de calatorie category.

1. Supă de crabi la La Perle Noire în Beau Vallon, Seychelles.  În îndepărtatele insule din sud-vestul Africii, crabii umblă liberi şi dezinvolţi pe plajele sau printre stâncile create cu răbdare şi măiestrie de Mama Natură. Spre deosebire de colegii lor vedete în reality show-uri pe Discovery, crabii de Seychelles sunt o variantă mult mai puţin pretenţioasă, aşa cam ca un iPhone făcut în sudul Chinei pentru uz domestic, fără pretenţii şi aplicaţii multiple, dar cu touch screen la fel de performant. Pe înţelesul celor ce nu au pasiunea gadgeturilor şi pentru care metafora s-ar putea să fie destul de tehnică, crabii de Seychelles sunt mult mai mici şi mai urâţi, dar cu un gust la fel de bun. La Perle Noire e un stabiliment ţinut de un italian ce nu simte depărtarea de patria mumă. Pentru el a avea antenă satelit cu ajutorul căreia sa vadă meciurile din Il Calccio e ca şi cum ar fi acasă. În rest, găteşte în micul stabiliment cu aer colonial o mâncare inspirată de cantitatea de alcool pe care o serveşte dimineaţa. Şi se pare că asta ajută, pentru că arată gătitului în pauza lui Inter-Juve îi iese perfect. Supa de crabi ce n-a văzut apa,  ci doar vin alb din plin, este unul dintre trofeele culinare pe care trebuie să ţi le pui deasupra şemineului şi să le contempli în lunile de cod roşu. Dacă reuşeşti să o termini fără să-ţi sfâşii limba în asperităţile ciudatei crustacee sau fără să cazi lat de beţie, va fi una din cele mai frumoase amintiri.

2. Daiquiri Floridita – Floridita, Habana, Cuba.  La Floridita te întorci 50-60 de ani în timp fără nici măcar să fi băut primul pahar. Barul în discuţie este un templu contemporan declarat patrimoniu UNESCO. De cum intri, mirosul adânc pătruns în pereţi de tutun şi rom, lumina difuză şi muzica venită din preistoria jazz-ului te înconjoară şi te subjugă. Barmanii, după care orice femeie cu capul pe umeri oftează adânc, sunt îmbrăcaţi impecabil şi zâmbesc cu toţi dinţii aşa cum nu se mai face în secolul XXI. Eşti în locul în care s-a inventat Daiquiri-ul şi fără îndoială, în care în continuare, este cel mai bun din lume. Atunci când îl pun în pahare barmanii au ceva din perfecţiunea unui balerin rus – fără nicio ezitare, cu o siguranţă şi o graţie nemaivăzută. La fel cum ştiu să-ţi aprindă perfect trabucul. Doar din rotirea ritmata a poignet-ului.

3. Haggiz la Arcade Haggis and Whisky Pub – Edinburgh, Scoţia Haggiz-ul cu siguranţă l-a ajutat pe William Wallace să se bată atâta timp cu englezi, în vremea în care energizantele şi steroizii încă nu se inventaseră. Minunatul preparat (despre care poporul scoţian mai crede că ar avea şi niscaiva proprietăţi afrodiziace) este de fapt un stomac de oaie umplut cu organe de oaie amestecate cu condimente, ceapă şi ovăz, iar mai apoi fiert 3-4 ore. Reţeta cea mai echilibrata, adică adânc ancorată în tradiţie dar şi discret adusă în modernitate, am găsit-o in Edinburgh la Arcade and Whisky Pub. Daca suportaţi, chiar iubiţi aromele ascunse în carnea de oaie, acela este locul, acela este haggiz-ul. După cum îi spune şi numele, localul în sine e un loc de dezmăţ în care mânaci haggiz şi te umfli cu tot soiul de single malt-uri. Coşmarul oricărui doctor. Favoritul meu: Princess Diana Haggis – pentru că aruncă în el cu bună ştiinţă şi nişte Drambuie

4. Fudulii de taur in Uruguay. Cu tot respectul pentru bărbatul ce a fost şi pentru lupta dreaptă în care a căzut, fuduliile taurului uruguaian făcute pe grătar vertical la foc deschis de lemne sunt o delicatesă rară. Cu sare grunjoasă şi ardei iute, lângă o pâine de mălai, bijuteriile coroanei taurine merită încercate chiar şi măcar o singură dată în viaţă.

5. Pâine carasau şi purcel de lapte la cuptor – Sardinia. Pâinea carasau e un fel de combinaţie între o lipie arabă şi o pizza pane. O lipie foarte casantă, care se rupe la prima atingere în tot felul de forme geometrice neregulate. Pentru mine e un fel de mâncare în sine, aş putea să mănânc ore carasau şi să beau vin fără să mai am nevoie de altceva. Cea mai buna pâine o găseşti atunci când te rupi de cârciumile cosmopolite, pline de ruşi în plin sezon şi o apuci pe drumuri înguste, neasfaltate la capătul cărora se afla un agroturismo. Acolo mai mereu pâinea e făcută dimineaţa, iar la prânz însoţeşte un exemplar superb de purcel de lapte copt crocant într-un cuptor de lemne foarte asemănător cuptoarelor pe care le mai găseşti înca în satele olteneşti. Daca loveşti cu degetul în şoriciul auriu al purcelului vei avea senzaţia că este o crustă de faianţă, când îl bagi însă în gură, trosneşte şi lasă o aromă minunată de grăsime şi fum de măslin.

6. Feseekh pe strada in Port Said, Egipt. Cine îşi închipuie ca Port Said aratî ca în poveştirile lui Jules Verne despre Phileas Fogg sau în cele ale nu mai puţin celebrului căpitan Lupan, ei bine are dreptate. Străzile bătrânului oraş nu par schimbate de sute de ani. Aceeaşi densitate de arabi lungiţi la colţul clădirilor încercând să-ţi vândă ceva, aceleaşi arăboaice ce gătesc în stradă, aceleaşi mirosuri confuze. Dacă ai norocul să nimereşti în timpul festivalului Sham-El-Nessim, festival ce celebrează originile faraonice al actualului popor revoluţionar, Port Said se umple de hârtie creponată atârnată pe post de decoraţiune, de steguleţe ţesute din mătase şi de Feseekh- adică un peşte numit Gray Mullet sărat, fermentat şi uscat, servit de obicei în celebra pâine egipteană frământată pe picioare de o doamnă a cărei vârstă de cele mai multe ori este şi ea faraonică. Zglobiul peştişor este preparat de obicei de nişte egipteni specializaţi în acest lucru, în caz contrar el devenind destul de otrăvitor. Cu pâine, ceapă şi lămâie verde, mâncat pe strada cu o mână pe portofel şi alta fără ceas, Faseekh-ul este la fel de fascinant ca răsăritul de soare pe Mediterana ce vine inexplicabil pentru strănepoţii faraonilor dinspre Jerusalem.

7. Singapore Sling la Long Bar Raffles Hotel Singapore.  Dacă englezii zilelor noastre au vreun regret atunci acela este că nu au prins perioada marilor colonii în care compania îi trimitea spre zarea albastra iar ei, odată ajunşi acolo, se puneau pe făcut afaceri dar mai ales se puneau pe lenevit şi huzurit, caci în absenţa mail-ului, telefonului mobil sau Skype-ului rapoartele trebuiau date o dată sau de două ori pe an. Astfel s-a născut în îndepărtata colonie din Singapore, Hotelul Raffles. Să aibă unde huzuri şi dormi supuşii Reginei. În barul lung numit inspirat „Long Bar” s-a născut şi trăieşte până în zilele noastre un cocktail pe bază (cum altfel!) de gin numit Singapore Sling. Sling care în engleză înseamnă praştie descrie cel mai plastic efectele acestei unice băuturi. După ceva pahare şi un sac de alune de pământ te prăbuşeşti asudat într-un un balansoar, cu faţa în sus, numărând tâmp fiecare rotaţie a palelor de bambus ce încropesc un ventilator.

8. Berea casei la Mestiansky Pivobar Bratislava, Slovacia. Odată ce guşti din licoarea dibăcită cu măiestrie de un berar nu foarte bătrân la Mestiansky Pivobar, vei recunoaşte cu sportivitate că marile cantităţi de bere cu etichetă preţioasă pe care le-ai consumat în decursul vieţii tale au fost o mare pierdere de timp. Berea casei în liniştita locantă a Bratislavei este revelaţia oricărui băutor de bere profesionist. E ca şi cum te-ai fi antrenat la bob doar pe nisip iar acum în sfârşit ai descoperit zăpada. Amară, flată şi cu gust puternic de cereale.

9. Steak tartar – Les Philosophes, Paris. Tartarul de vită este o chestiune la fel de complicată ca o relaţie. Îl poţi urî la început sfârşind prin a-l iubi necondiţionat sau, după caz, îl poţi admira de la depărtare fără a avea niciodată intenţia de a te căsători cu el. Cert este ca odată ce ai început să-l iubeşti, devine o boala grea ce-şi găseşte leacul din ce în ce mai greu. Nu mă pot cenzura în a comanda tartar în nicio cârciumă în care muştele de la toaletă au pedegree. Există multe modalităţi de a-l prepara şi servi, iar pentru asta mi-ar mai trebui încă vreo patru pagini pentru că e o filozofie în sine. Preferatul meu, după ani de zbateri şi căutări rămâne tartarul de la Les Philosophes, o mică cârciumioară din cartierul Les Mares. Pe lângă calitatea incredibila a cărnii, dozajul şi structura tuturor componentelor ce-l definesc sunt perfecte. Şi cum altfel îl poţi savura mai bine decât cu o felie de baghetă casantă, un pahar de Saint–Emilion şi un colţ romantic de Paris ce se aşterne dincolo de geamurile generoase ale binecuvântatei cârciumi.

10. Buiurdi Feta in Creta.  Se spune despre unele produse ca au un farmec anume, ce nu poate fi replicat, mâncate în locul în care ale au fost create. Dacă paşii pribegiei te duc în îndepărtata insulă a regelui Minos nu ai cum să ratezi cea mai puternică monedă de schimb locală, şi anume brânza feta. Şi dacă aceiaşi paşi te duc în adâncul munţilor, într-un sătuc pierdut şi pitoresc, unde un văr de a lui Zorba a încins cuptorul cu lemne de măslin şi a zvârlit în el nişte brânză cu roşii, oregano şi ulei de măsline, atunci vei şti că eşti în faţa unui preparat desăvârşit numit Buiurudi.

11. Cornuleţe senzaţionale la Lacrimi şi Sfinţi.  Bucătăria româneasca are mai mereu la capitolul „şi altele” cornuleţele. Oropsitele tubuşoare umplute  de cele mai multe ori cu forţa, cu rahat sau magiun de prune vechi nu au fost luate niciodată în considerare când a venit vorba de gastronomie serioasă. Asta pană când un poet cu pasiunea bucătăriei le-a luat serios la întrebări şi le-a reinventat sub numele de „Cornuleţe senzaţionale” într-o cârciuma cu nume de carte din Centrul prea Vechi al capitalei patriei noastre. Cornuleţele de la Lacrimi si Sfinţi sunt dovada vie a faptului că răţuşca cea urată poate deveni lebădă. Umplute cu mac şi vişine sau cu nucă şi lămâie verde, acestea dau dependenţă. Şi asta s-a dovedit clinic

12. Storceag la Marea Neagra, Sulina. Marea Neagră este un restaurant fără pretenţii ţinut de un domn pe numele sau (inspirat) Amorel, la Sulina, adică acolo unde dă Dunărea în Mare, iar mai apoi Marea în vasele ruseşti din Crimeea. În această cârciumă înţesată vara de ţânţari, turişti şi nunţi locale, sufletul înfometat al iubitorului de peşte se poate înfrupta din storceagul construit din burtă de morun. Un fel de ciorbă de burtă tradiţională, doar că de data aceasta vaca a fost un peşte. Mirificul borş necesită alături multă ţuică şi ardei iuţi, lucru ce îl face să aibă consistenţa unui mese întregi. Aşadar dacă viaţa vă poartă, în drumul ei ireversibil către final, pe faleza din Sulina, un popas de un storceag la Marea Neagra vă va reaprinde speranţa reîncarnării .

13. Dulceaţă de pepene furajer la Doamna Maxim la Letea. Nu cred că există loc în România mai greu accesibil (cel puţin din punct de vedere al costurilor) decât Letea. Odată ajuns acolo, după ce te-ai minunat de copacii seculari, de caii sălbatici sau de dunele deşertului, te va cuprinde o foame pe cinste. La Letea nu există restaurante, dar există case de oameni în care poţi mânca sublim şi te poţi bucura de o ospitalitate pe care o credeai demult mit în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Doamna Maxim este una dintre doamnele ce te primesc cu inima deschisă şi cu masa pusă. Încărcată bineînţeles de roadele naturii înconjurătoare: peşte, peşte, peşte, legume din grădină, vin din boltă. Nici că ai nevoie de ceva mai mult. Şi, totuşi, precum în nunta din Galileea, când vinul cel bun a fost adus abia la final, tot aşa şi doamna Maxim aduce la final nişte gogoşi/scovergi şi un borcan de dulceaţa de pepene furajer. Aşa cum îl recomandă numele, acest pepene este destinat animalelor. Are un miez tare şi acru. Dar magia doamnei îl transformă într-o dulceaţă sublimă şi unică pe care o vei putea găsi doar acolo. Chiar şi pentru acest lucru merită drumul până la Letea.

14. Pâine în ţest la Băileşti. Şi când spun Băileşti spun orice altă localitate ce-şi are vatra în vecinătate. De la Boureni la Coroiaşi şi de la Segarcea la Giubega. Pâinea în ţest rămâne pentru mine cea mai mare invenţie de la apa calda încoace. O pâine cât o roată de căruţă, spoită cu roşie proaspătă pe deasupra şi scoasă de sub un ciudat clopot croit din pământ galben, balegă şi paie. O pâine cât o întreagă cultură gastronomică

15. Cap de oaie în Meddina la Marrachesch, Maroc. La ora cinei o piaţă goală de mii de metri pătraţi din inima Marrachesch-ului se umple în mai puţin de jumătate de ora cu sute de restaurante ambulante. Pe tejghelele, soioase de cele mai multe ori, găseşti lucruri de care nici nu ţi-ai fi imaginat că există. Forfota şi aglomeraţia creează în jurul locului o emoţie inexplicabilă ce te cuprinde, vrei nu vrei, şi te trage în mijlocul acestui fenomen precum vârtejurile din coturile apelor repezi. Aici vei descoperi aproape la fiecare tarabă capete de oaie fierte în mirodenii. Pe o lipie arăbească vânzătorul aşază bezmetic bucăţi de creier, obraz, limba şi ureche. Nimic mai simplu. Nimic mai gustos.

16. Oase de vită cu măduvă la Chez Fernand Paris. Dacă mă apuc sa explic cum se ajunge la Chez Fernand nu reuşesc niciodată. Şi, totuşi, dacă o iau pe jos, nimeresc de fiecare dată. Cârciuma e mică şi îngustă, astfel încât mai mereu stai la masa cu persoane pe care nu le-ai mai întâlnit niciodată, iar uneori ţii pentru câteva secunde în braţe o chelneriţa minionă, cât să strângă de pe masă. Dar astea sunt doar amănunte. La Chez Fernand te duci pentru o sumă întreagă de lucruri printre care strălucesc cu aroganţă Oasele de Vită. Vin fierbinţi cu o linguriţă înfiptă în măduvă şi alături cu castraveciori muraţi, sare de mare, hrean şi baghetă. Dacă mai şi plouă afară, iar vecini de masă se dovedesc a avea aceeaşi pasiune pentru mâncare ca şi tine, ba mai mult şi umor, vei avea parte o experienţă absolut memorabilă.

17. Mofongo la La Danza – San Juan- Porto Rico. La Danza este o locantă cu obloane albastre larg deschise, cu ventilatoare ce brăzdează aerul fierbinte, cu rom de calitate şi muzică ce-ţi pătrunde în sânge. Mofongo e un fel de mâncare făcut din banane mici amestecate cu tot felul de plante prăjite şi umplute cu carne de crab sau vită. Îl găseşti la tot pasul în Porto Rico, dar la La Danza îl vei şi înţelege în contextul potrivit.

18. Salt Fish Cake – St. Croix. Un negru cu faţă de Bob Marley şi voce de Whoopi Goldberg împinge un cărucior, ce scârţâie precum economia mondiala, pe faleza din Christiansted. Privirea lui pluteşte pierdută deasupra albastrului Mării Caraibilor, iar paşi săi par desprinşi dintr-o coregrafie ancestrala. Se opreşte sub un palmier. Desface taraba, scoate o butelie, un arzător, o oală plină cu ulei şi un lighean cu cocă. Agale vine şi o doamnă ce încinge un telefon mobil şi care după schimbul de priviri sentimentale pare a-i fi soţie. Lucrul acesta se confirmă când în fugă apar trei fetiţe cu parul plin de pufuleţi coloraţi şi codiţe ce se intersectează. Bărbatul scoate sticla de rom şi o aşază în  gheată. Femeia frământă coca şi o umple cu carne de peşte sărat amestecată cu nişte frunze tocate şi lămâie stoarsă. Idilica familie caraibiană creează ceea ce se numeşte Salt Fish Cake, un fel de langoş umplut cu peşte, o chestiune locală nepretenţioasă ce merge al daracului de bine cu rom şi muzică de carnaval. Am gustat din curiozitate şi din spirit de simpatie pentru comerţul local. Asta a fost la prima bucată. Celelalte cinci au fost de pofta şi din spirit de simpatie pentru apetitul meu.   Săltăreţele preparate sunt atât de bune încât daca ar fi existat pe vremea lui Columb, acesta probabil că nu s-ar mai fi întors niciodată să-i spună reginei că a găsit capătul lumi, ci ar fi aplicat instantaneu pentru cetăţenie.

19. Smoked Salmon Breakfast – Le Pain Quotidien New York. Pentru cei ce cunosc locul nu este nicio surpriza, pentru cei ce nu îl ştiu ar trebui neapărat să îl vadă. Este locul prefect pentru un mic dejun. O brutărie cu mese lungi pline de gemuri şi dulceţuri organice în care ai sta până la cină dacă nu ai avea nimic de făcut. Platoul cu somon organic afumat, ou fiert şi tot felul de creme de brânza mi se pare micul dejun ideal. După el te-ai putea ridica de la masa şi spune: „Gata, sunt pregătit să conduc lumea.”

20. Cappuccino la Café Greco Roma. Pe frontispiciul locantei situată nu departe de Piazza di Spagna în Roma stă scris că Ministerul Educaţie Publice a declarat această cafenea de maxim interes conform articolului unu si doi din legea 1089 din 1939. Nu am avut curiozitatea să studiez articolul unu si doi al numitei legi, dar mi s-a părut senzaţional că un minister consideră importantă o cafenea. Asta în Italia. În Romania singurele cârciumi de interes public sunt cele ce apar în Can- Can sau în Ciao şi se termină în Blitz. Cafe Greco este o instituţie în Roma la fel ca şi Ministerul ce-l ocroteşte. Are o istorie legată de cafea atât de lungă încât ar putea fi studiată ca manual alternativ în clasa a cincea. Să bei cafea la Cafe Greco este ca şi cum ai vedea Antigona în teatrul antic din Acropole. Aici, după mine, găseşti cel mai bun cappuccino de pe planeta. La doar 10 euro.

21. Obraz de vită în sos de Amarone – Antica Bottega Del Vino – Verona.  Antica Bottega Del Vino este un restaurant pelerinaj pentru cei ce lucrează în domeniul restaurantelor. Are cea mai mare listă de vinuri pe care şi-o poate imagina cineva. Doar pentru un singur soi, Amarone della Valpolicella au opt pagini. Există vinării celebre ce fac câteva sticle pe an special pentru această cârciumă. Între pereţii tociţi de vreme ai numitului stabiliment sălăsluieşte pe mesele înfometaţilor un fel de mâncare unic: Obraz de vita în sos de Amarone. E greu de aşternut pe o foaie de hârtie, fie ea şi virtuală, câte sentimente încerci gustând din acest preparat, dar vei rămâne veşnic cu o întrebare ce-ţi va măcina existenţa: XXXXXXXXXXXXXXXXX? (Aceasta întrebare deschide un nou capitol în lista noastră, aşa ca mai bine o păstram pentru atunci)


VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Nu mă refer strict la momentul dinainte de a-ţi da ultima suflare, ci la colecţia de momente care, puse cap la cap, formează ceea ce numim viaţă. De asta am şi menţionat doar 40 de lucruri, în speranţa că sunt încă undeva spre mijlocul vieţii. Încep însă cu un prim episod, în care vă prezint doar 20 de bunătăţi pe care să nu le ratezi.
Sincer vorbind intenţia este de a pune 100 de lucruri, după care… Dumnezeu ştie ce se mai poate întâmpla. Aşadar, ca să evit o introducere plicticoasă, aştern cu melancolie mai jos o sumă de lucruri pe care le păstrez adânc în memoria mea culinară şi pe care le consider de referinţă în orice clasor gastronomic al oricărui iubitor de gust de aici sau de aiurea.

1. Singapore Chilli Crabs – unde altundeva decât în Singapore. Rămâne unul dintre preparatele la amintirea căruia, sufletul îmi lăcrimează. O epopee de bucurie şi suferinţă, de înălţare şi delăsare cum rar găseşti într-o farfurie.

2. Stridii la Le Petit Nice. O cârciumă căzută, pierdută într-o pădure de pini de pe malul francez al Atlanticului, aproape de Dunes de Pilat. Nu ştiu dacă e pentru că Golful Arcacon-ului e la doi paşi, dar acolo am găsit cele mai bune stridii din lume. Cu picioarele în nisip şi cu ochii în orizontul ce se înfundă în albăstrimea oceanului, cu sticla de vin rece rătăcită printre rezidiurile unui măcel culinar amfibiu, o masă la Petit Nice este uneori mai tare decât sărutul unei virgine.

3. Cap de vaca – La Procope. La Procope e o cârciuma in Saint Germain  ridicată la 1686, atunci când la noi încă îi mai făceau parastase lui Mihai Viteazul. În vremurile acelea tinerii Voltaire sau Robespierre obişnuiau să-şi servească cafeluţa în atare stabiliment. Partea cea mai frumoasa este ca acest Cap de vaca de care vă vorbesc îşi are reţeta de pe la anii aceia. Neschimbată. Cu tarhon şi sos Ravigote, preparatul în discuţie este de departe una dintre cele mai vinovate plăceri pe care le-am avut până la această fragedă vârstă.

4. Mojito la Casa Duponte, Varadero. Casa Dupont a aparţinut familiei cu acelaşi nume. Îi ştiţi, ăia cu ceasurile, brichetele şi pixurile scumpe. Mă rog, a fost, pentru că atunci când a apărut Fidel călare pe mitralieră şi a revoluţionat Cuba, casa s-a naţionalizat. Totuşi, în plină epocă socialistă, locul acela te invită cu toţi porii lui la cea mai burgheza huzureală. De asta am ales Mojito-ul de aici în detrimentul mult mai turisticului produs de la Bodeguitta del Medio. Un barman cu parul alb, la fel de alb precum sunt mănuşile pe care le poartă, inventează magic băutura perfectă. Atât de perfectă încât iţi mai iei una, şi încă una şi…. tot aşa.

5. Buffalino la Autogrill. Sandviciul perfect. La orice Autogrill de pe orice autostradă din Italia. Mozzarella di bufala + prosciutto crudo + roşii cherry + ruccola – totul într-o pâine incredibilă.

6. Hot Dog pe stradă la New York. Ăla adevărat, vândut de un portorican gelos la o gheretă soioasă, cu jalapenos şi tot felul de sosuri inventate în cine ştie ce bucătărie. Da, ăla este. Si daca te-a apucat ora două nemâncat, un hot dog bine făcut este ca o muzica Gospel la vremea ei.

7. Sandvici cu Lomo de vită la Bar Dorrego – San Telmo Buenos Aires. Că argentinienii au cea mai bună vită nu mai este un secret, nici măcar Nea Sandu Cocoşatu. Dar faptul ca în San Telmo, e o mătuşă care ştie să arunce cu nonşalanţă cea mai bună parte a unui muşchi de vită, perpelit pe cărbuni, într-o jumătate de pâine coaptă pe un soi de vatră, asta e prea de tot. În Bar Dorrego oricine îşi poate scrie numele pe perete. Aşa e datina lor. Arta doamnei cu sandviciul a rămas scrisă în inima mea. Cel mai upper class sandwich pe care îl poţi întâlni pe o stradă.

8. Fruct de cacao pe plantaţie în Dominicană. Dominicanii stau bine la capitolul cacao. Iar pentru cei ce cred că acest produs vine dintr-o cutie şi se foloseşte la cozonac, am o veste. NU, el vine dintr-un arbore care emană nişte negi uriaşi cât capul de motan bătrân. Dacă tai un asemenea fruct, nu boabele de cacao te interesează, ci membrana ce le ţine împreună, un fel de placentă a fructului, cu cel mai rafinat şi complex gust proaspăt pe care l-am întâlnit. E ca şi cum toate fructele exotice şi-ar fi dat întâlnire şi ar fi pus de o petrecere în această membrană.

9. Brocciu – Brânză împuţită în Corsica. După unii ar trebui interzisă prin lege această brânza. O simţi de departe, si când spun departe, spun sute de metri, după damful intens de hoit amestecat cu rufe nespălate. Dacă reuşeşti să treci peste acest aspect, vei descoperi un gust atât de rafinat cum rar ţi-a fost dat să întâlneşti. Şi cu corsicanii e cam la fel.

10. Maccheroni cu sardine la La Taverna dell’ Etna, în Castelmola Sicilia. O cârciumă de familie, într-un sat pierdut. O terasă de pe care se vede Etna. Macheronii sunt de-a dreptul înrobitori. Bucătarul le face cu sardine mici prinse la tifon, cu un sos de busuioc prin care aruncă stafide, muguri de pin şi bucăţi de brânza siciliană. Nu ştiu ce altceva mai pune, probabil pasiune şi o arie de Verdi, dar mănânci fără să te poţi opri, aproape că intri în servaj

11. Filet de bou în Toledo. Printre florete, săbii şi spade, Toledo mai oferă omenirii cârciumi în care la foc de lemne se frige celebrul Filet de bou. Are un kilogram şi suficientă grăsime cât să înghiţi şi un litru de vin roşu. Dar este suprem. Este expresia bărbăţiei, deşi răposatul din farfurie nu a prea avut parte de ea.

12. Îngheţată de violete şi lavandă pe Valea Loarei. În general francezii sunt capabili să facă îngheţată din orice. Nu glumesc, am văzut îngheţată cu foiţă de aur sau cu gust de pâine. Pe Valea Loarei cresc multe floricele. Printre ele violete şi lavandă, folosite mai ales în industria parfumurilor. Totuşi gelatarii de acolo le transformă într-o îngheţată rară, un deliciu complicat ce trezeşte pasiuni şi sentimente grele. Şi asta într-un biet cornet.

13. Limoncello în Sorento. Orice gurmand din lumea asta mare şi plină de păcate ştie că o masă, ca să îţi tihnească, trebuie să se termine cu un digestiv. Pentru cei mai temerari digestivul final constituie un chef în sine. Adică în loc de unul, poate fi lejer o sticlă. În Sorento lămâile se fac ca roşiile în Oltenia, adică mari cât o lubeniţă de murături. Din coaja acestor lămâi gigantice, fiecare italian din partea locului îşi face în casă Limoncello. O lipsă de preocupare cu efecte majore asupra iubitorilor acestei licori. Oricât de mare ar fi farfuria de paste, mereu va exista speranţa Limoncello-ului de după.

14. Zuppa de Pesce la Chez Black în Positanio. Chez Black e un italian bătrân ce în tinereţe a îmbrăţişat un slogan la modă, al vremii. Make Love Not War, şi l-a aplicat turistelor venite să se bronzeze pe coasta amalfitană. Aşa s-a pricopsit şi cu porecla de Black, de la o americancă fascinată de tenul său bronzat. Acum Black îşi îngrijeşte domol de cârciumioară alături de fiul său, actor, ce precum aşchia care nu sare departe de trunchi, nici el n-a sărit foarte departe de turistele de pe plajă. Dar lăsând la o parte această poveste desuetă, trebuie să spunem ca la Chez Black s-a inventat agonia culinară. Zuppa di Pesce e un fel de oală imensă plină cu peşti, scoici, langustine şi alte vieţuitoare marine ce zac într-un sos venit direct din împărăţia zeilor. Mi-e teama că într-o zi, tolănit prea adânc în aburi de Fiano di Avellino, îmi voi tatua numele acestui preparat pe mana dreaptă.

15. Tagine de miel la Comptoir Darna, Marrakech. Marocanii ştiu să gătească miel. În orice fel, sub orice formă. Dar tagine-ul  la care mă refer depăşeşte orice imaginaţie. Pentru profani, tagine- este un vas tradiţional de pământ în care orice marocan cumsecade găteşte. La Comptoir Darna, bucătarul împins de o inspiraţie născută din frumuseţea unei oaze şi tăcerea deşertului a îngrămădit în tagine pulpa fină de miel, mire de albine, lămâie confiată, chardonnay  şi un compendium întreg de ierburi şi mirodenii. Când a fost gata, a pus viclean lângă tipsie un cuşcuş croit cu legume şi parfumat cu apă de trandafiri. Nu vreau să mă înţeleagă greşit militanţii pentru drepturile mieilor, dar acel miel a căzut pe cel mai înalt altar de care poate avea parte o asemenea făptură.

16. Beluga caviar cu blins şi votcă la More Yachts and Sea Food Restaurant, St. Petersburg. Mama Rusia, controversată şi discutată mereu pe la colţuri, nu conteneşte sa spună că oricât de greu le-ar fi altora ţie trebuie să-ţi fie şi mai bine. More Yachts este o cârciuma cu vedere la Golful Finlandei, în care chelnerii sunt îmbrăcaţi în smoching-uri albe, iar geamurile maşinilor ce parchează acolo sunt antiglonţ. Serghei are 57 de ani şi e chelner de o viaţă. Se laudă ca l-a servit pe Andopov. Aduce un platou din cel mai fin porţelan plin cu blins proaspăt, luaţi din tigaie, ce înconjoară un pocal cu caviar de morun. Lângă, într-un păhărel de cristal pune votca la -10 grade. Când o dai peste cap, cum e tradiţia, o simţi cum se prelinge uleioasă până în stomac încălzind instant toată instalaţia şi făcând sa apară bujori în obrăjori de parcă ai fi şcolar la peţit. Repede pui nişte cremă fină de brânză pe un blins, apoi nişte icre, iar apoi începi să te întrebi ce e rău în a fi oligarh…sau Ţar sau măcar Putin.


17. Char Grilled Chicken Lemongrass Dressing – Spice Market New York. Spice Market este o cârciumă pentru care merită să staţi la coadă şi să vă luaţi viză de America. E cosmopolită, e fusion, are atmosferă, lume bună, mâncare rară. O veche piaţa asiatică reconstruită într-un hangar din Greenwich. Iubesc lemongrass-ul, drept pentru care un dressing cu această plantă sublimă si delicată cred că e tot ce-şi poate dori un pui organic făcut pe un grătar deschis cu cărbuni de lemn.

18. Som Tam Thai (salată iute de papaya cu creveţi uscaţi) la Mandarin Oriental, Bangkok. Sunt multe lucruri din Thailanda pe care le-aşi putea pune pe aceasta listă, dar această salată Som Tam Thai e un talisman, o piatră rară, un secret bine păstrat. În primul rând, trebuie să spun că este foarte iute. Atât de iute încât in primele 10 secunde îţi amorţeşte gura. După care se deschide poarta miraculoasă, începi să simţi o simfonie de arome ce nu poate fi aşternută pe toate portativele din lume. Nu există aromă mai fină decât aceea pe care o descoperi dincolo de gustul iute. Transpiri şi nu te poţi înfrâna, pentru ca este unul dintre preparatele despre care le vei povesti nepoţilor la bătrâneţe.

19. Jarret de Porc la Brasserie Lipp, Paris. La Lipp a băut şi Picasso şi Hemingway şi toată gaşca de artişti dezrădăcinaţi ai vremii. Au băut şi au mâncat. Acum Lipp e o atracţie turistică, care reuşeşte să păstreze vie atmosfera boemă. Ciolanul de Porc de la Lipp a dăinuit timpurilor şi va dăinui atât cât vor exista (şi vor exista, slavă Domnului) porci pe lumea asta. Ciolanul în discuţie are o provenienţă aparte, nu e oricare, pentru că gustul său, este mult mai intens decât acela cu care e obişnuit cetăţeanul naiv. E gust puternic de vier fiert în hrean şi ierburi, un gust robust, antic, un gust ce merge dezmierdat cu berea casei. Chelnerul mustăcios şi cam şchiop de un picior ştie bine povestea ciolanului şi o spune din când în când cate unui străin. În franceză.

20. Pesce con patate al forno la Puny, Portofino. Pe scurt, peşte cu cartofi la cuptor, în minunatul golf din Portofino, la Restaurantul Puny. Restaurantul nu acceptă card şi scrie mare pe uşă. Patronul de modă veche explică faptul că banii sunt ai lui, nu ai băncii, drept pentru care totul este cash. Dar merită pentru că, de dimineaţă, omul nostru se întâlneşte cu pescarii săi, alege cu grijă peştele proaspăt scos din apă, după care îl pune la prânz sau la cină pe masă. Băgat întâi în cuptorul tradiţional cu cartofi, ierburi şi ulei de măsline. O bucătărie de o simplitate rară ce trezeşte nişte trăiri de o complexitate la fel de rară. Peştele de la Puny e făcut cu talent. Atât. Dovadă e faptul că nu găseşti niciodată o masă liberă.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

IMAG0369Prolog: Sa tot fie vreo doi ani de cand,  in mijlocul unei serii de intamplari neasteptate ce cuprindea printre altele deschiderea propriului meu restaurant si publicarea in off line cu coperți si  cotor a blogului, am hotărât sa pun in cui tastatura . Mi se părea pe atunci ca dădusem  indeajuns cu barda in stânga si dreapta spațiului gastronomic ceea ce era perfect  adevărat. Dar intr-o după-amiaza călduroasa la adăpostul răcoros al unei umbrele si al unei sticle de vin de origine controlata împins de o profunda melancolie pe care o cunosc din copilărie si pe care am moștenit-o pesemne de la unul dintre bunicii mei , am hotărât ca pentru mântuirea sufletului meu gurmand sa reîncep sa scriu povesti de calatorie cu iz de legenda si talc de ghid culinar. Fara critici si polemici doar expuneri scurte ale frumuseții  scurtei noastre existente inocente intr-o lume pe care uitam cel mai ades sa o iubim.

Cei ce mă cunosc de la un pahar de vin sau pur si simplu de printre rândurile ingramadite ale scurtelor mele povestioare știu ca sunt mai degrabă un cautator de locuri, locante si localuri ascunse , căzute si pitorești decât un mancator îndemnat de recomandările stelelor cu anvelope sau ale revistelor cu coperți lucioase. Ceea ce urmează a va istorisi e ciudat , e plictisitor si e atât de Cliché .

Când soarele începuse sa-si înmoaie încins de lunga zi  razele in apele răcoroase ale Marii Ligurice eu încercam deja pentru a treia oara sa apropii o pereche de pantaloni langa o pereche de pantofi intr-o disperata si totodată obositoare căutare a combinației perfecte. M-ași fi aruncat din tot sufletul trupul intr-o pereche de pantaloni scurți, o camasa sifonata de in si o pereche de papuci spre a mă opri in prima tavernă in care vinul alb avea temperatura optima pentru a-mi stinge jarul din piept. Dar nu era cale de întoarcere. Din spatele paravanului pictat de un anonim pictor de hoteluri din secolul XIX zăream deja mici indicii despre o rochie cu trena si  fara spate. Cu ultimele zbateri ale voinței am reușit sa aduc in aceeași linie a bunului simt camasa, pantalonii, pantofii si sacoul de vara cu butoni de amiral. M-am uitat in oglinda si am văzut un Cliché . Peste alte 40 de minute am reușit sa ies din camera la brațul Doamnei mele si sa ajungem in lobby-ul hotelului in care cu 50 de ani in urma Vivien Leigh facea o fotografie memorabila alături de Laurence Olivier. Atat de Cliché. Bellboy-ul ne-a condus pana la la ieșire si ne-a deschis portiere unei limuzine negre al cărui nume ar fi echivalentul Cliché-ului . Șoferul, un italian volubil aflat la a treia generație de șoferi  din familia sa, ne-a vorbit tot drumul despre cat de frumos este locul in care urma sa luam cina. Când mașina a parcat eleganta in fata unei superbe vile aflate la 250 m deasupra marii pe care cu litere pictate sta scris ca intr-un film alb negru a lui Antonioni : Splendido, am coborât si am rămas absolut uluit de frumusețea priveliștii – atât de perfecta incat chiar si cu telefonul mobil ai fi putut face o ilustrata. Si pentru a fi cliché-ul  complet in momentul in care un chelner cărunt, imbracat in smoching alb, ne-a invitat la masa , de la pianul din mijlocul terasei,  la ale cărui clape se juca șarmat un pianist uitat parca acolo din anii 50, a început sa răsune in perfecta sincronizare cu duioasa apariție a lunii de după stanca ce trona peste mare, “As times goes by”” . Daca toate acestea ar fi fost filmate in timp real probabil ca privitorii ar fi aștepta un generic care sa le dezvăluie numele siroposului regizor hollywoodian din spatele întregii secvențe. Nu-i așa ca e un Cliché desavarsit, o definiție impecabila a termenului?  Așa este … dar cui ii pasa. In momentul acela am știut ca daca la 90 de ani ( durata medie de viața a lipovenilor) voi vedea luna apărând de după o stanca gândul mă va duce instant la seara de 15 august când pentru o răsuflare universul s-a invartit inexplicabil in jurul lui restaurantului Splendido de deasupra golfului Portofino. Seara era  deschisa iar sufletele noastre  invitate la dans. Apoi Gaia& Rey – Piemonte 2010 a înrobit papilele pentru ca mai apoi sa le duca spre dementa un peste prins in golful dimineții si vrăjit de bucatarul cu secrete magice intr-un cuptor ancestral. N-a fost doar pestele, au fost multe si de neprețuit , venind toate in piruetele moștenite de generații de către chelnerii mitologici… au fost multe si daca pasiunea mea culinara ar avea un strop de decenta ar trebui ca după masa de la Splendido sa se călugăreasca si sa-si duca restul existentei in penitenta cu fericirea de a fi atins absolutul. Si când pianul negru a început sa nască din clapele-I albe Caruso, desertul  ne-a orbit si nu știu când si cum am ajuns din nou in limuzina neagra făcând totul sa para o iluzie. Fericirea in starea ei pura vine din momente neprogramate vine din secventialitatea unor emoții catalizate de multe ori de ceea ce numim cliché-uri, vine din lucruri mici, mărunte care, adunate in timp in clasorul propriu de amintiri, devin mari, pentru tine nu pentru altcineva, nu pentru umanitate, doar pentru tine – 15 august 2011 Splendido –aveam 36 de ani si pe batranul continent inca se trăia bine.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +4 (from 4 votes)

Stewardesa mă întreabă dacă mai vreau ceva de bătut. E o femeie masivă, cu un chip plăcut şi prietenos, tipic femeilor din nord și care lasă cu usurință, atunci cand o refuz, să-i scape un zâmbet ce-i pune în evidenţă dantura perfectă. Pasărea de metal se înclină pe o aripă cu o eleganță desăvârşită şi mă lasă să admir frumuseţea unei ţări văzută de sus în poate ultimele zile de generozitate necondiţionată a soarelui de toamnă. “Acasă”, ăsta e singurul gând ce-mi stăpâneşte mintea golită de rebuturi în timpul absenţei mele. Revăd amintiri ale verii, coastele brutal de abrupte şi sunetul pianului în noaptea siciliană, stridiile perfecte din piaţa de pește a Saint-Tropezului, cafeaua leneşă din dimineţile de pe Grand Canal. Acum în spatele meu rămâne Scoţia ale cărei aburi de whisky nu m-au părăsit încă.

Dupa 4 ore de zbor: Romania

O serie de întâmplări, a căror înlănțuire este atât de ciudată și încurcată încat cu siguranță aș plictisi cititorul, mă fac să stau față în față cu un microbuz pe care stă scris: București – Brăila. Îl privesc încruntat ca si cum m-aș afla în fața destinului, avand două minute să hotărăsc dacă îl urmez sau nu. El, microbuzul, este singurul mijloc ce mă poate duce acolo unde doresc neapărat să ajung. Nu mai chibzuiesc, mă urc. Mă așez pe un scaun a cărei micime și rigiditate mă face să mă întreb ce o fi fost în mintea celor de la Mercedes Benz cand au inventat asemenea vehicul.

Mi-e foame, dar trăiesc cu speranța că voi găsi pe drum ceva decent de mâncare. Lângă mine se așează un individ. Are peste 100 de kg, chel, fața negricioasă, șosete albe, papuci de plastic, maiou fără mâneci, iar atunci când ridică mâinile să se întindă în”confortabilul” scăunel, eliberează un miros ce mă face să-mi doresc să nu fi mâncat niciodată în viața mea. Scene din “Cel mai iubit dintre pamânteni” îmi trec prin față și pentru câteva clipe mă panichez. Într-un final îmi aduc aminte că undeva în buzunarul personalității mele de jeans am un simț al umorului ce mă poate salva.

Coliba pe patru roți demarează. Este plină-ochi. În fața mea doi sudori cu sudori la purtător, în spatele meu un cuplu cu un copil sugar ce se oprește din plâns doar în momentele în care biberonul cu lapte îi este introdus în gură. Mă uit la biberon și la pofta cu care manâncă bebeul si în acel moment realizez că la foamea pe care o posed nu m-aș da la o parte nici eu din calea unui biberon de lapte. Trei minute mai tarziu, cand biberonul este gol și la interval apare sânul mamei, ajung sa regret profund gândurile de mai devreme.

Între timp cei doi sudori din fața mea desfac două shaorme scoase de te miri unde. Atmosfera lipsită de aer condiționat devine brusc și necondiționat un amfiteatru al usturoiului. Mirosul este atât de pregnant și de puternic încât ar putea ucide pe loc un batalion de vampiri. Manâncă și vorbesc în același timp, plescăiturile sunt molcome și așezate trădând o satisfacție gastronomică din gama: festin de șosea. Individul în maiou de lângă mine, vizibil iritat la papile de miros, scoate dintr-o hârtie albă de ambalaj un sandwich construit din două felii groase de franzelă, felii de salam Victoria și muștar. “Dacă mirosurile ar fi aer cald, acum am fi deja dirijabil”, gândesc în sinea mea cea oprimată de atacul olfactiv și surghiunită de foamea din ce în ce mai pregnantă.

Ca să mă desprind de situație, trag cu greu una dintre perdelele geamului meu și încep să mă uit pe fereastră. În acel moment ne depașește un Matiz pe care stă scris mare: Vindem și montăm tablă ondulată. În Matiz coexistă 5 români zdraveni la bustul gol, fiecare ținând în gură un os de pulpă de pui. Imaginea este absout cinematografică: cei cinci sug de-a dreptul oasele și privesc inexpresiv, fix în ochii mei, pe întregul parcurs al căznitei depășiri. Rămân câteva momente uimit de-a dreptul de această apocalipsă aviară, după care mă retarg cuminte înapoi în scăunelul meu. Unul dintre sudori și-a terminat shaorma și acum, într-un gest suprem de relaxare se întinde, ținându-se cu mâinile de spătarul scaunului, adică foarte aproape de privirea mea. Mâinile mari de muncitor, cu unghii tocite și pline de ulei pe dedesupt sunt acum lucioase gratie grăsimilor animaliere eliberate de shaorma.

Încerc să dorm. După două ore sunt imun. Ciudatul vehicul se oprește iar șoferul, îmbrăcat elegant cu camașă hawaiană și pantaloni cu dungă, ne anunță că avem popas. Cobor precum Robinson la vederea insulei. Suntem într-un Lukoil cu restaurant. Pe șofer îl așteaptă deja pe o masă de plastic o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiti și salată de varză albă. Îl întreb pe chelner cât durează să îmi comand ceva și îmi spune că 10 minute. Atât are pauza noastră. Renunț la ideea cu restaurantul și intru în magazin după sandwich-uri. Au un frigider cu trei tipuri: cu bacon, cu salam și cu șnițel de pui. Ma hotărăsc pentru șnițel. Caut prin grămada de sandwich-uri și găsesc unul cu data de expirare cât mai îndepărtată de ziua în care mă aflu. Îl desfac de ambalaj. Este format dintr-o baghetă albă de pâine iar înăuntru dispune de câteva felii de roșii și un șnițel teribil de alb la culoare.

Mușc… pâinea lăsată în frigider este îmbibată de sucul roșiilor, este umedă și rece. Șnițelul are ceva din gustul puiului din perioada cand traia. Împreună, combinația este de departe cea mai respingătoare pe care am încercat-o în ultimii ani. Îl arunc și îmi cumpăr stiksuri. Acum chiar aș da orice pentru shaorma din microbuz. Plecăm. Manânc stiksuri și mă concentrez pe spargerea cristalelor mari de sare lipite pe ele, este un joc culinar pervers și demn de milă. Mă uit din nou pe fereastră și văd câmpii și mărăcini de Băragan.

Matizul ne depășește din nou, doar că de această dată patru din cei cinci dorm cu capetele lăsate pe spate și gurile deschise. Pe bord troneaza o pungă de plastic în care se mai văd rămășițe ale carnagiului aviar. Toată lumea în afară de mine și șofer (slavă Domnului) doarme. Este siesta. Mai am puțin, o oră și ajung. De acolo, un taxi, un bac, o mașină și voi fi în fața unei mese pline de pește proaspăt, pui de grădină, vânat și pâine făcută în casă. Mă uit din nou pe fereastră și parcă sunt mai optimist. “România nu e o țară în care să călătorești nemâncat” îmi zic, deși pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să-mi întrerup fraza după primele patru cuvinte…

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.7/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)

Deschid usor ochii si vad cum soarele se joaca indulgent in albastrul impecabil al Mediteranei. Scot mana de sub umbrela ce-mi pazeste corpul prabusit de cateva ore pe un sezlong stramb si simt imediat cum acelasi soare arde la fel de puternic ca zbaterile Etnei in zilele ei de nebunie. Trag mana la loc sub umbrela si zambesc fericit: e pranzul. Pe sezlongul de langa mine, in plina canicula, infruntand sagetile inrosite ale lui Apollo, sade ea, cu pielea aurie, stralucitoare si fierbinte. O trezesc din priviri, iar atunci cand se uita spre mine cu un singur ochi de sub palaria de paie – ii arat ceasul, semn ca e timpul. Strangem incet, fara nici o vorba, mai mult din instinct decat din convingere, cu miscari rare, lenese, asemenea dupa-amiezei ce se gudura in jurul nostru.

Langa plaja ne asteapta de-a dreptul incandescenta o Vespa neagra, zgariata pe o parte, asa cum ii sta bine. Dupa lungi incercari (ce, de alfel, ne anima usor) de a ne urca pe saua fierbinte, reusim sa demaram. Cum iesim in sosea, un indicator usor de neluat in seama indica la dreapta Castelmola: 4 km. Ne pregatim sa-i parcurgem ca si cum ne-am pregati pentru aventura vietii noastre; sunt 4 km de serpentine pe un drum ceva mai lat decat o caruta si o schimbare de altitudine de aproape 600 metri, lucru de invidiat chiar si pentru un aeroplan. Vespa urla sub noi turata la maxim, luptandu-se cu fiecare metru pe care il urca; in stanga stanca, in dreapta marea intr-o perspectiva care, cu tot talentul unui scriitor lovit de insolatie, ar fi greu de zugravit in cuvinte. Avem impresia uneori ca suntem intr-un lift, urechile ne pacane, marea ramane din ce in ce mai jos si intr-un final vedem un mic satuc situat, asemenea unui cuib de vulturi, pe cel mai inalt varf pe care-l putea gasi in imprejurimi.
Abandonam Vespa pe o margine de drum si incepem un asalt surd asupra ultimelor sute de metri de urcat, sute de metri ce ne despart de masa de pranz. Ajungem in varf, o luam pe cateva stradute extrem de stramte, decorate cu cearceafuri albe puse la uscat si ajungem in fata unei usi deschise, deasupra careia scrie “La taverna dell’Etna”. In usa asemenea unui corsar esuat in varful unui munte sta Salvatore, omul cu mesele. E transpirat ca de obicei de alergatura, ne zambeste “Ciao Claudio!”, ne conduce la o masa de pe terasa pe care o rezervasem. Terasa da fix deasupra marii, intre scaunele pe care stam si mare nu e decat un planseu de beton, si dupa aceea 600 de metri de cadere libera. Privelistea este de-a drepul ametitoare, paralizanta prin frumusetea ei: in jos marea, in sus Etna. Dar nu pentru priveliste suntem noi acolo, ci pentru inadmisibil de indecentele mancaruri ce ies din bucataria lui Salvatore.
Carciuma e plina, mese mari de italieni cu toata familia. In capul meselor, ca de obicei – o bunica, sau in cazul in care a scapat din razboi sau din confruntarile mafiote ale anilor ‘70-’80, un bunic. Niciodata nu ne saturam sa-i privim cum stau la masa, cum sunt de galagiosi si veseli, cum manaca cu pofta unor naufragiati, cum impart vinul din carafe, cum se pupa intre ei si apoi toti o pupa pe bunica. Sunt un neam ce dupa ultimul razboi s-a hotarat sa uite ce e tristetea si sa se bucure de fiecare clipa pe care Dumnezeu le-o da, sa traiasca pentru bucuria sufletului, sa munceasca atat cat e nevoie sa traiasca, sa cante pe strada ca si cum ecoul zidurilor batrane le-ar fi tovaras de arie.
Intre timp, un chelner cu fata de mafiot si curea D&G ne aduce meniul. Il stim pe de rost, dar cu toate acestea de fiecare data alegerea este si mai grea. Eu nu am cum sa nu aleg macheroni cu ce vrea bucatarul sa le faca, iar ea nu are cum sa nu aleaga zuppa di pesce. Vin intai antipastele, incarcate de branzeturi gasite prin casa si salamuri uitate la soare. Langa ele, un Frizzante rose sicilian, a carui temperatura cocheteaza mereu cu zero grade. Mancam cu masura, desi sunt de-a dreptul senzationale, pentru ca stim ce urmeaza. In sfarsit apare Salvatore rumen in obraji, cu zambetul pana la urechi, ducand in brate doua farfurii imense. Zuppa di Pesce este de-a dreptul o oala plina ochi cu tot ce a dat marea in dimineata aceea: scoici, vongole, calamari, creveti, arici de mare, sardine, peste alb etc. Toate zac intr-un sos plin de rosioare proaspete si mirodenii de pe insula.
Pentru cei perseverenti, acei manacatori destoinici ce ajung la fundul oalei, exista si o surpriza: trei felii de paine de casa cu coaja groasa si tare, ce au avut timp sa se adape pe deplin din sos.
Macheronii mei, cum ar veni macaroanele, sunt de-a dreptul ingenuchetoare. Bucatarul a vrut sa le faca azi cu pesti mici, prinsi la tifon, cu un sos de busuioc prin care a aruncat stafide, muguri de pin si bucati de branza siciliana. Nu stiu ce altceva a mai pus, probabil pasiune si o arie de Verdi, dar mananc fara sa ma pot opri, fara sa-mi iau ragazul de lua o gura de vin, mananac cu un patos nesimtit, aproape de sevraj. Manac si ma bucur cu fiecare inghititura de extraordinara existenta a bucatariei siciliene, o bucatarie de o inocenta rara, o bucatarie ce naste opere de arta din combinarea unor elemente atat de simple. Desi de cele mai multe ori ridic in slavi bucataria franceza, nu am cum sa nu ma plec in fata demonstratiei pe care necunoscutul ilustru din bucataia lui Salvatore o face. Francezii au stiinta, italienii au talent!

N-avem cum sa plecam fara desertul traditional al casei: Cassata. O imbinare de ricotta proaspata si fructe confiate, prinse intr-un blat pufos si aproape insesizabil. Apoi limoncelo, cafea, si sutem gata sa cadem lati. Cu o ultima sfortare ne luam la-revedere de la Salvatore si de la cele doua babe prezente mereu la o masuta de la intrare si ne incalecam bidiviul italian cu motor in doi timpi. Vespa o ia la vale fara nici o sfortare de data aceasta, noi cu ochii pe jumatate inchisi ne tinem de coarne si incercam sa franam din cand in cand. Un papuc imi sare din picior pe drum, dar cui ii pasa? – ii fac cu mana si el ramane in urma cu steagul Braziliei in sus. Ne grabim spre un pat racoros de la umbra unor chiparosi. Avem nevoie de odihna, caci vine seara si trebuie sa fim in forma; o baroneasa ne-a invitat la cina pe acoperisul vilei sale. Dar asta e cu totul alta poveste.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (4 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

In dimineata zilei de 29 decembrie l-am zarit pentru ultima oara. Statea obosit si haituit dupa zilele de Craciun, usor palid si greu mirositor, ultimul supravietuitor al unei isterii culinare, supereroul unei obsesii nationale, neifricatul, nelipsitul, multdoritul caltabos.
L-am parasit fara nici cea mai mica remuscare, iar peste 15 ore si doua avioane, icoana lui mi s-a intunecat definitiv in minte la 32 de grade si multe fusuri orare in inima deltei culinare asiatice numita: Singapore. Nu cred sa existe loc pe pamant cu mai multe influente decat acest oras, ce reprezinta de sute de ani una din principalele porti maritime ale lumii. Toate culturile culinare asiatice ( chineza, indoneziana, japoneza, thailandeza, indiana, vietnameza) s-au intalnit pe aceasta limba de pamantm, s-au amestecat intre ele, s-au mai amestecat inca odata cu obiceiurile culturale europene si americane si au dat nastere la cea mai colorata, aromata, inventiva si ciudata bucatarie a lumii.
Sunt putine restaurante din clasa luxury , putine restaurante pe care le veti intalni in ghidurile celor mai “escusite” restaurante din lume, in schimb intregul oras este o mare bucatarie. Mananci oricum… in picioare, in mers, asezat, in masina….pana si in telecabina poti avea parte de un pranz. Cat de mult vrei sa mananci sau cat de mult vrei sa incerci senzatii culinare asta depinde doar de barierele pe care le ai. Recunosc ca de multe ori m-am declarat invins de mirosurile tarii sau de aspectul ciudat al mancarurilor servite prin piete. N-am putut sa merg atat de departe incat sa gust lucruri ce nu semanau a nimic din ce mi-am imaginat eu vreodata ca ar fi de mancare. Mii de chestii care fierb, se prajesc , stau agatate, chinezi ce despica lucruri, indieni ce amesteca ierburi si sosuri, Singapore iti da perspectiva unica a infinitatii universului gastronomic. Mi-a fost aproape imposibil sa regasesc in meniurile multelor restaurante prin care am poposit, un numar de macar trei specialitati comune.
Exista totusi una pe care o regasesti in mai toate meniurile , un icon al Singaporelui. Chilli Crab este acest Mihaela Radulescu al bucatariei de aici ( adica il intalnesti aproape in orice carciuma asa cum pe Mihaela o intalnesti aproape in orice revista de pe la noi). O nebunie gastronomica impotriva careia UMFS-ul (Uniunea Mondiala a Ficatilor si Stomacurilor) ar trebui sa dea legi severe. Niste crabi imensi scufundati intr-un sos de chilli si rosii atat de usturator incat Miorita ar parea un sitcom. O perversitate culinara de o obscenitate iesita din comun ce incepe cu prinderea crabului viu in acvariul din mijlocul carciumii. Majoritatea restaurantelor iti aduc un sortulet pe care ti-l pun in fata pentru ca , nu ai cum altfel, te vei arunca in bolul cu mancare pana dincolo de coate. Intr-o mana ai un picior de crab, in cealalta ai un cleste de crab, buzele-ti sunt umflate ca si cum s-a gresit cantitatea de botox, ochii iti sunt rosii si injectati de usturime, pe fata ai pete de sos…. arati atat de ridicol incat Disney ar putea sa-ti dea un rol principal… si cu toate astea esti in al saptelea cer al fericirii gastronomice. La final cazi lat, bei alcool fara limita ca sa-ti revii si in cele din urma te trezesti aruncat intr-o risca la care trage un filipinez slab si debarcat in fata hotelului pe acordurile unei muzici din Pekin. A doua zi esti ca nou si o iei de la capat. De data asta esti tentat sa incerci cei mai urati pesti pe care i-ai vazut vreodata sau poate niste rate afumate si sugrumate intr-un galantar servite cu orez plin de curry pe o frunza de banana (dilema ramane daca frunza de banana dupa folosire e aruncata sau spalata si reintrodusa in circuit). Aromele….aromele sunt inimaginabile, mancarurile au niste condimente de care n-am mai stiut ca exista sau ca s-ar putea manca. Cu fiecare noua inghititura mai descoperi ceva nou, surprinzator, fiecare fel comandat arata intr-un anumit fel si are ritualul sau propriu de consum.
Nu e usor sa mananci ( pentru unii e chiar sport extrem) asa cum nu e usor sa intelegi ca lucrurile care noua ni se par absurde sunt doar diferente culturale ce fac ca acesta planeta sa fie si mai interesanta. Singapore e prefata la Asia, este un clasor de piese adunate de pe intreg continentul galben, este locul in care intelegi adevaratul sens al cuvantului- diversitate. Si asta nu este un lucru marunt…

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 5.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)


Nu sunt unul dintre acei oameni care incep o conversatie cu ” …cand am fost io in America”, asa cum nu sunt o persoana usor influentabila atunci cand vine vorba de culturi si civilizatii, cred despre mine fara modestie ca am vazut destul si am mancat destul cat sa pot emite o parere proprie ( fie ea si gresita ) despre locuri, oameni si buctarii. Recunosc cu oarecare jena ca despre New York aveam ideea fixa ( venita dintr-o tipica “desteptaciune” romaneasca) ca este un oras rece, cu multa sticla si beton, cu oameni stupizi si mancare derivata din fast food. Parere daramata din temelii dupa primele 24 ore petrecute in cel mai cosmopolit oras pe care l-am intalnit vreodata. Frumusetea unui oras este o chestiune de gust si de perceptie pana la urma, este o chestiune personala, il iubesti, il urasti, iti este indiferent, aceasta ultima categorisire iesind din discutie atunci cand vorbim de NY. Eu unul l-am iubit. Motivele ar fi din gama motivelor foarte simple : traieste, este organic, il simti, are toate natiile lumii, deci intr-un fel ciudat totul iti este familiar, are miros, are gust, are sunet, este Parisul pe FFW, este Londra dezinhibata, are nebunie, nu are pauza, e un oras ce te invita, e direct. Din multe puncte de vedere cred ca e un oras in care poti face lucrurile mai usor. De exemplu sa tii un blog de restaurante. In acest caz ai putea avea postari zilnice, fiecare cu cate doua trei exemplificari( dupa disponibilitatea apetitului). Sigur ca sunt autoironic, si nu ma pot abtine de la o comparatie stupida cu Bucurestiul ( imi propusesem cand am inceput sa scriu sa nu ajung sa fac acest tip de comparatie specific reginei sprancenelor). In fiecare saptamana caut cate ceva in Bucuresti, sau in afara lui, pentru care merita irosita tastatura. Un loc, o carciuma in care sa zaresc o licarire, o scanteie, un plan al posesorului de restaurant. Ma abtin cu greu sa nu scriu despre experientele si incercarile saptamanale ce sunt de-a dreptul uimitoare prin saracia, meschinaria si idiotenia lor. Tacerea este metoda prin care protestez impotriva existentei unor locuri precum: la 80, la mama, la berbecu, il calcio, casa ardeleneasca, burebista si inca o suta ce nu merita nici macar privilegiul de a fi numite. Revenind in NY, cred ca este orasul cu cele mai multe influente culinare, toate culturile gastronomice s-au intalnit aici dand nastere unui concept unic prin diversitate si personalitate : mancarea newyorkeza, clasicul reinterpretat, gastronomia luata de la capat. De la mancarea strazii pana la restaurantele cocosate de stele Michellin, New York-ul reuseste sa te uimeasca constant si sa te oblige sa-ti doresti mereu sa incerci, fara frica, fara conservatorism, pur si simplu, cu inocenta si cu sete de nou ( probabil ca acest spirit a ramas in aer de la primii colonisti ajunsi aici). Nu-mi aduc aminte sa existe oras in care sa miroase atat de mult a mancare ca in New York – semn clar ca aceasta este parte integranta a vietii acestui oras. Oricum pentru a nu pierde specificul blogului ce-mi gazduieste cu generozitate ideile am sa fac cateva recomandari de restaurante pe care le-am vizitat si pe care va invit la randul vostru sa le vizitati. Nu stiu daca aveti in plan sa ajungeti in viitorul apropiat la New York. Daca ajungeti aveti incredere in sfatul meu, daca nu ajungeti, faceti intr-un fel sa ajungeti altfel viata e prea scurta pentru a te roti intre Mandragora, Uptown si Baltazar.
Asadar voi incepe lista de recomandari si o voi upgrada zilnic in functie de experientele pe care le voi suferii.
1. Milos. Situat pe 55 la intersectie cu 7, restaurantul este foarte popular printre localnici ( daca se poate numi cineva in NY localnic). Specificul restaurantului este legat de mare. Gasesti pesti adusi din Grecia, Italia, coasta Atlanticului si a Pacificului pana in Marea Chinei. Totul, bine inteles, proaspat si asezat pe un imens pat de ghiata situat in mijlocul carciumii. Nu ma intrebati cum ii aduc proaspeti din toata lumea in fiecare zi caci nu stiu sa va spun. Cumva fac ei caci daca nu la New York, atunci unde? Locul foarte aratos, desi mare si foarte inalt iti da un sentiment de confort si intimitate teribil. La antreu poti alege din 7 tipuri de stridii ( lucru ce recunosc, nici la Paris nu prea gasesti). Tot la antreu trebuie incercata si caracatita- medalia de aur si campioana mondiala dintre toate caracatitele pe care le-am incercat vreodata. La felul principal singurul lucru este sa te tina imaginatia si stomacul pentru ca poti sa alegi din toti pestii pamantului. Pestele este tratat simplu ( stilul italian clasic)- gratar, sare de mare, punct. Legumele cu care vine pestele sunt ciudate ca si etimologie gastronomica : vinete, brocoli, ardei, fenel pe gratar cu branza haloumi pe gratar(oriental) si iaurt cu menta si usturoi (pseudogrecesc). Am baut un chardonay californian excelent. Oricum fiind in America va recomand sa exploatati la maxim vinurile din Napa Valley si din imprejurimi pentru ca ( nu credeam sa o spun vreodata) se bat uneori parte in parte cu cele frantuzesti. Acest lucru nu e dezmintit nici de preturi. La deserturi ma abtin sa fac recomandari deoarece nu cred ca am facut cea mai inspirata alegere cand mi-am comandat sorbeto. Sunt lucruri mult mai interesante cu siguranta. In concluzie Milos este un loc ce merita vizitat prin prisma faptului ca propune o bucatarie simpla, lucru atat de greu de obtinut.

2. Le Bernardin. Orice ghid despre NY il mentioneaza ca fiind unul dintre cele mai tari restaurante, mai mult chiar, am vazut clasamente facute de publicatii celebre ce-l situau pe Le Bernardin in primele trei restaurante din lume. Care va sa zica nu puteam sa-l ratez. Inarmat cu multa curiozitate si portofel pe masura, am poposit in multapreciatul local. Aceasta vizita mi-a intarit o teorie mai veche a mea( aparuta acum vreun an la Cipriani in Porto Cervo) cum ca unele restaurante au ramas in constiinta generala tari, pentru ca au fost tari prin anii ‘90. Sa nu ma integeti gresit, restaurantul este foarte tare, doar ca are un concept usor depasit: mancare putina pe farfurii mari, chelneri mult prea seriosi si tinuta obligatorie. Este genul de restaurant in care apreciezi inventivitatea mancarii fara a fi innebunit de savoare si in care nu te vei simti niciodata foarte relaxat datorita atmosferei foarte austere. Ca si design este pierdut in ani ‘80-’90 singurele lucruri ce il salveaza fiind niste aranjamente florale senzationale si niste tablouri de cateva sute de mii de dolari pe pereti. Pretul este fix si poti alege doua antreuri, un fel principal si desert. Am incercat geoduck peruvian cu porumb dulce ( interesant, dar l-as acuza de excces de coriandru), lobster cu sos de inima de palmier si un peste pe numele lui Mahi Mahi cu emulsie de sofran. Mahi Mahi este un peste ce vine de pe coastele Hawai-ului( mai e cunoscut ca pestele delfin) fiind un peste destul de greu de gasit in restaurantele din lume si de aceea am apreciat faptul ca sosul discret de sofran i-a pus in eveidenta aroma originala. La desert m-am abtinut cu greu sa nu comand parfe-ul de branza de capra cu inghetata de bacon fiind absolut uimit de combinatie. M-am rezumat la o prajitura de morcov care a fost minunata. Singurul lucru care a mai spart monotonia a fost un chelner italian din Florenta dornic de vorba pe sestache, deh… italian. In concluzie va recomand Le Bernardin doar ca experienta, nu cred ca va va incanta deoarece e mult prea scortos intr-un oras mult prea relaxat. Sigur, in afara de mancare veti aprecia si multitudinea de carti de credit black and platiunum pe care o poseda oaspetii restaurantului, asta in cazul in care preferati genul. Eu unul prefer lupii tineri ai lumii restaurantelor si de aceea in seara asta voi fi la Spice Market. Dar despre asta mai incolo.

3. Spice Market. Daca cineva ar sta la New York o singura zi cu siguranta ar trebui sa mearga la Spice Market. Este restaurantul care da cel mai bine definitia acestui oras: inventiv, cosmopolit, multicultural. Resturantul este exact opusul lui Le Bernadin, este relaxat, are atmosfera, muzica senzationala, mancare la care aplauzi pentru savoare. Conceptul este reinventarea unei pieti de mirodenii asiatice. De aici talentul designerului de a crea un spatiu cu totul special, un spatiu creat din elemente “antique” aranjate intr-un fel in care dau o extraordinara senzatie de modernitate. Lumina este geniala, este gandita pana in cel mai mic detaliu astfel incat sa-ti confere intimitate intr-un open space. Si bine inteles piesa de rezistenta, subiectul discutiei: MANCAREA – absolut divina, dand de fapt explicatia denumirii. Cele mai stranii, minunte, rare si exclusiviste mirodenii din lume se intalnesc pentru a face o adevarata declaratie de dragoste papilelor tale gustative, un festival de gusturi, o simfonie de arome ce nu inceteaza sa te surprinda la fiecare noua inghititura. Nu are rost sa va recomand un fel anume de mancare pentru ca sunt sigur ca fiecare in felul sau este desavarsit. Eu unul am apreciat rata in mod deosebit: gatita in lapte de cocos si dress-uita cu anason si cuisoare…. fenomen culinar de mare risc.Lista de vinuri este mai mult decat generoasa atat din punct de vedere al varietatii cat si al scalei de preturi. Una peste alta am petrecut o seara incantatoare intr-un loc cu adevarat special. Spice Market este unul dintre acele locuri care te face ca la finalul fiecarei mese sa-ti doresti sa revii pentru a o lua de la capat…. exact ca New York-ul.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)


Experienta de care va voi povesti a venit exact in momentul in care cautam, fara a avea vreo stea polara, un loc care sa ma scoata din cotidianul culinar, din acest mariaj cu restaurantele si mancarea urbana ajuns la momentul critic al certurilor, reprosurilor si mai ales al jignirilor reciproce. In mijlocu acestei crize a gurmandului de 33 de ani am trantit usa orasului, m-am urcat in masina si am pornit-o spre nord, spre civilizatii mai asezate si mai intelegatoare, spre spirite necangrenate de fusion si inimi neintinate de sofran sau alte condimente exotice. Astfel norocul, intamplarea si un prieten m-au facut sa-mi salvez sufletul intr-un loc ce ar trebui declarat centru de dezintoxicare cosmopolita. Este vorba despre un sat la 25 de km de Sigisoara pe numele sau CRIT. Un sat de sasi timp de mai bine de 700 de ani si parasit de numai 20 de ani ( povestea plecarii masive a sasilor din Transilvania dupa Revolutie este un subiect complex si foarte trist). In fine Crit este un sat plin de case sasesti superbe, pline de istorie si povesti a caror existenta in ultimi ani se datoreaza in prportie de 90% implicarii Fundatiei Mihai Eminescu Trust ( fundatie ce apartine printului Charles). Daca aceasta fundatie nu s-ar fi implicat in restaurarea, conservarea si ocrotirea acestor case probabil ca toate ar fi fost invadate de triburile de romi reprezentate puternic in periferia satului, iar eu probabil ca nu as mai fi avut subiect pentru acest articol. Lasand la o parte comentariile de implicare sociala precum si cele legate de puternica nepasare ( i-as spune de-a dreptul durere in cur) a autoritatilor romane, voi trece usor spre ceea ce m-a facut sa scriu despre Crit pe un blog de mancare.
Nu exista restaurante, carciumi sau bodegi, in schimb poti manca acasa la oameni, la Criteni – oameni primitori si veseli de cateori cineva le calca pragul satului. Obisnuiti cu turistii englezi ( prezenti mai mereu prin sat in cautarea ineditului), oamenii nu au nici o retinere sau complex in a te invita sa stai cu ei la masa – un obicei atat de straniu intr-o Romanie egoista si secata de sentimente de proprietate si intimitate. Stand cu acei oameni simpli la masa vei avea parte de una dintre cele mai mari revelatii culinare intamplate vreodata. Gusturile, aromele si savoarea mancarii te vor invita intr-o calatorie in tara copilariei tale. E imposibil ca stand si gustand din masa imbelsugata sa nu ai flash-uri in minte cu cate o bunica pe care o adorai in copilarie, ori cu imaginea mamei tanara gatind sambata. Ceea ce iti ofera oamenii de acolo la masa este mai mult decat mancare, este o plimbare culinara prin caldura si intimitatea caminului familial.
Am mancat la Nea Nelu Suciu si la doamna Mihaela Ghita de la casa cu Zorele si de fiecare data am avut aceeasi senzatie.
M-am inclinat cu respect in fata ciorbei de cartofi cu tarhon care bate de departe orice ciorba incercata vreodata intr-un restaurant, m-am bucurat de tocanita de pui facuta pe masina de foc si servita cu varza calita, mamaliga si iaurt de bivolita si m-am entuziasmat cand sotia lui Nea Nelu a pus pe masa un ied facut la cuptor in sos de vin si ceapa rosie. La micul dejun vei avea de ales intre 8 si zece tipuri de gemuri si dulceturi, lucru la care cei din Crit cred ca sunt campioni mondiali: dulceata de afine , de zmeura, de mure, de coarne, gem de cirese amare, de porumbe sau de prune uriase. Despre nenumaratele tipuri de sarmale stropite bine cu iaurt de bivolita si inconjurate de ardei proaspat culesi de pe vrej nu o sa spun decat ca sunt una dintre piesele de rezistenta. Ce m-a mai miscat profund este o specialitate pe care am intalnit-o acolo pentru prima oara : GASCA. Ei bine, nu e vorba de pasare, ci de un preparat facut din mamaliga cu trei tipuri de branza de capra, bagata la cuptor in ceaun. Un fel de bulz mai elevat care poarta aceasta denumire datorita faptului ca branza infloreste din mamaliga si arata ca penele de gasca. Deserturile sunt acelea pe care le-ati gustat cu siguranta prin copilarie : placinta cu mere, clatite cu dulceata, placinta de dovleac. Alaturi de acestea am gustat niste prajituri sasesti de exceptie, prajituri “pierdute”; pierdute datorita faptului ca sasii nu mai exista sa le faca, femeile din sat care mai stiu cum se fac imbatranesc, iar intr-o buna zi, nu va mai ramane nimic din aceste traditii . Trist dar aceasta este povestea unei Romanii plecate de acasa prin strainatate la munca. Mi-e teama ca nimeni nu va mosteni aceste traditii, iar ele nu vor razbi pana in secolul viitor. Incet, incet lumea satului autentioc, acea lume ce sta inconjurata in memoria noastra afectiva de un hallow de lumina, acea lume ce a inventat simplul, decentul si bunul gust, va disparea luand cu ea toate aceste senzatii culinare unice, aceste parti din viata noastra pe care ar trebui intr-un fel sau altul sa le aparam ca parte integranta a identitatii noastre personale.
Pana atunci va invit sa fugiti din oras in fiecare clipa in care puteti si sa o luati spre nord spre Crit, Viscri, Muller, Fisher, spre acele locuri ce va vor bucura si va vor reintoarce catre simplitate, sinceritate si liniste.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)


Intors din vacanta, am luat hotatarea sa includ in povestile mele si restaurante de pe alte meleaguri ( mai insorite), pana la urma suntem finte care umbla, asadar nu strica o informatie despre o locatie fie ea si la cateva sute sau mii de km.

Sunt obsedat de gasirea lucrului care sa corespunda perfect cu ceea ce imi doresc intr-un anumit moment al vietii mele. Sotia imi spune ca uneori devin enervant si poate ca are dreptate. Spre exemplu atunci cand gatesc si am nevoie de un anumit ingredient pot sa pierd ore bune in cautarea lui printr-un Bucuresti total neofertant din acest punct de vedere. Asta e! Nu ma pot abtine!!!
Asa s-a intamplat cu restaurantul de care am sa va povestesc mai jos. Mai fusesem in el cu un an inainte la recomandarea unui localnic, iar fatul ca l-am gasit atunci, imi dau seama de abia acum, a fost o pura intamplare. Gasirea lui a doua oara a fost o intreaga saga, morti de foame, pierduti intr-un peisaj straniu in care fiecare colt seamana cu celalalt. Nu o sa insist si nici nu o sa amintesc prea mult de cantitatea de nervi izvorata parte din foame, parte din neputinta. In cele din urma s-a aratat ca premiu al incapatanarii de a-l gasi….cel mai valoros premiu.
Daca sunteti cumva prin Franta, mai exact prin Bordeaux, va mai despart fix 60 de km de autostrada, de tarmul Atalanticului – golful Arcachon-ului, un loc unde sunt pescuite unele dintre cele mai apreciate stridii din lume. Un peisaj absolut superb al carui varf de lace sunt dunele lui Pilat, un soi de munti din nisip. O zona mai putin turistica decat multe altele din Franta, o zona in care nu vei muri orbit de flash-urile chinezilor si japonezilor, sau de galagia turistilor englezi. Intre cele cateva plaje ale zonei respective se afla una al carui nume este “Petit Nice”. Ei bine aici, se afla perla gastronomica a zonei. Un restaurant exact pe plaja
( partial salbatica), inconjurat de copaci si nisip al carui nume este “Restaurant de Petit Nice – Chez…. nu mai stiu cum”- oricum este singurul de pe plaja cu pricina. De departe, locatia arata precum coliba Unchiului Tom, o chestiune de lemn cu o terasa acoperita cu stuf napadit de vegetatie luxurianta crescuta uneori necontrolat. Inauntru, bineinteles, masa langa masa sa tot fie vreo 15. Chelnerite desculte ce alearga dintr-o parte in alta cu diverse platouri monstruoase. Meniul este Voltaire in varianta gastronomica, o incantare a imaginatie atunci cand il citesti, este Mecca iubitorilor de peste. Spre exemplu, in cazul in care te-ai hotarat sa comanzi la antreu un asiet de fructe de mare el va cuprinde : 6 stridii proaspat deschise ( creed ca miscau), o jumatate de homar, un crab imens ( cred ca avea 20 de cm in diametru), 2 langustine, 6 creveti, multe scoici si alte vietuitoare. O imensitate de delicii aduse pe pat de gheata direct pe mijlocul mesei, si credeti-ma pe cuvant ca nimic de pe imensul platou nu auzise vreodata de congelator. Totul foarte simplu avand ca regula de aur ce e bun, e bun si crud ( sau ma rog, aproape). Daca cumva ai reusit sa treci de incercarea cu antreul, poti incerca unul dintre pestii Atalanticului pe gratar de carbuni, sau cuptor de lemne
( speciile difera in functie de sezon, sau de ce a picat in plasa), sau o caracatita intreaga scufundatata in ceaun. Incercarea de a termina tot ce-ai comandat de foame este extrem de grea, slava Domnului ca iti sta alaturi un vin demn de toata stima, caci vorba aceea te afli in inima Tarii Vinului. In aceasta carciumioara am descoperit ca uneori la Bordeaux merita sa bei si vin alb.
Aceasta a doua vizita la acest restaurant mi-a intarit ideea ca are ceva special, te face sa te bucuri de lucrurile simple, te invita sa fi liber si sa uiti de tot felul de reguli si canoane. Acolo la marginea ( civilizata) a Europei, avand in fata oceanul, pe masa resturi dezorganizate de crustacee, in stanga Dunele lui Pilat, iar in dreapta sticla de vin, am avut revelatia relaxarii totale, acel moment din viata in care ai inauntrul tau siguranta deplina ca nimic nu ti se poate intampla rau, ca de fapt ai nevoie de atat de putine lucruri pentru a fi fericit. Am hotarat sa numesc restaurantul ( asemenea exploratorilor care isi botezau descoperirile cum le trecea lor prin cap) : ” Locul unde te intorci atunci cand vrei sa-ti aduci aminte de unde ai plecat”. La final, evident, mi-am dat seama ca e un nume lung si ciudat pe care nimeni nu-l va tine minte. Cu siguranta restaurantul il va tine minte oricine ii va calca pragul.
Nota? Asi fi platit oricat…. a fost oricum ridicol de putin, chiar si dupa standardele unui roman.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Cum se mai mananca si mai ales unde se mai manaca prin Romania anilor 2000. Si cand spun Romania chiar la asta ma gandesc, la tot ceea ce inseamna ea : orase, sate, statiuni de vacanta, oriunde atata timp cat gasesti un loc care sa te surprinda culinar, un loc in care mancarea sa aiba ceva de spus, ceva de demonstrat. Nu vreau sa par scortos sau snob dar nu sunt adeptul locurilor in care se manaca «pe saturate», al restaurantelor in care ciorba de «vacuta» face legea, al localurilor «internationale», « ieftine si cu de toate». Ceea ce caut mereu chiar si in aparent cel mai neinsemnat loc este puterea unui bucatar de a ma surprinde, de a-mi demonstra ca cele mai simple ingrediente pot naste o mancare desavarsita. L-am intrebat odata pe un prieten francez (ce traieste deja de vreo 10 ani in Romania) ce parere are de mancarea din majoritatea restaurantelor din Romania. Mi-a raspuns ca e ok, ca o mananca atunci cand trebuie sa manance, insa ca e doar mancare nu e «CUISINE».
Asadar ca sa nu o mai lungesc, va invit sa cautam «cusine» in Romania anului 2008. Cu tot respectul pentru multe din orasele frumoase si importante, trebuie sa spun ca din pacate sunt greu de gasit locuri interesante. Multe dintre orasele celebre nici macar nu exista… culinar vorbind.

French Bakery – Bucuresti.
In Bucuresti ar fi cateva de mentionat. Momentan am sa ma opresc doar la French Bakery (restaurantul). Considerentul principal fiind acela ca este cel mai recent deschis restaurant de luat in seama.
Asa cum ii spune si titulatura, specificul este cat se poate de frantuzesc – french modern cuisine mai exact – adica bucatarie frantuzeasca moderna in care felurile traditionale sunt supuse unei usoare reinterpretari in care isi fac locul tot felul de tehnici si ingrediente aduse de vanturile din orient sau uneori din lumea noua. Locatia are vedere generoasa la strada cu mese mici si inghesuite asa cum ii sta bine unui astfel de local, cu un design simplu bazat pe accente si elemente contrastante. Una peste alta cred ca este singurul restaurant din Bucuresti care a reusit sa aduca integral atmosfera bistrot-urilor pariziene (lucru la care contribuie puternic volumul si selectia de muzica).
Mancarea reuseste de cele mai multe ori sa se ridice la nivelul asteptarilor . Mi-a placut tartarul – lucru extrem de rar pe meridianul nostru. Pentru pasionati recomand tartarul din meniul de starter (cel cu anchoise), dar si cel au retour are ceva de spus. Sufleul este minunat si merita fiecare minutel din cele aproximativ 40 pe care le petreci asteptand-ul. Rata nu mi-a dat existenta peste cap asa cum au reusit unele deserturi (incercati-le pe cele mai putin titrate – gen crème brule, mergeti pe descoperire).

Osteria Da Toni – Timisoara
Slava domnului ca Signore Toni (un italian simpatic) s-a gandit sa-si faca carciuma in Timisoara caci altfel cu greu as fi putut scrie de un alt local timisorean. Asadar povestea osteriei este simpla . Un italian si-a gasit un spatiu, si-a facut o carciuma asa cum stie el ca sunt cele din Italia si asa si functioneaza. Nu voi vorbi de design caci nu este cazul, voi vorbi doar de faptul ca atunci cand am mancat pentru prima oara la Da Toni am simtit vantul molatec al Toscanei. Simplu, clasic, traditional. Bucataria de la Da Toni reuseste de multe ori sa-i surprinda chiar si pe italieni. Nu stiu cum isi face rost de ingrediente dar sunt perfecte. Vita este frageda, cartofii sunt aurii iar rozmarinul are gust. Pastele sunt facute in casa si asta se vede. Mancarurile cu adevarat magistrale nici macar nu le veti gasi in meniu. Aduceti-va aminte de o mancare buna cu care v-ati intalnit la un moment dat in Italia. Spuneti-i lui Toni despre ea si bucatarul o face. Am mancat la un moment dat un Filetto pepe verde de exceptie. Sosul era simplu, lucru complicat in Romania, si punea perfect in evidenta savoarea carnii. Vinul casei la Da Toni este peste medie, este italian si deseori isi depaseste conditia de vinul casei – ce sa-i faci Toscana, bat-o vina.

Casa Hirscher – Brasov
Nu stiu daca e tot o intamplare ca si la Brasov o sa va vorbesc tot despre un restaurant italian. Cred totusi ca italienii ca si popor sunt gastronomi nativi, din acest lucru rezultand faptul ca acolo unde poposesc pun de un restaurant. Nu stiu daca proprietraul casei Hirscher este italian dar bucatarul cu siguranta este. Cu toate astea casa Hirschter este un restaurant italian usor atipic , as spune mai degraba ca are influente italiene. Situat intr-o zona a Brasovului absolut superba, intr-o cladire a carei istorie pleaca de pe la 1539, restaurantul reuseste sa impuna un stil. Desi multe dintre preparate suna italieneste pur, ingredientele sunt deseori surprinzatoare, veti simti o usoara aroma de Ardeal.
Si ca sa o luam putin metodic o sa va recomand o varianta de meniu reprezentativa: Carpacio de somon cu trufe (mare lucru sa faci somonul de supermarchet sa aiba gust), pastrav la cuptor cu sos tartufo (in cazul in care ati obosit sa gasiti pe toata valea Prahovei de la Braza la Predeal acelasi pastrav cu mamaliguta si mujdei) iar ca desert pere cu inghetata. Am sarit peste paste din motive de dieta dar nu e drept sa nu amintim de pagotini sau ravioli facuti in casa…casa Hirscher. Ce ar mai trebui spus, pe langa fapul ca serviciile sunt de exceptie, ar fi doua cuvinte despre lista de vinuri care (pentru Brasov) este satisfacatoare.

Keller Steak house – Brasov
Nu ar fi fost drept sa trec peste Brasov fara sa amintesc de acest stabilimet situat (surpriza) pe acceasi strada cu Casa Hirscher. Pe domnii de La Keller ii suspectez ca isi cresc propriile vite in conditii doar de ei stiute caci altfel imi e greu sa-mi explic caliatatea ridicata a steak-urilor.
Am sa incep prin a va recomanda sa va duceti in lunile calde cand este deschisa terasa (interiorul este cam rece) si cand va puteti bucura alaturi de mancare si de privelistea unei strazi asa cum mi-as dori sa fie cat mai multe in Romania.
Cand veti deschide meniul va incepe in dumneavoastra o lupta crancena intre dorinte si putinte. Cand spun putinte ma gandesc la bunul simt al unui gurmand de profesie. Ce sa alegi dintre vitelul de lapte, vitelul cu Chablis sau steak-ul in sos cabernet? Eu am ales steak-ul in sos Teriyaki pentru a nu-mi ridiculiza nutritionistul. O sa trec repede peste faptul ca puteti sa va comandati cerb, caprioara sau rata – toate gatite modern si asa cum trebuie, si o sa mentionez faptul ca la meniul de supe/ciorbe poti fi cosmopolit si atunci vei servi o supa de broccoli cu branza cedar sau te poti delecta cu un gulas facut fara niciun compromis. De pe lista de vinuri am sa mentionez Brunello de Montalcino care, nu-i asa, cadreaza foarte bine cu toate steak-urile si fripturile locatiei.

Al Casolare – Buftea
Buftea – un orasel mic ce traieste din amintirile grandioase ale miilor de filme turnate in platourile cu acelasi nume, detine unul dintre cele mai bune restaurante intalnite de mine in Romania. Poate ca restaurant este mult spus… o casa in care isi are locuinta o familie de italieni. Nu cred sa aiba mai mult de cinci mese in salon. Ei bine pe tipicul mama gateste , tatal (ce cred ca bate bine spre 80 si de ani) serveste vinul la mese iar fiica serveste mancarea, Al Casolare reuseste pentru cateva ore sa te faca sa uiti in ce tara esti. Nici macar preturile exorbitante nu ma vor opri vreoadata sa ma duc acolo pentru meniul impecabil pe care il poseda. Am sa mentionez cateva lucruri facute in casa ce isi pun greu amprenta asupra impresiei generale: painea, pastele, deserturile si Limoncelo. In timp ce batranelul simpatic, ce vorbeste cu tine in italiana ca si cum tu ai fi vorbitor nativ al acestei limbi, iti va recomnada diverse vinuri, poti sa incepi sa te rasfeti aruncandu-ti ochii pe meniul scris de mana. E greu de spus la ce sa te opresti. Dupa mine pastele cu trufe sunt infanteria, see bass-ul in sos de lamaie este cavaleria iar panacota este artileria grea. Este imbucurator ca poti undeva in Romania sa te bucuri de trufe adevarate asa cum imbucurator este sa stii ca laptele vacilor de Buftea nasc de departe cea mai buna pannacota manacata de mine vreodata. Asadar, uitati de preturi, considerati ca o masa la Al Casolare este un cadou pe care trebuie sa vi-l faceti din cand in cand.

Clos des Colombes Olimp
O frantuzoiaca s-a gandit ca n-ar fi rau sa-si puna cateva hectare de vie in Romania. Zis si facut, si-a luat teren lanaga Olimp, si-a facut potgorie, si-a facut crama, si-a facut restaurant provancal, si-a adus bucatar francez si are un meniu extrem de elevat. E NEBUNA!!!! am tipat, cum sa faci asa ceva, cum sa reconstitui o atmosfera de Provence pe un camp romanesc??? Din ce castiga? Sincer imi doresc din toata inima sa ma contrazica si sa reuseasca sa civilizeze o zona intreaga. De cate ori voi putea ma voi duce la Clos des Colombes sa degust vinurile absolut stralucitoare si sa gust din foie gras-ul naucitor de bun. Femeia nu face rabat la nimic cand vine vorba de calitate. Producerea vinului se face numai dupa metode traditionale ( Anne Marie Rosenberg avand o traditie de generatii bune de vinificatori francezi), mancarea foloseste doar ingrediente de inalta calitate. Incercati rata ( o reteta simpla dar extrem de bine facuta, altceva decat rata dulce obisnuita in carciumile cu orientare francofona), si mai ales incercati, si sunt sigur ca va fi pentru prima oara pentru majoritatea dintre voi, parfe-ul cu sofran!!!!
Ca sa va convingeti in avans : www.closdescolombes.eu

Popasul Pescarilor – Cherhanaua lui Vasile – Olimp
Special l-am lasat la urma. Nu seamana cu nimic din ceea ce am povestit mai sus, nu are nici un reper cu care sa il compari si in general tot ce se intampla acolo este atipic. Argumentul principal pentru care se afla pe lista noastra este ca intr-adevar acolo se intampla o experienta culinara. Uitati serviciile (de la 1970), uitati locatia (cu toate ca privelistea este minunata – Marea Neagra) concentrati-va pe ce va ofera culinar. Peste proaspat prins dimineata si gatit la pranz/cina. Mi-ar fi aproape imposibil sa va fac o recomandare din meniu caci merita incercat tot. Merita sa stai 5 ore si s-o iei usurel cu ce iti ofera oamenii de acolo. As zice poate ca frigaruia de rapana este piesa centrala din meniu dar ma contrazice chefalul la gratar. Spectaculos absolut totul si mai ales ffff proaspat – prins doar de cateva ore. Merita cu desavarsire sa fie deocamdata singurul restaurant necosmopolit demn de mentionat.

Poate ca nu sunt cele mai reprezentative sau cele mai bine alese locatii. Cu toate astea dupa mine ele reprezinta must have-uri intr-un periplu culinar. Poate ca mai exista si altele, ascunse (asa cum e Cherhanaua lui Vasile). Va invit sa ma invitati sa le descopar.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)