Restaurante asiatice

You are currently browsing the archive for the Restaurante asiatice category.

Recunosc ca mi-a tremurat putin penitza cand m-am apucat sa scriu de inca un japonez, dupa experienta indelung comentata cu Maiko. Cu toate astea, mi-am luat inima critica in dinti si m-am asezat la masa de lucru, pus pe fapte mici menite sa schimbe lucruri mari (ha, ha). In centrul vechi, pe fundatia pe care odinioara odihnea pionierul locantelor zonei, si anume Market 8, a rasarit de cateva luni un restaurant al carui specific isi are radacina in tara lui Kurosawa si a lui Haiku. Numele lui, Sushi Ko. Sigur, mi-ar fi placut sa scriu acest articol in paragrafe de 17 silabe pentru a rezona in traditie cu subiectul meu de azi, dar sunt doar un biet mioritic ratacit printre culturi culinare marete, in fata carora ma inclin si le multumesc pentru generozitatea de a imparti frumusete gastronomica oricarui spirit deschis.

Revenind pe strada Stavropoleus (al carui ultim recensamant dovedea faptul ca da urebei: un car cu bere, una bucata manastire Stavropoleus, doua banci, o casa de divorturi si doua cuiburi de nomazi la barbut), Sushi Ko este o carciuma vizibila de la distanta datorita pozitionarii in capul strazii si mai ales datorita terasei generoase. Am avut o mica ezitare in a intra, mi se parea ca pestele crud nu da bine in centrul vechi. Am reusit insa sa-mi infrang preconceptiile si m-am asezat la o masa. Iata cateva observatii abolut obiective:

- Sushi Ko are cei mai atenti chelneri din cati s-au inventat in Romania. Nu stiu daca pentru acest lucru e de vina managerul strain ce sta cu biciul pe ei, sau pur si simplu au stiut sa-i aleaga. Cert este ca la capitolul ‘chelneri’ acestia sunt: pregatiti, instruiti, cu bun simt, atenti, proactivi, curati, simpatici. Nu apuci sa pui mana pe o sticla, caci imediat un chelner iti umple paharul; desi masa se clatina insesizabil, chelnerul sesizeaza, si te trezesti ca iti fixeza piciorul (mesei); asteapta rabdatori comanda, zambesc, te sfatuiesc fara a fi superiori. Iti vine sa ii intrebi: Sunteti de-adevaratelea?
- Meniul de sushi este unul ultra-dotat. Daca esti consumator pasionat (nu obsedat), nu cred ca ar fi vreun peste crud pe care sa nu-l gasesti in meniu. Preturile sunt pe bucati (2 bucati, 3 bucati, o bucata). Daca te apuci sa-ti faci platoul de sushi, sashimi, maki etc. dupa cum ti-ai dori, s-ar putea sa iesi cam scump (nu extrem de scump). Daca vrei sa te bucuri de selectii facute de altii, exsita set meniurile. Aici preturile sunt mai mult decat rezonabile si poti manca un set cu 22 de piese la 80 de RON.
- Bucataria este deschisa, poti vedea bucatarii asiatici la lucru. Totul arata impecabil si este foarte apetisant.

Asadar, asezat la masa de la Sushi Ko, m-am bucurat pe deplin de sushi si sashimi de o calitate excelenta si m-am rasfatat cu teriaky langa care am asezat cuminte mai multe sake-uri. Aseazarea pieselor de sushi pe platourile din lemn este la randul sau o chestiune foarte bine facuta, ce-ti sporeste pofta de mancare. La un moment dat, la un shrim teriaky am simtit nevoia de noodels. L-am rugat pe chelner sa imi aduca o portie si, SURPRIZA: “Seful a spus ca sunt din partea casei”. Bravo, iubesc partea casei, te face sa te simti bine, bagat in seama, te face sa mai comanzi inca o sticla de vin (cu care ei si-au acoperit “partea casei” pentru toata seara). Atunci cand am primit noodels gratis i-am suspectat pentru prima oara ca nu sunt romani. Si asa si este. Este un lant al carui cocoon se afla in Liban.

La desert am incercat inghetata tempura si niste rolls-uri de orez dulce. Foarte bune. Intr-un final, cand am tras linie, mi-am dat seama ca am petrecut un timp de calitate intr-un loc de la care nu asteptam multe lucruri. Asta m-a facut sa-l mai vizitez o data peste doua zile. Concluzia? M-am simtit la fel de bine. Pana la urma, reteta este incredibil de simpla: locatie bine amenajata, mancare buna, chelneri atenti. Nu stiu daca soarele rasare din Japonia asa cum se spune, ceea ce pot eu sa afirm este faptul ca pentru mine cateva seri la rand, soarele a apus pe Stavropoleus – la cina.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

M-am lasat de chinezarii acum vreo zece ani cand am realizat ca exista viata dupa pachetelele de primavara si inca una mult mai rafinata. Ultima oara cand am intrat intr-un chinezesc am expirat gaze nocive vreo doua zile incat prietenii ajunsesera sa-mi spuna “dragonul”. Dupa aceasta lunga-mi absenta de la masa preanumerosului popor asiatic, la indemnurile unui amic pasionat de respectiva bucatarie, am hotarat ca este cazul sa vad ce mai e nou prin urbe pe acest segment. Sincer m-am dus la Orasul Interzis cu asteptarile jos, ca un boxer constient ca nu are cum sa scape de un uppercut zdravan. Restaurantul da semne inca de la intrare ca nu e chiar tipul cu care ne-am obisnuit . Lipsesc surprinzator obiectele de decor cumparate din Niro, felinarele de hartie, eventaiele pe pereti si pozele hologramatice cu pesti Koi. Restaurantul arata ca un soi de restaurant scortos pentru chinezi…. adica ce o insemna asta, o sa intrebati. Adica pe scurt arata ca si cum cineva s-ar fi ocupat de design-ul locului aducand obiecte valoroase, scaune frumoase , mozaic pretios, in general totul are un touch cosmopolit ceea ce, dupa parerea mea, e putin prea mult pentru specificul pur traditional al restaurantului, mai degarba te astepti dupa design la o zona fusion. Oricum e un detaliu ce s-ar putea sa treaca neobservat pentru multi. Nu va trece neobservat cosul-gadget de la baie ce isi desface capacul automat la simtirea prezentei umanoide ce are intentia de a arunca ceva… deh chinezi! Bucatarii din Orasul Interzis sunt chinezi cu pedigree, asta insemnad ca au facut niste scoli celebre pe la ei. Mi s-a spus, nu vorbesc romana. Cum nici chelnerii nu par a vorbi chineza este surprinzator cat de corect au venit comenzile. Atmosfera e una placuta, un loc bun de ales pentru iesirea cu prietenii de sambata seara. Mancarea…, ce pot sa spun, e chinezeasca. Detaliind voi spune ca e cea mai buna mancare chinezeasca pe care am mancat-o in Bucuresti. Au multe variatiuni de noodles, meniul dpdv structura este fix asa cum am mai vazut prin Asia, au multiple variatiuni de mancaruri picante si iuti ( pentru iubitorii genului), vita pe plita este servita cu un intreg ritual astfel ca mai sfaraie inca vreo doua minute dupa ce a ajuns pe masa ta. La sectiunea peste au lucruri extrem de interesante unele dintre ele chiar unice in orasul cu sase sectoare, asa cum unic pare sa fie si porumbelul prajit a carui prezenta in alte meniuri de pe la noi nu prea am intalnit-o. Daca tineti neaparat sa va dati rotunzi in fata prietenilor, puteti sa comandati o specialitate cum ar fi : supa crema din oua de broasca. Acum nu stiu sa va spun exact ce marca este broasca si unde a fost pescuita…sau poate doar e o figura de stil. Eu unul va recomand sa incercati cosuletul cu fructe de mare pentru ca e pe cat de delicios pe atat de usor, nu de alta, dar stiti ca sunt un promotor al mancatului sanatos. La sectiunea preturi lucrurile sunt in perfecta concordanta cu ceea ce iti ofera restaurantul: vrei un chinezesc mai pretios, platesti ca atare. Nu e extrem de scump dar nu e nici in range-ul de preturi cu care v-au obisnuit semibombele existente. Oricum daca mergeti sa mancati la pranz prindeti discount-ul de 20%. Chelnerii romani stiu ce sa recomande si explica destul de vizual ce se intampla intr-un fel sau altul de mancare. Ce-ar mai fi de spus este faptul ca la vara acolo va fi o minune, am vazut ce gradina superba au in spate, gradina “impodobita” cu niste statui ce sunt intr-adevar foarte potrivite pentru specificul carciumii. In concluzie daca vreti sa mai alternati, Silvestru 3 alias Orasul Interzis, poate fi o buna varianata pe harta voastra gastronomica – cel mai decent chinezesc- pentru cei ce gusta unul!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)


Daca va voi spune ca specificul restaurantului Satya este AYURVEDIC, probabil ca multi dintre voi vor crede ca e o gresala de scriere, nascuta din caderea pixului pe care-l tin in gura cand scriu pe tastatura albului meu computer nepersonal. Nu e o gresala de scriere, ci chiar acesta este specificul – unul spiritual; Ayurveda este un sistem de medicina traditionala indiana al carui spectru este foarte larg: de la preparare de leacuri, la operatii chirurgicale, sau cure alimentare. In cazul nostru, slava Domnului, e vorba de partea alimentara a acestei stiinte a vietii. M-am dus la Satya usor indoit pentru ca sunt unul dintre oamenii extrem de deschisi la mancare, dar extrem de inchisi la tot ceea ce pare un cult aparte, o organizatie, o miscare, etc. Tot ceea ce speram era sa nu fiu nevoit sa levitez in timpul mesei sau sa imi primesc portia de mancare in urma unui set de exercitii de relaxare ( vorba aceia imi place Eliade, dar nu mi-ar placea sa fiu Allan). In realitate Satya este un restaurant cat se poate de normal, cu o atmosfera pozitiva si o mancare cu adevarat diferita de cotidianul nostru culinar. Este un restaurant lacto vegetarian ( + peste) a carui intreaga filosofie de bucatarie sta in combinarea unor elemente esentiale astfel incat organismul tau sa tinda prin armonie culinara spre armonie spirituala. Locatia se afla pe Banu Manta ( pentru cei casatoriti la sectorul 1 = langa primarie). Amenajarea spatiului nu este vreo filosofie sanscrita, pe alocuri poate avea usoara patina de kitch, dar are un mare atu, intreg setup-ul : mobilier, lumina, obiecte, reuseste sa creeze o atmosfera extrem de calda si pozitiva. Nu stiu sa va explic cum, dar mesele mici, colturile multiple, marchiza de sticla dau o atmosfera foarte “de acasa”. Meniul este o chestiune care iti va lua timp. Asa ca cel mai bine, inainte de a merge, il downloadezi de pe site-ul lor si il parcurgi. Nu va asteptati sa fie unul oriental, nicidecum. Sunt preparate din toata lumea ce corespund ca si structura filosofiei restaurantului. Chelnerii , desi impropriu spus chelneri caci sunt niste tineri draguti si zambitori pe care ar fi pacat sa-i bagam in aceasta tagma, sunt foarte amabili si iti povestesc despre ce si mai ales despre cum ar trebui sa mananci. Fiind un carnivor de felul meu ( pe deasupra si vanator) mi-a fost greu sa cred ca voi scrie bine despre un asemenea restaurant, viata insa ne invata ca uneori a lasa animalele netatiate poate fi intr-adevar un lucru delicios. Am inceput cu sucurile pe care Satya le recomanda ca inceput de masa; suc proaspat de morcovi, telina si ghimbir – absolut genial, revigorant, savuros si original. Sigur am descoperit la final, atat eu cat si amicul cu care am luat masa, anumite efecte secundare ale acestui suc ( pe care din pudoare nu le voi prezenta). Ayurveda recomanda sa incepi masa cu desertul, lucru ce nu s-a intamplat, eu fiind intr-o accelerata cura pricinuita de experienta asiatica ce a aruncat pe mine cateva kilograme in plus. Am mancat salate despre care pot sa spun cu mana pe inima ca au fost minunate : salata de rodii, tabbouleh, andive si castraveti, etc. Pana sa trecem la felul de baza am mai incercat niste castraveti umpluti cu orez si busuioc si niste paine de malai, ambele fiind extrem de placute, usoare si mai ales surprinzatoare. La felul principal am testat cus-cus -ul cu legume proaspete si un peste pe numele lui Cod “Sfantul”. Despre cus-cus numai cuvinte de lauda , e greu sa gasesti un cus-cus decent in Bucuresti, dar acesta a fost delicios fara ezitare. La peste ne-am distrat pentru ca a venit tocat in bucati mici intr-un bol de supa, avand o consistenta de supa, servit insa cu furculita si cutit de peste. O lingura ar fi salvat situatia. Ai nevoie in orice caz de mai multe vizite pentru a strabate cu papilele asa cum trebuie locatia in discutie. Cu siguranta mi-as fi dorit sa incerc si Chutney, Raita sau Da, dar n-a mai fost loc ( suprinzator, nu, dupa cate ierburi v-am enumerat). Am baut la final niste ceaiuri a caror poveste e cel putin la fel de lunga ca Mahabharata . Am cam asteptat dupa ele dar, ce sa-i faci, asta e ritualul lor de pregatire al ceaiului. La final am platit decentul pret de 100 RON pentru o masa in doi si am plecat satui si usori in acelasi timp. Concluzia mea este urmatoarea : recomand Satya pentru placerea de a manca altceva, pentru savoarea incredibila obtinuta din lucruri simple, ca un serviciu de binefacere in favoarea organismelor ce inca sucomba dupa sarbatori, il recomand pentru nebunia de a face un asemenea restaurant intr-o tara de sarmale. Cat despre partea spirituala, ce stiu eu, poate ca uneori armonia vine din cele mai simple lucruri, cum ar fi spre exemplu, o farfurie de mancare.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

In dimineata zilei de 29 decembrie l-am zarit pentru ultima oara. Statea obosit si haituit dupa zilele de Craciun, usor palid si greu mirositor, ultimul supravietuitor al unei isterii culinare, supereroul unei obsesii nationale, neifricatul, nelipsitul, multdoritul caltabos.
L-am parasit fara nici cea mai mica remuscare, iar peste 15 ore si doua avioane, icoana lui mi s-a intunecat definitiv in minte la 32 de grade si multe fusuri orare in inima deltei culinare asiatice numita: Singapore. Nu cred sa existe loc pe pamant cu mai multe influente decat acest oras, ce reprezinta de sute de ani una din principalele porti maritime ale lumii. Toate culturile culinare asiatice ( chineza, indoneziana, japoneza, thailandeza, indiana, vietnameza) s-au intalnit pe aceasta limba de pamantm, s-au amestecat intre ele, s-au mai amestecat inca odata cu obiceiurile culturale europene si americane si au dat nastere la cea mai colorata, aromata, inventiva si ciudata bucatarie a lumii.
Sunt putine restaurante din clasa luxury , putine restaurante pe care le veti intalni in ghidurile celor mai “escusite” restaurante din lume, in schimb intregul oras este o mare bucatarie. Mananci oricum… in picioare, in mers, asezat, in masina….pana si in telecabina poti avea parte de un pranz. Cat de mult vrei sa mananci sau cat de mult vrei sa incerci senzatii culinare asta depinde doar de barierele pe care le ai. Recunosc ca de multe ori m-am declarat invins de mirosurile tarii sau de aspectul ciudat al mancarurilor servite prin piete. N-am putut sa merg atat de departe incat sa gust lucruri ce nu semanau a nimic din ce mi-am imaginat eu vreodata ca ar fi de mancare. Mii de chestii care fierb, se prajesc , stau agatate, chinezi ce despica lucruri, indieni ce amesteca ierburi si sosuri, Singapore iti da perspectiva unica a infinitatii universului gastronomic. Mi-a fost aproape imposibil sa regasesc in meniurile multelor restaurante prin care am poposit, un numar de macar trei specialitati comune.
Exista totusi una pe care o regasesti in mai toate meniurile , un icon al Singaporelui. Chilli Crab este acest Mihaela Radulescu al bucatariei de aici ( adica il intalnesti aproape in orice carciuma asa cum pe Mihaela o intalnesti aproape in orice revista de pe la noi). O nebunie gastronomica impotriva careia UMFS-ul (Uniunea Mondiala a Ficatilor si Stomacurilor) ar trebui sa dea legi severe. Niste crabi imensi scufundati intr-un sos de chilli si rosii atat de usturator incat Miorita ar parea un sitcom. O perversitate culinara de o obscenitate iesita din comun ce incepe cu prinderea crabului viu in acvariul din mijlocul carciumii. Majoritatea restaurantelor iti aduc un sortulet pe care ti-l pun in fata pentru ca , nu ai cum altfel, te vei arunca in bolul cu mancare pana dincolo de coate. Intr-o mana ai un picior de crab, in cealalta ai un cleste de crab, buzele-ti sunt umflate ca si cum s-a gresit cantitatea de botox, ochii iti sunt rosii si injectati de usturime, pe fata ai pete de sos…. arati atat de ridicol incat Disney ar putea sa-ti dea un rol principal… si cu toate astea esti in al saptelea cer al fericirii gastronomice. La final cazi lat, bei alcool fara limita ca sa-ti revii si in cele din urma te trezesti aruncat intr-o risca la care trage un filipinez slab si debarcat in fata hotelului pe acordurile unei muzici din Pekin. A doua zi esti ca nou si o iei de la capat. De data asta esti tentat sa incerci cei mai urati pesti pe care i-ai vazut vreodata sau poate niste rate afumate si sugrumate intr-un galantar servite cu orez plin de curry pe o frunza de banana (dilema ramane daca frunza de banana dupa folosire e aruncata sau spalata si reintrodusa in circuit). Aromele….aromele sunt inimaginabile, mancarurile au niste condimente de care n-am mai stiut ca exista sau ca s-ar putea manca. Cu fiecare noua inghititura mai descoperi ceva nou, surprinzator, fiecare fel comandat arata intr-un anumit fel si are ritualul sau propriu de consum.
Nu e usor sa mananci ( pentru unii e chiar sport extrem) asa cum nu e usor sa intelegi ca lucrurile care noua ni se par absurde sunt doar diferente culturale ce fac ca acesta planeta sa fie si mai interesanta. Singapore e prefata la Asia, este un clasor de piese adunate de pe intreg continentul galben, este locul in care intelegi adevaratul sens al cuvantului- diversitate. Si asta nu este un lucru marunt…

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 5.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Pana la urma ce stiu majoritatea romanilor despre Japonia? Ca nu sunt chinezi, ca sunt rai ( asa ii arata filmele americane de razboi), construiesc masini urate si bune, le place sa se joace cu microcipuri, femeile japoneze din filmele porno sunt sarmoase, la nervi isi infig o sabie in burta, fac casete Sony si Sanyo si mananca peste crud. Care va sa zica am stabilit din start ca Japonia nu e Germania si nici Italia, Japonia e departe si nu se inghesuie nimeni sa emigreze acolo. Oricum daca romanii se inghesuie sa cumpere casetofoane si masini japoneze, nu acelasi lucru s-ar putea spune cand vine vorba de mancarea din Tara Soarelui Rasare, e ciudata, inspira frica si in general cine ar da un carnat ce sfaraie pe gratar pe o bucatica de peste crud… bleah!
In acest context, pe pamantul “pestelui fript cu mujdei” s-a deschis MAIKO – restaurant japonez.
M-am dus sa vizitez acest edificiu de cultura nipona intr-o zi de miercuri la pranz insotit de un prieten cunoscator in ale restauranrtelor ( investitor ). Eu unul simteam o usoara emotie deoarece buzduganul zvonurilor lovise deja poarta urechilor mele, iar asteptarile erau mari. In plus ( recunosc deschis) nici nu sunt vreo voce autentica cand vine vorba de mancare japoneza. In plus de majoritatea romanilor eu pot face diferenta dintre sushi, sashimi si maki, am vazut niste filme japoneze si am incercat sa citesc cateva carti japoneze ( intre ele nu se afla Shogun), dar cam atat. Asadar, emotionat, am trecut pragul templului culinar sintoist. M-am temut sa nu fiu descaltat la intrare, dar am scapat. Restaurantul este impresionant la vedere. Facut cu pricepere si bani multi, detaliile si intregul ansamblu arata foarte bine, exceptional pe alocuri: lemn veritabil, apa ce curge prin restaurant, pesti japonezi vii prin apa, kimono -uri . Apropos de kimono, chelneritele ( romancutze de ale noastre) imbracate in kimono-uri ca la mama lor (mama kimono-urilor), nu stiu daca a fost cea mai buna idee. Pentru purtarea kimono-ului exista un ritual, pe cand fetele noastre merg normal, romaneste, hotarat, hazliu uneori… e un soi de filmul american ” Memoriile unei Gheishe” in care totul este incredibil de autentic si de atent la detalii, este Japonia fimata cu camera ascunsa dar ca toata lumea vorbeste engleza??? Trecand peste acest aspect poate putin prea fin, sa trecem la meniu. Ei bine…. nu stiu cum sa o spun…. meniul daca il parcurgi fara sa te uiti la preturi arata excelent, arata(probabil) asa cum ar trebui sa arate intr-un restaurant japonez adevarat. Preturile in schimb spun urmatorul lucru : daca intr-un Bucuresti de 2 milioane de locuitori exista cam 1000 dispusi sa manance o data pe saptamana intr-un restaurant japonez, la Maiko pot manca doar 30. Ce trebuie retinut din alambicata fraza de mai sus este faptul ca Maiko= f. scump. Asta inseamna ceva de genul: noi am mancat sumar ( 10 bucati de sushi impreuna + un fel principal fiecare), am baut o sticla de vin romanesc si am platit peste 200 EU. Cand vezi preturile din meniu, pofta de mancare scade iar asteptarile cresc brusc. Am inceput ca o mica selectie de sushi si maki. Cel mai bun sushi pe care l-am mancat eu in Romania; in comparatie cu ce am mancat pe afara e acolo, se incadreaza. Suhi-ul, va sa zica, a facut o impresie buna, ne-a bucurat, si am zis in sinea noastra “hai ca face”. Bucurosi asteptam felul de baza : ton albastru si Anghila. Asa cum am spus, asteptarile erau sus de tot, pe masura a ceea ce aveam sa platim. Din pacate felul principal nu a fost atat de sus. Tonul meu arata foarte bine, rosu in mijloc, exact cum trebuie dar era aproape rece ( si asta nu pentru ca asa ar fi reteta). Anghila a fost in schimb o dezamagire, mult prea uscata si total lipsita de savoare, gustul ( asa cum scria in meniu) ar fi trebuit sa fie potentiat de un sos ce suna imbietor… nu l-am simtit, in plus si acest fel era usor racit. Poate ca Anghila nu a fost cea mai buna idee din meniu, totusi cand ceri un pret fi pregatit sa fi pus sub lupa pentru el. Probabil ca daca as fi mancat gratis la Maiko, cronica mea era mult mai ingaduitoare, in conditiile unui client normal, verdictul meu suna cam asa : de ce m-as duce intr-un loc din care sa plec cu senzatia ca am platit mult si nu am fost fericit 100% cu mancarea?
Sunt sigur ca Maiko isi va avea clientii lui, mult prea putini pentru capacitatea restaurantului, sunt sigur ca la un moment dat toate lucrurile se vor regla si mancarea si preturile, s-ar putea insa sa fie prea tarziu si sa aiba soarta defunctului Casa M al carui spatiu il mosteneste. Maiko in opinia mea reprezinta o neintelegere a bussines-ului cu carciumi, o neadaptare la o piata pe care te expui. Sigur ca Bucurestiul are foarte multi oameni ce castiga peste 500 de mii pe an, intrebarea este cati dintre ei gusta unul japonez, cati dintre ei ar manca cel putin o data pe luna la un japonez? Iar de aici intrebarea numarul doi: dintre oamenii ce castiga pana intr-o suta de mii pe an, si care ar merge saptamanal la Maiko ( pentru ca iubesc mancarea japoneza) cati isi vor pemite? Atunci cand ai o investitie substantiala intr-un restaurant ce preferi : sa ai zilnic 6 mese de 200 de Eu sau 40 de mese de 100 de EU?
Asta e… pana una alta e afacerea lor si ei stiu cel mai bine ce vor de la ea. Eu unul raman doar cu gandul ca Maiko poate mai merita o sansa pe care din pacate nu mai pot sa i-o dau sau nu mi-o mai permit!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)