Restaurante cosmopolite

You are currently browsing the archive for the Restaurante cosmopolite category.

Sambata am fost la Casa di David. Am mai scris prin articolele mele (de bine) despre acest loc. Pentru cei mai putin initiati in tainele locurilor “de strans lumea” de prin Bucuresti, Casa di David este considerat un fel de Horia Roman Patapievici al carciumilor, adica daca spune ceva inseamana ca asa trebuie sa fie; asadar carciuma cea mai desteapta, mai frumoasa si mai devreme acasa din toata holda stabilimentelor dambovitene.

Imbracat frumos si cu unghiile taiate m-am prezentat impreuna cu sotia, o doamna respectabila, si alti doi amici de conditiune morala superioara, in parcul Herastrau la orele 21.00 pentru ca atunci aveam rezervata, telefonic, o masa. Pentru nici unul dintre noi nu era o dezvirginare intalnirea cu David, toti mai fuseseram in diferite alte ocazii. Asa… ca sa nu-mi uit vorba. Ne-am prezentat la ora 21.00 dupa cum era stabilit. Dupa cateva minute, un chelner a vrut sa ne conduca la masa dar pe drum ne-a rugat sa mai asteptam “doua minutzele”. Sigur ca da. Ne-am asezat langa bar si am inceput sa vorbim de ale noastre, lucruri marunte ce nu ridica interes pentru onorabilul cititor. Si din vorba in vorba ni s-a cam  uscat gura de sete si asa am observat ca a trecut jumatate de ora si nimeni nu ne-a mai condus la masa.

Am crezut ca au uitat de noi, dar nu uitasera. Cu greu am prins un chelner, care ne-a linistit inca o data: ” imediat e masa gata”. “Macar un pahar de apa sa ne fi intrebat cineva daca vrem” gandeam eu cu voce tare. Intre timp in jurul nostru se desfasura un adevarat cross de chelneri aflati intr-o miscare ale carei reguli nu am reusit sa le ghicesc. La orizont mai apareau distinsi oaspeti ai distinsului local: Domnul Videanu de la Economie, Domnul Berceanu de la Transporturi  si Domnul Puia de la Familia.

Cand asteptarea noastra tindea usor sa se transforme in disperare si cosmar de inanitie, a aparut un chelner nou ce ne-a anuntat solemn: “acum va face masa”. La aproape 50 de minute de la ora cu rezervarea am primit si noi dreptul de a cina. Ma rog, se intampla. Ceea ce nu se intampla este faptul ca, desi am fost lasati sa asteptam dupa masa, am mai fost lasati sa asteptam si dupa chelner vreo 10 minute. Desi numarul acestor baieti insarcinati cu satisfacerea clientului era unul considerabil, toti aveau alta treaba. Drept pentru care am lasat manierele elegante sub masa si m-am adresat unuia, cu tonul unui ministru sau secretar de stat (nu de alta, dar ca sa se simta in mediul lui): “Mancam si noi ceva in seara asta?”

In sfarsit a sosit pretiosul meniu (ce are in componenta o pagina doar de super-exclusivistul preparat: Pizza). Am vrut sa comand un peste (halibut) nu-l aveau, am mai gasit pe o fitzuica alt peste (monk fish), nu-l aveau nici pe ala. Asadar m-am ales cu un banal somon ce, atunci cand a venit, a fost intr-adevar banal, atat de banal incat as fi putut sa adorm cu capul in farfurie fara sa-mi dau seama de vreo aroma. Sigur ne-am luat si startere, caci altfel puteam fi apostrofati din sprancene arcuite de chelneri. Ne-am luat si vin, argentinian (si o sa vedeti de ce, intr-un articol viitor). Cert este ca singurul lucru cu adevarat delicios al cinei de la Casa di David a fost discutia noastra. Interesanta, aromanta si echilibrata, iar uneori chiar picanta. In rest, felurile de mancare ce ne-au trecut prin fata s-au inscris in categoria somonului meu.

Si ca sa nu fiu nedrept, am sa fiu explicit: mancarea este buna la gust, ceva mai buna decat la Trattoria Roma, cam ca la Fattoria si inferioara celei de la Cafe Latte (asta ca sa compar italienestile intre ele). Nota de plata s-a ridicat la aproximativa suma de 270 de EU. Carevasazica, sa socotim pe ce am dat acesti bani: pe un chardonnay argentinian bun (mediu intre chardonnay-urile argentiniene), pe o mancare ok dar departe de a ti-o lua acasa, pe o atmosfera videanu-berceanu-puia, pe o asteptare de 50 de minute, pe privilegiul de a fi enervati de prezenta unei plasme fixate pe un program de stiri, pe serviciile unui chelner superior clientului (ca atitudine). Face? Sigur ca face, face toti banii din lume sa gusti o linguritza din savarina numita Romania.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (14 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +8 (from 10 votes)

Ce faci daca te trezesti intr-o dimineata, privesti pe fereastra si, in surda muzica creata de baletul absolut uimitor al frunzelor ce cad, iti dai seama ca ceva e in neregula cu tine, ca ceva iti scapa din lantul genealogic al familiei tale…. Pui mana pe telefon si iti suni mama pe care o intrebi:

” -Mama tu ce esti?”

Ea iti va raspunde panicata:

” -Inginer… da tu te simti bine?”

” -Si bunica ce a fost?”

” -Textilista”

“-Bunicul?”

“-Ceferist…”

“-Strabunica?”

” -Taranca, si ea si strabunica’tu.”

“-Mama, mie imi scapa ceva… nimeni din neamul nostru nu a fost boier, mosier, aristocrat, conte, marchiz…. ceva??

” – Nu, mama, Doamne fereste…. da’ de ce intrebi, ti-e bine?”

“-Mi-e pofta de prepelitze…..!”

Nu iti vei pierde totusi speranta verigii nobile a lantului genealogic, pentru ca  paraiele din care s-a nascut raul tau de sange sunt multiple si  au o gramada de afluenti necunoscuti, iar unii dintre ei pot cobora chiar din inaltimile absolute ale aristocratiei… in fond pofta de prepelitze nu poate aparea, asa, de niciunde.

Asa stand situatia, vei deschide usa dulapului tau de haine, ce pentru intaia oara ti se va parea impropriu pentru statutul tau, si  iti vei crea garderoba pentru pranz: pantaloni clasico-cazoni de doc batut, helanca subtire cu monograma, sacou de tweed, cizme inalte, manusi de piele si fular cu carouri. Nu vei uita cu siguranta sa iti asezi discret o pata de culoare – reprezentata de o batista – in buzunarul de la piept. La final – doua pufuri de parfum de mosk, dupa care il vei saluta cu reverenta pe Charles ce-ti zambeste de pe desktop-ul PC-ului.

Destinatia: Centre Ville Bistro, dans la centre de Bucharest. In drum spre restaurantul ce a hotarat ca de la 1 noiembrie sa aiba o pagina de meniu cu vanat, vei avea parte de multe ganduri ce vor insoti atmosfera eleganta si melancolica de toamna ce invaluie orasul. Te vei gandi ca prea mult timp din viata ta l-ai dedicat puiului de Avicola, ca el, puiul, fara sa fi avut nici un merit, ti-a ocupat spatii complexe din meniurile zilnice. Il vei vedea ca pe o leguma imbibata cu amfetamine si chimicale zacand pe bada rulanta a unei ferme intensive, asa cum vei rememora nenumaratele dati cand prin fata ta s-au perindat cefele de porc cu cartofi prajiti sau snitzelele refrigerate cu gust de amidon.

Atunci cand vei pasi in Centre Ville si vei preda manusile si umbrela unui domn binevoitor, vei capata brusc cativa centimetri in statura, vei multumi cu o usoara aplecare din cap si vei comanda vorbind rar si asezat. Pagina din meniul sezonier iti va da o stare de exaltare culinara cum rar ai mai trait in ultima vreme. Hmmm…. ce sa fie: muschi de caprioara cu ciuperci de padure, pulpa de iepure cu mere caramelizate si pere confiate, prepelitze cu sos de coacaze sau piept de rata de balta cu ceapa caramelizata? Sigur ca da prepelitze, iubitele de ele, trei la numar asezate ca la raportul garzii de la Buckingham, insotite de un sos de coacaze negre ale carui performante de gust intrec cu mult imaginatia medie pe cap de locuitor. Prepelitzele de la Centre Ville – comparate cu diverse alte prepelitze de prin partea locului (acelea servite cu mujdei de usturoi si mamaliga) – joaca intr-o alta liga, sunt Real Madridul prepelitelor, cand le privesti auzi in jurul tau imnul inaltator din Champions League si simt freamatul tribunelor innebunite.

Si ca sa te poti bucura in voie de deliciul oaselor mici, numai bune de ros, si de savoarea princiara a carnii, vei comanda un Chianti buchetat si varatos, precum Enescu in mijlocul unei compozitii de geniu. Savurand aceste bucate alese si imprietenindu-te cu vinul din Cizma, gandul va poposi o clipa la faptul ca vor exista persoane ce-ti vor blama barbaria de a manca animale vanate cu cruzime, in timp ce ei rumega o vita de Mega Image ucisa conform tuturor regulilor Comunitatii Europene – prin electrocutare. Va fi doar un gand ce va zbura imediat, precum vor zbura si clipele petrecute in compania distinselor prepelitze.

Intr-un final, vei pleca cu o stea a nobletii pe umarul drept si vei simti nevoia sa te asezi pe bancheta din spate a unui taxi tomnatec si sa bati usor cu umbrela in umarul soferului, indicandu-i adresa elegant.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.0/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +6 (from 6 votes)

Deschiderea in timp de criza a unui champagne and caviar bar mi-a trezit in creierul imbibat de metafore amintirea secventei din Titanic in care vasul se scufunda, iar orchestra imbracata in haine de gala interpreta Brahms. Intr-o Romanie – Titanic aflata in deriva, cu SOS-ul de scufundare dat, cand  apa a trecut deja de primele etaje ale paturilor sociale iar greutatea ei sta sa rupa barca in doua si sa o duca in abisul haosului, pe Lascar Catargiu, intr-o casa interbelica superba ce va evoca în mintea fiecarui vizitator zilele in care corabia plutea demna pe mari linistite, s-a deschis – inca neoficial – un loc in care poti sa te duci si sa te infrupti din abundenta pacatelor culinare.

In cladirea cu pricina functioneaza un magazin de haine, ale căror preturi temerare doar cei mai indrazneti financiar pot sa le inteleaga. Alaturi de costume lucrate manual, pulovere din lana de oi celebre (cum ar fi Dolly), camasi din materiale pentru care s-a facut ocolul lumii, proprietarii au constituit un mic loc gurmand cu 6 mese la interior si doua pe terasa. Daca reusesti sa treci peste sobrietatea casei si peste faptul ca o mica armata de oameni roieste in jurul tau dorind sa te ajute, atunci iti vei regăsi usor relaxarea asezat la masa.

Spatiul arata foarte frumos, cu detalii pe care cunoscătorii le vor remarca si zambi: fetele de masa sunt facute din materialul unor camasi celebre si poarta etichetele acestor camasi, meniul are mostre de materiale fine in el, tacamurile sunt Villeroy, brichetele aflate pe fiecare masa sunt din cristal, la fel si candelabrul si anumite platouri in care ti se serveste mancarea.

Deschizand meniul, te vei felicita inca o data că ai cartea de credit la tine si pe buna-dreptate, caci ceea ce-ti ofera Casa Frumoasă are motivatia prerului sub toate aspectele. Daca nu te-ai hotarat intre cele cinci-sase feluri de caviar pentru inceput, pot opta pentru un tartar de somon wild caught. Tartarul de care va vorbesc are pentru pasionatii de mancare o conotatie de-a dreptul religioasa, pentru ca te face sa rostesti: “O Doamne!”. Dupa ce te-ai infruptat din bunătătile deschiderii, poti sa treci linistit catre un crab de Kamchatka sau poate niste paste cu homari si trufe. Trufele le poti gasi si in inghetata de la desert, inghetata ce te va izbi puternic in ego-ul tau de degustător. Totul acompaniat cu o varietate larga de sampanii si o selectie inspirata de vinuri scumpe.

Scriind aceste randuri, imi mai dau o data seama cat de “din alt film” este locul; probabil de aceea are doar cele sase mese. Casa Frumoasa este un loc superb, scump, cu o mancare si o bautura rara – cam asta este pariul pe care  locul in sine il face cu criza. Daca stai pe terasa si privesti bulevardul pe care, prin voia sortii alearga masini si oameni in cautare de speranta, vei trai senzatia unica a existentei într-un balon de sticla, balon ce ulterior – dupa venirea notei si dupa ce te-ai ridicat – devine un balon de sapun.

Asadar mergeti la Casa Frumoasa atunci cand aveti de terminat o afacere cu multe zerouri, atunci cand vreti sa impresionati profund iubita, atunci cand criza nu a trecut pe la voi pe acasa sau dimpotriva, atunci cand criza v-a distrus si vreti sa va interpretati cu demnitate ultimul cantec, acela al lebedei. A… si mai există o situatie in care ar trebui sa mergeti la Casa Frumoasa… aceea in care aveti nobilul obicei de a va respecta din cand in cand si de a va arata voua insiva ca indiferent de vremuri, exista o vreme pentru voi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.6/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 5 votes)

In anii 2009, Bucurestiul era un oras sufocat de tumultul traficului si grijile oamenilor, un oras ascuns printre scandaluri majore pe probleme minore si mari taceri pe probleme esentiale, un oras de uluitoare povesti cu iz de mit urban in care peste doua milioane de suflete salasluiau in cautarea fericirii. In vara si toamna tarzie a acelui an ma numaram inca printre acele suflete ce alergu vesnic intre birou, familie, mici pasiuni si pranzuri prelungite insotite de dezbateri aprige pe teme ce ulterior s-au dovedit a fi pierdute, precum modernizarea morala a compatriotilor.

In vremea aceea, aproape de Piata Domenii, pe Alexandru Constantinescu, decoperisem cu ajutorul unui prieten o carciuma ce tinea de Hotelul Residence, carciuma al carui nume nu l-am inteles niciodata(ca semantica): Cerisiers. Ma intalneam acolo in diverse combinatii de amici si prieteni cel putin o data pe saptamana pentru discutii, vin, trabucuri si unicele parpadele cu trufe negre. Desi vizitele noastre in localul amintit au durat saptamani bune, nu imi aduc aminte sa fi comandat altceva in afara de aceste parpadele cu trufe; de fiecare data cand am deschis meniul sa imi iau altceva, subconstientul meu culinar mi-a trimis aceleasi impulsuri implacabile prin care imi cerea fara echivoc parapadelele.

Locul de altfel era foarte frumos, elegant si retras, cu o terasa frumoasa cu vedere spre strada, tereasa pe care iti puteai pierde ore in sir fara sa iti dai seama, discutand, combatand si privind din cand in cand trecatorii. In timp am inceput sa remarcam ca toti clientii orei de pranz ne cunoasteam deja intre noi, ne salutam, schimbam doua vorbe, un soi de club al iubitorilor de trufe, un club al pierzatorilor de dupa-amieze.

La Cerisiers aveam mai tot timpul o masa preferata unde ne asezam si un chelner batran ce ne servea si uneori facea o conversatie placuta, iar aceste lucruri ce pareau mereu la fel, ne faceau sa ne intoarcem cu placere in acel loc. Pe vremea aceea, de locanta in discutie avea grija un bun prieten, un tip de-a dreptul inconfundabil, unul dintre cele mai boheme si libere spirite pe care le-am cunoscut in Bucurestiul acelor ani. Vesnica sa buna-dispozitie amestecata cu tot felul de glume si vorbe de duh destindea de fiecare data atmosfera si pregatea terenul propice pentru lungi dezbateri cu caracter social, politic, artistic si uneori filosofic.

Totul avea un oarecare ritual bine stabilit. Ne asezam si comandam o sticla de vin alb sec. Chelnerul aducea cam cinci sticle diferite din care ne alegeam una. Gustul bogat si racoros al vinului trezea instantaneu in noi pofta de mancare. Fara sa mai comandam, soseau la antreuri niste lipii calde cu susan insotite de salata de tabuleh si un humus cu seminte de pin. Antreurile aveau rolul de a ne pregati moral pentru felul principal, vedeta, ratiunea profunda pentru care ne intalneam acolo: parpadelele cu trufe. Aratau impecabil: intr-o farfurie adanca, mare si alba pastele late, de un galben-pai perfect, asortate cu nuanta de coaja de copac a trufelor. Gustul era desavarsit: simplu si totusi cu atat de multe aluzii aromatice….. perfect. Pentru acei cititori mai tineri am sa explic ca la anul 2009 era destul de dificil sa gasesti o trufa in Bucuresti, lucru ce se intampla dealtfel si cu stridiile, cocosii, pestele proaspat sau vita argentiniana.
Tin minte ca de cate ori terminam o portie de parpadele aveam aceeasi senzatie incredibila de relaxare, de bine, senzatie pe care multi ani dupa aceea aveam sa o caut prin diversele carciumi ale calatoriilor mele. In anul acela toamna avea sa fie mai lunga ca niciodata, zilele frumoase veneau una dupa alta, fara pic de nor, fara pic de vant, ca si cum timpul ar fi vrut sa ne arate ca in viata si in bucatarie rabdarea si masura sunt doua dintre cele mai importante virtuti.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.5/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: -1 (from 1 vote)

Dupa o lunga perioada in care Capitanul a fost plect in cursa lunga, probabil in cautarea lui Moby Dick, acesta s-a intors si si-a redeschis corabia vizitatorilor in acelasi loc de pe malul lacului Izvorani. Cum briza culinara a oceanului incepea sa-mi aduca ceva vesti de la Capitan, m-am imbarcat cu un echipaj de 3 marinari pe catamaranul meu de fabricatie bavareza, am ridicat vela, am intarit paramele si i-am dat vant din pupa de DN1 pret de vreo 15 mile. L-am gasit pe capitan sanatos, voinic si mai frechezuit ca niciodata.

Atmosfera absolut geniala: Lacul Izvorani linistit, apusul superb de soare al unei zile caniculare, mese cu scaune de fier albe asezate aproape de apa. Ne-am aseazt sub o salcie si am intrat direct in consultarea meniului scurt. Cum probabil deja stiti, sunt un mare iubitor de meniuri scurte, pentru ca ele reprezinta garantia ca in bucatarie cineva e preocupat de mancarea ta si nu o scoate dintr-o oala din frigider. Consultand meniul, am bagat de seama cu ce a venit Capitanul din voiaj: Cu un bucatar francez al carui pedigree se putea citi printre randurile felurilor de mancare. In afara de bucatar, Capitanul a mai adus cu el si niste vita din Argentina, din Normandia, niste miel din Noua Zeelanda si niste pui de la Mihailesti… Acum ma gandesc ca ori pe langa Mihailesti trece vreun rau mai zdravan, ori are o ruda civila acolo… oricum ar fi, e bine ca la El Capitan pana si puiul are provenienta clara.

Asadar un meniu din care ti-ai lua de toate, pentru ca toate suna extrem de bine. Sincer vorbind, ma asteptam sa gasec in meniu pe langa o dorada, un ton si un pastrav, ceva mai multe fructe de mare si chestiuni legate de mare; se vede insa treaba ca s-o fi saturat si Capitanul de ele in anii lui de pe apa. Lista de vinuri ne-a fost adusa si ea de un matelot simpatic. Vinurile sunt exclusiv din colectia personala a capitanului, asa ca nu le prea poti gasi prin alte parti. Din aceasta cauza ele pleaca de la 100 de lei si se termina pe la 1800, depinde cat te tine buzunarul si ce ambarcatiune conduci, pentru ca jumatate din clientii de la El Capitan vin pe apa cu propriile lor ambarcatiuni. In general, sunt locuitorii privilegiati ai zonei Izvorani- Snagov, oameni ce au in fundul curtii un ponton si o barca: ti s-a facut de cina, te urci pe barca, treci lacul pe chindie, te bucuri putin de placerea navigatiei si ancorezi fix in restaurant… un fel de Saint Tropez mioritic. I-am invidiat deoarece eu m-am bucurat cu moderatie de vinul frantuz, avand in vedere cele 15 mile pe care trebuia sa le strabat pe canalul de asfalt inapoi acasa. M-am bucurat in schimb pe deplin de mancare. La inceput am primit de la Capitan chifle frantuzesti calde si unt. Nu imi aduc aminte cand am mancat utima oara chifle asa de bune. Acest mic aspect mi-a ridicat inca o data asteptarile pentru felurile de baza. Am incercat mielul din Noua Zeelanda facut la cuptor, care a fost delicios si generos.

Colegii comeseni (de la care am gustat fara scrupule) au incercat pieptul de rata si tonul. Pieptul de rata a fost chiar un piept de rata, nu felii, nu cubulete, un piept de rata intreg, facut impecabil: roze in mijloc, crocant la exterior. Desi nu mananc cartofi prajiti mai niciodata, de la intrare in carciuma am fost prevenit ca la El Capitan cartofii prajiti sunt din alta dimensiune. Impins de curiozitate si de pre lauda lor, am luat de gust… au fost, cum sa spun… daca am trai intr-o lume de cartofi prajiti, cartofii de la El Capitan ar fi presedintii acestei lumi. Extraordinari, taiati de mana in forma de petala si prajiti de doua ori la doua temperaturi diferite.

Cum aerul tare al lacului deja innoptat nu ne-a dat pace, am trecut si la deserturi. Aici situatia a devenit de-a dreptul critica, pentru ca frantuzul din bucataria Capitanului a pus-o de un Creme Brulee capabil sa iti dea busola gastronomica peste cap si sa te faca sa ancorezi in rada portului sau pe vecie. Un creme brulee ilegal de bun si un profiterol de o contrabanda de savoare si calorica iesita din comun. Dupa o asemenea masa de amirali, iti vine sa ceri un hamac si o pipa, pentru a-ti petrece noaptea contempland lucirile stranii ale lunii in lacul ce poate fi la fel de bine mare sau ocean. Nota a fost… cum sa spun ca a fost? Va prindeti si singuri: bucatar francez, vin exclusivist, oameni care vin cu propria barca la masa. Cum am mai spus-o de nenumarate ori, placerea are un pret pe care esti dispus sa-l platesti relaxat atunci cand te simti bine. Iar noi ne-am simtit bine intr-unul dintre putinele locuri in care poti fugi atat de usor de Bucuresti.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

L-am descoperit intr-o zona centrala a Bucurestiului, pe o strada plina de case interbelice, o strada pe care n-a sosit inca nici un buldozer lacom de caramida veche, nici o cifa disperata sa stropeasca cu beton la radacina unui P + o suta. Casa fusese renovata anume pentru restaurant: corpuri noi adaugate, open space-uri, utilitati, fara insa a i se stirbi nimic din farmecul arhitectonic pe care acum o suta de ani il desena pe hartie un arhitect, francez probabil.

De cum am intrat, am avut o senzatie de caldura specifica unui loc pe care ai impresia ca il cunosti dintotdeauna, un loc in care stii ca te vei simti bine inca inainte de primul “buna ziua” al unui chelner. O domnisoara simpatica si relaxata m-a rugat sa o insotesc. Am parcurs cu pasi grabiti interiorul restaurantului in care privirea nu mai prididea sa se mire de detaliile de bun gust construite cu stiinta discretiei si fara sfortarea constienta a vreunei demonstratii de design. Lucruri alese cu grija si amplasate cu grija, in asa fel incat sa ai impresia ca sunt acolo inca de la constructia casei. Accentele noi ale constructiei erau integrate perfect in atmosfera: transparent, fara nici un ascunzis sau teama, avand marele avantaj de a ilumina o data in plus valoarea clasicului.

Ne-am oprit in fata unui bar generos. Am fost rugat sa astept cateva momente, pana cand masa avea sa fie pregatita. M-am asezat la bar unde mi-am luat o bautura aperitiv, gratie talentului conversativ al barmanului. N-am apucat sa beau doua guri si sa admir in toata splendoarea ei o pendula superba incadrata pe mijlocul retrobarului, caci am fost invitat la masa. Am urmat-o din nou pe simpatica domnisoara, iar inima mi-a stat cand am iesit in gradina in care-mi fusese pregatita masa. O explozie de vegetatie nebuna amestecata cu obiecte pretioase “aruncate” ici-colo, toate intr-o lumina perfect controlata in asa fel incat sa te faca pentru o clipa sa-ti tii respiratia si sa ai impresia ca nu te afli nicidecum in mijlocul unui oras coleric. Intr-un colt, sub o bolta de trandafiri, un pian ale carui acorduri m-au facut sa uit minute bune ca ar trebui sa deschid un meniu.

Atunci cand m-am dumerit, am fost placut surprins sa observ ca paharul cu bautura fusese deja adus la masa de un chelner discret si foarte generos in explicatii ale meniului atunci cand aveam cate o intrebare. Meniul se incadra perfect intr-o pagina A4 indoita pe mijloc: 4 startere, 5 main course-uri si patru deserturi. In plus, un meniu al zilei – cu un starter, un main course si un desert. Desi in principiu lista era extrem de scurta, dilema alegerii a fost enorma. Fiecare lucru din meniu era extrem de atragator. Cu greu m-am hotarat: Oysters la starter, ficat de vita in sos de salvie cu muguri de pin si salate compose, iar la desert Chocolate Mole cu parfait de vanilie facut in casa.

In contrapartida meniului de mancare, lista de vinuri reprezenta un foileton de cultura a viei: cel putin 10 pagini de vinuri asezate cu responsabilitate pe regiuni si soiuri. Si aici, ajutorul si recomandarea chelnerului au fost binevenite. Un lucru pe care l-am apreciat odata in plus a fost acela ca recomandarea chelnerului a fost exact pe profilul mancarii alese si a fost departe de a fi cel mai scump vin din meniu. Intre timp, din partea casei am primit unt cu spice-uri si bagheta calda. Odata cu stridiile aranjate impecabil pe un platou de gheata a sosit si paharul de sampanie aferent. Savurarea lor pe acordurile “My way” ce respirau din pian a fost o experienta cu adevarat multivalenta. Vinul ales a fost adus la masa, prezentat, degustat si pus la decantat pana avea sa vina felul principal.

Nu stiu cat am stat la masa, cert este ca dupa desertul ce mi-a frant inima am continuat sa stau in compania selecta a unui coniac. De la masa aceea de 60X60 de centimetri, desupra careia lumina aproape crepuscular un felinar invelit in iedera, am avut pentru prima oara convingerea ca acest oras are o sansa, iar cand degetele magice ale pianistului mangaiau clapele albe de fildes inventand “Dance me to the end of love”, am avut viziunea ca Bucurestiul poate fi orasul in care sa traiesti, sa iubesti si uneori, dupa ce le-ai facut pe toate, sa mori.

Cand ziua ce avea sa treaca mai avea de trait doar cateva minute, am cerut nota. Odata cu nota a sosit si intrebarea politicoasa a chelnerului daca vreau sa imi cheme un taxi. Am spus ca da. Cand am ajuns acasa soferul mi-a spus ca nu trebuie sa platesc, e din partea restauratului.

Dimineata m-am trezit cu dorinta puternica de a scrie despre acest minunat loc pe blogul ce se afiseaza acum in fata voastra. Daca va sfatuiesc sa mergenti acolo? Sigur ca da… cum as putea altfel? Doar ca locul unde se afla este destul de greu accesibil, undeva la intersectia dintre dorinta si imaginatia mea, pe o strada dintr-un Bucuresti asa cum mi-ar placea sa povestesc strainilor despre el.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Acum cateva amurguri in urma am aflat ca pe Mendeleev a fost zamislit un stabiliment nou, cu staif parizian. Cum pasiunea mea pentru bucataria frantuza este nemasurata si neconditionata, m-am imbracat frumos (camasa alba, pantofi de catifea) si m-am prezentat in fata locului cu pricina, pentru a face o constatare culinara.

“Ici et la” – in traducere becalista “Ici, colo”- isi are salasul intr-o casa veche careia i s-a taiat partea din fata cu flexul si i s-a adaugat un acvariu, cam asa as descrie in termeni arhitectonici aparitia exterioara. Nici la interior lucrurile nu zburda de fericire pe plaiul designului. Sincer vorbind, singurul lucru care te face sa ramai dupa ce ai intrat este open kitchen-ul si cei doi bucatari francezi ce te saluta in limba lui Voltaire si Zidane. Ideea de amenajare interioara eu am tradus-o ca un melange intre un bar din Miami Vice, un hol de scoala generala si o cafenea din anii ‘90. Mese patratoase cu scaune patratoase ce depasesc 15 kile, neon bagat pe sub laturile de bar si de bucatarie, sapa gri sobolan pe jos, spoturi foarte puternice incastrate in tavan, mesh-uri cu printuri pseudoabstracte pe cate un perete.

In ciuda acestui fapt, componenta meniului era una de luat in seama, drept pentru care am ramas. In toata carciumioara, o singura chelnerita… mai exact o doamna autoritara ce lua comanda. Conversatia cu doamna despre meniu si vinuri mi-a ridicat in cavitatea mea neuronala o noua intrebare: “Unde dracu au gasit-o frantuzii pe asta si de ce?”. Femeia servea intr-o craciuma cu unul dintre cele mai creative meniuri pe care le-am vazut pe la noi, cu atitudinea servirii intr-o carciuma gen “La Berbecu’”. Din meniu mi-au sarit in interes niste creveti cu burta. Asadar am intrebat-o pe cucoana cum sunt. La acesta intrebare a mea, dansa mi-a raspuns cu o alta intrebare: “Va place ciorba de burta?”. “Ce legatura are?” am intrebat. “Pai sunt facuti cu burta”, mi-a raspuns. Si uite asa, o persoana mai slaba de inger si de imaginatie ar fi inteles ca aceasta mancare semana cu o ciorba de burta in care s-au aruncat niste creveti. Slava Domnului ca am insistat incapatanat in a-i comanda, pentru ca au fost absolut deliciosi. Un fel de mancare extrem de ciudata, o combinatie cum numai o minte de bucatar francez pervers ar fi putut sa o inventeze, o opera de arta gastronomica pe care sa o asezi in vitrina personala de trofee ” Laurea Culinarius”, adunate de-a lungul unei vieti de degustari. Sigur ca acest sanctuar de gust nu avea absolut nicio legatura cu ciorba doamnei. De altfel, tot ceea ce am comandat in seara aceea la “Ici et La” nu a avut nicio legatura cu modul absolut dambovitean si lipsit de respect fata de mancare, in care doamna ne povestea despre cum sunt gatite lucrurile la ei. Tartarul m-a impresionat prin simplitatea prezentarii si complexitatea gustului, pestele a fost o adevarata inventie (aproape instalatie) iar desertul – o minunata demonstratie de manipulare a papilelor gustative. Eu unul am incercat un carpaccio de ananas cu inghetata de vanilie facuta in casa.

Lista de vinuri la “Ici et La” este din pacate mult sub lista de mancare: varietatea mica, in special vinuri romanesti (si nici acelea foarte inspirate). Cu siguranta tartarul sublim ar fi meritat Saint Emilion spre intovarasire, iar crevetii mei cu burta s-ar fi rostogolit mai degraba intr-un Chablis Grand Cru decat intr-un roze banal, asa cum au facut-o de fapt. Asadar am plecat de la “Ici et La” bulversat, penduland precum Foucault intre eleganta mancarii si mediocritatea amenajarii si servirii. Ce pacat ca nu au si home delivery!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Pentru aceia dintre voi cu un spirit de observatie mai putin dezvoltat, tin sa va informez ca vara a inceput sa se plimbe libera si dezinvolta pe strazile orasului ce-si trage numele dintr-un cioban. Acest lucru este usor de remarcat din trafic, adancimea decolteurilor, stirile prezentate de Romica Jurca si, nu in ultimul rand, aglomeratia de pe terase. Sta parca in ADN-ul bucuresteanului ca atunci cand lichidul termometrului cocheteaza cu vreo 30 de grade, sa se traga usor la umbra unei terase pentru relaxare, spritz si nu in ultimul rand discutii lenese, fara subiect concret.

Din nefericire, in urbea lui Pache, Crin, Viorel, Adriean si Sorin, cautarea unei terase devine, ca mai orice lucru de pe aici, o poveste cu naratie proasta, complicata si de cele mai multe ori fara happy-end, o combinatie intre BD, Sobolanii Rosii si Moartea domnului Lazarescu. Eu, cu vigilenta ce m-a facut deja celebru in cercul eletist al vecinilor mei de bloc ( Mosilor colt cu Obor), n-am stat mult pe ganduri si am facut o trecere in revista a ofertei terasiene: sezonul 2009.

Am sa va vorbesc de Herastrau pentru ca, lasand la o parte “faima” zonei, ramane unul dintre cele mai racoroase locuri pe vreme de canicula. Prima oprire Fattoria. Terasa arata foarte bine si este plasata extraordinar – este practic bagata cu totul in parc. Mancarea de la Fattoria nu este rea de loc si am sa subliniez faptul ca de la an la an chiar a evoluat, avand unele specialitati ce o fac unica in felul ei, de exemplu scoicile servite in oale de email. Selectia de vinuri este inspirata iar preturile nu te baga in a doua criza mondiala. Problema Fattoria apare atunci cand cauti o masa, pentru ca nu vei gasi fara rezervare prea timpurie. Mai mult decat atat, chiar si cu rezervare ai usoare dubii ca nu ti s-a data masa. Partea si mai proasta este atunci cand interactionezi cu un chelner sau (Doamne fereste) cu seful de la rezervari. Chelnerii de la Fattoria fac parte din specia Lupilor Tineri, avand nesimtirea si lenea generatiei de chelneri ceausisti la care se adauga aroganta, tupeul si smecheria specifica capitalismului dambovitean.

Lasand Fattoria in urma, ceva mai incolo, pe ruinele defunctei Alexandra Cafe sta un Trattoria il Calcio, avand in oferta mancare cu gust de congelator, debandada la mese si chleneri cu cap de curca. Desi au numere pe tricouri precum nationala Italiei, echipa de chelneri de la Trattoria Il Calcio seamana mai mult cu nationala lui Nea’ Pitzi la meciu’ cu Lituania: derutata, fara scop, tactica si tehnica… dar ce stiu eu? probabil ca si Nationala lui Pitzi prinde la popor…

Cam pe acelasi principiu functioneaza si Quattro Stagioni – un fel de frate mai mic a lui Il Calcio: mai mic, mai murdar si mai tamp, pacat de locatia ce este totusi atat de buna. Sigur ca da, cum era sa uit terasele de fitze din zona BTT? Isoleta (pentru cei ce sunt cititori recenti ai acestui blog – va trimit spre documentare la articolul din iunie 2008 “Isoleta de figuri”), aceasta japca a locului langa care a mai aparut o sosie – al carei nume imi scapa (si bine face) – ce m-a surprins de-a dreptul prin faptul ca pe doua ape plate si un caprese am platit 70 de lei.

Ce ar mai fi de amintit este bineinteles Casa di David, cu mancare de la civilizat la foarte bun. Terasa este frumoasa, vederea incantatoare, chelnerii civilizati, unii chiar simpatici. Sigur ca si aici rezervarea este sfanta, pentru ca altfel ramai nemancat. Daca ai puterea de caracter sa treci pe culoarul ce duce la carciuma, strajuit in stanga si in dreapta de Bentley-uri, Range-uri si Porsche-uri, atunci s-ar putea sa ai parte de o masa buna. Sincer vorbind, ce o fi in capul celor ce-si parcheaza musai masinile in curtea carciumii? ( n.a.: Nimic!)

Cam asta e Herastraul, mai ramane bineinteles varianta in care sa mancati la Ambasada Chinei, asta in cazul in care sunteti 007, Traian Basescu sau destul de beat sa intrati cu masina in gardul lor. Terasa placuta!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Nu mai trecusem pragul de la DaDa de mai bine de doi ani. Nu stiu de ce, intotdeauna in momentul in care ne hotaram sa mergem se intampla ceva, sau ne razgandeam pur si simplu. Poate ca o parte de vina o are si locatia, nefiind un restaurant intr-o zona populata cu carciumi. Sigur, fraza de mai sus ar trebui tratata ca fiind neserioasa si nefondata, deoarece eu unul sunt adeptul publicului care-si cauta carciuma si al aceluia ce nimereste in ea.

Asadar, am poposit in amurgul unei zile de vineri la DaDa pentru o reevaluare. Cateva schimbari de amenajare interioara, ce fac ca locul sa fie in continuare printre cele mai inspirate restaurante de atmosfera din burgul dambovitean. E un loc in care atunci cand intri ai o brusca stare de confort, locul iti pare familiar gratie aglomerarii controlate de obiecte. In plus, faptul ca din locul in care mananci iti poti cumpara si ceva elemente vestimentare sau accesorii, contribuie esential la starea generala. Surprinzator a fost fapul ca intr-o vineri seara locul era putin populat. In afara de noi mai, erau ocupate doua mese. Una dintre mese, destul de mare, se pozitionase strategic in fata unei plasme spanzurate pe perete, plasma pe care rula filmul Steaua – Dinamo derby 2009. Acest lucru a daramat cam 40% din atmosfera frumoasa si confortabila a locului. Meciul Steaua – Dinamo (incheiat 1 la 1, pentru cei interesati) asezat printre obiectele de design ale restaurantului, mi s-a parut un gest de cocalareala de sueta.

Trecand peste acest aspect, ne-am cufundat in lecturarea meniului. Pe distinsul fundal sonor al lui Emil Gradinescu, am descoperit unul dintre cele mai curajoase, bine organizate si interesante meniuri din urbe. Monumentele culinare propuse de chef-ul de la DaDa sunt o curajoasa incursiune prin culturi gastronomice variate: de la italiana la spaniola, de la marocana la japoneza, toate fiind stranse inteligent si siret sub umbrela generoasa de modern cusine. In timpul lecturari meniului am facut cunostinta si cu chelnerul ce avea sa ne deserveasca in seara cu pricina. Un pustiulica semicartierist care, imbracat in camasa alba de chelner, s-a reinventat sub denumirea de homo superiorus. Banuiesc ca daca mi-ati mai citit articolele, stiti reactia alergica pe care o am la chelneri “inteligenti”. Cu o detasare demna de un Eliade de Vatra Luminoasa, omul ne-a recitat printre buzele prea pretioase sa se deschida corect, anumite pasaje din meniu. L-am lasat in pace, vrand sa ma bucur cu adevarat de mancarea pe care o asteptam.

Masa in sine a fost una reusita, chiar excelenta. Am vrut sa le vedem potenta la sushi, dar dupa ce am comandat, chelenrul s-a intors anuntadu-ne ca s-a sfarsit (sushi-ul, evident). M-am bucurat in schimb la antreu de un Burittos excelent cu somon si legume, iar apoi la felul principal de un iepure nemaipomenit la cuptor, cu vin si masline. Si pentru ca am pomenit de iepure, trebuie sa va spun ca exista o lista de carnuri rare pe care le gasiti la DaDa: prepelita, cocos, Merlin. Prepelita spre exemplu este gatita cu struguri si servita cu cartofi cu rozmarin. Totul a fost udat cu un prosecco bun si rece. Spre final, cand chelnerul a devenit mult mai abordabil (facand chiar si doua-trei glume) probabil avand in minte suma considerabila pe care deja o consumasem, am comandat si desertul. Un Creme Brulee cu Amaretto de toata lauda si un “Desertul casei” – o chestiune ingenioasa cu bezea, mascarpone si multe fructe rosii in sos de zmeura.

In ultimul act a venit si nota, corecta in raport cu calitatea mancarii. Ceasul batea de miezul noptii, iar noi in carciuma de pe Matei Voevod, la o aruncatura de bat de facultatea de teatru sorbeam ultimele picaturi de prosecco. Meciul era de mult terminat, Lacatus si Rednic erau la nani, chelnerul era fericit cu tips-ul, iar papilele noastre gustative erau perfect satisfacute.
Noapte buna Bucuresti!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Daca e sa ma iau dupa buclucasele intamplari cu romanii din Italia ar trebui sa evit sa mai recomand restaurante italienesti in Romania din spirit de solidaritate cu romanii defavorizati din cizma. Totusi, fara sa intru in polemica, as spune ca nu iese fum fara foc si nici pizme fara Mailat. Avand in vedere ca uneori imi place sa ma consider mai mult lipovean, voi vorbi azi de o carciuma italieneasca . La Cismigiu functioneaza de ani buni stabilimentul Cafe Latte al carui proprietar este un italian pasionat de cafea, vinuri si yacht-uri. Locatia din punct de vedere concept seamana cu un produs de cafea instant, nu pentru calitate, ci pentru faptul ca este 2 in 1, adica jumate de casa cafenea, jumate wine bar si restaurant. Pentru partea de cafenea recunosc ca numele este perfect, lucru ce nu se mai aplica in zona de restaurant, e dubios sa ai un wine bar care sa se numeasca Cafe Latte. Dar ma rog, nu o sa incerc sa descifrez mecanismul logic folosit de italian atunci cand si-a botezat opera. Scopul pentru care scriu acest articol este acela de a infatisa cititorului un restaurant italian total diferit de ceea ce cunoastem cu totii ca s-ar afla pe la noi prin urbe. “Cucina Italiana Creativa” – este conceptul carciumii adica nu Trattorie, nu Fattorie, nu Ostterie, ci un soi de bucatarie italieneasca traditionala tratata creativ adica ( cu voia dumneavoastra) frantuzesc. Ce rezulta este intra-adevar o mancare surprinzatoare, elaborata dar care pastreaza savoarea ingredientelor de baza ce au fost folosite. Si ca tot a venit vorba de ingrediente, nu stiu de unde face italianul piata, dar senzatia este ca acestea sunt de o foarte buna calitate. Carciuma este mica , cateva mese, poate vreo sapte, decorata modernist putin prea colorat pentru gustul meu. Culoarea portocalie a peretilor e putin ametitoare fie si pentru un restaurant creativ. Cu toate astea restaurantul arata deosebit de ingrijit, iar set-up-ul de pe mese este extrem de manierat fara a-l arunca in scortos. Antreurile nu contin bruschete lasand locul unor lucruri mult mai nobile cum ar fi carpaccio-ul de ton in fata caruia ma plec cu respect . Pastele nu e nevoie sa va mai spun ca sunt formidabile iar daca ar fi sa recomand as merge pe paste “con Zucchini” pentru simplitatea si in acelasi timp perfectiunea lor. La “secondi” ca orice lipovean respectabil, eu m-am dedat la peste . Faptul ca dorada nu a fost nici in sare si nici pe gratar, ci la cuptor cu ierburi fine si un sos ce fara doar si poate a trecut prin mainile unui sosier dedicat m-a facut brusc sa apreciez locul in care ma aflam. Atentia mi-a fost atrasa si de un homar ce arata foarte bine. Friptura de vaca este la randul ei o chestiune tratata cu respect si grija asa incat v-o recomand in ciuda pretului si a proteinelor rele. Meniul de deserturi este deosebit de imbietor dar daca sunteti fumatori il puteti lua “next door” in cafene. O chestiune cu adevarat colosala este meniul de vinuri, cred ca au cel putin 200 de titluri . Italia o acopera toata din Sicilia pana In Piemonte si din Toscana pana in Sardinia. Pe langa Italia, au titluri grele din Franta, Spania si Lumea Noua neuitand sa includa si o selectie cu adevarat atentia de licori romanesti. Vorbind acum in termeni finaciari as spune ca locul nu este unul de criza si nici unul in care sa te duci cu banii de la Trattoria Il Calcio, Cafe Latte este un loc scump fara sa o dea in exagerat, un loc scump care spre deosebire de altele nu te face sa te simti prost ca ai dat banii, un loc care merita.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

« Older entries