Mica Elvetie e o carciuma destul de veche a Micului Paris. Mica locanta
si-a tot schimbat micul asezamant, in momentul de fata situandu-se pe mica strada Aviator Sandu Aldea (un mic erou al marelui razboi mondial). Nu mica mi-a fost sfortarea de a face rost de o masa, deoarece Mica Elvetie fiind mica are doar cateva mese mici si care in micile weekend-uri bucurestene se umple numaidecat. Stiu ca exista in oras mai multi indivizi mici de statura sociala ce istorisesc prin diverse publicatii mici povestioare despre micul restaurant. Si eu va voi povesti mica mea aventura culinara la Mica Elvetie si va voi spune parerea mea mica despre acest loc. Mica locanta incearca sa reproduca o mica cabanuta din Alpi, pierzand din vedere un mic aspect si anume acela ca noi ne aflam la sud de Carpati. Asadar pentru mine micul set-up interior nu reprezinta punctul forte al subiectului aflat in fata noastra pentru o mica disectie. Alura elvetiano-tiroleza prafuita si cu picturi mari de autori mici aduce a restaurant usurel si fara pretentii. Bancile mici de lemn sunt tipice after-sky-urilor din tara cantonelor in care te imbeti si mananci carnati mici cu numai doispe’ euro. In plus din niste boxe mici prinse cu holsuruburi in perete, rasuna micul Radio Romantic
( nimerisem chiar ora de dedicatii). Trecand peste micul comentariu legat de design am sa continui coborandu-mi mica atentie asupra meniului. Sunt lucruri mici si interesante acolo dar, din pacate nimic care sa imi raneasca adanc micul orgoliu de culinariard. La antreuri ochii mei mici s-au bucurat la vederea unei selectii de carnuri elvetiene afumate. M-am gandit ca trebuie sa fie ceva special, un fel de carne de Milka afumata cu rasina de cedru. Cand a venit micul platouas acesta continea cam patru tipuri de mezeluri dintre care doua tipic italiene : bresaola (dupa parerea mea preambalata) si culatello. Acum recunosc cultura mea este mica cand vine vorba de carnuri afumate elevetiene… poate se aseamana foarte mult avand in vedere mica granita intre cele doua tari. La felul de baza toata lumea tinde sa-si ia fripturile mari de pe pietrele mici. Ca sa stabilim din capul locului, chestia cu servitul pe piatra e o mica sfaraiala. Practic carnea vine cruda si ti-o prajesti tu pe o piatra incinsa. Pentrui vita mai inteleg procesul pentru ca-ti poti stabili tu gradul de prajire mai in sange mai bine facut… pentru peste mi se pare degeaba si o mica bataie de cap in plus. Servirea carnii pe piatra ca si specialitate nu este vreo realizare cu care un bucatar cat de mic sa se mandreasca deoarece acesta nu are nici cea mai mica implicare. Sigur exista varianta in care micul bucatar pregateste o mica marinata pentru carne si controleaza sistemul de macerare dupa mici retete numai de el stiute. In cazul micului restaurant elvetian nu este cazul, deoarece si pe meniu este specificat faptul ca micile halci de carne vin de la Angst ( pentru cunoscatorii mici, Angst livreaza in restaurante carnea deja marinata). Am apreciat in schimb micul desert de fructe cu alcool si inghetata mica de vanilie. Cand a sosit nota, am gasit in sfarsit si ceva mare in Mica Elvetie…. mare cam de 250 de EU in patru persoane ( cu vin moderat!). Micul meu univers de valori spune ca e putin cam mult pentru carne de la Angst, bresaola, decor tirolez si Radio Romantic. Acestea fiind spuse inchei mica mea dizertatie despre Mica Elvetie spunand ca uneori cand fulgi mici de nea curg intr-un dans neinteles din cer si simti mica nevoie de a fii la munte ( dar nu poti) merita sa faci o mica vizita prin Mica Elvetie Saint Moritz, altfel daca n-ai trecut de 50, cred ca exista mici locuri mai bune la aceiasi bani.
You are currently browsing the archive for the Restaurante cosmopolite category.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
Grand’Or este un restaurant despre care nu stiu daca s-a deschis oficial inca, dar despre care stiu exact ca exista asa cum stiu ca biftecul Tartar ti-l comanzi doar daca ai cunoscut-o pe vaca sau daca il mananci in Paris. Am fost inainte de Anul Nou de doua ori in locatia despre care tocmai ma pregatesc sa va vorbesc si asta mi-a facut viata un pic mai luminoasa intr-un oras din ce in ce mai gri parca. Stabilimetul se afla pe strada Buzesti la etajul 17 al unei cladiri postrevolutionare. Vazut de la etajul 17 in noaptea inventata pentru a ascunde neputintele, greselile si cicatricele, Bucurestiul pare un oras frumos, viu, pare un oras ce te indeamna sa-ti comanzi un Cheval Blanc 1971 pe care nu ti-l permiti, dar ce conteaza atata timp cat te simti deasupra tuturor. Liftul te lasa direct in restaurant unde esti intampinat de un chelner dragut ce-ti ia haina, umbrela si fularul. In mijloc se afla un pian cu coada, iar acordurile ireale ale muzicii inventate ( nu mixate) te poarta spre mesele asezate toate pe exterior astfel incat sa te poti bucura de minunata priveliste de dincolo de peretii mari de sticla. Grand’Or are un meniu clasic parizian; scurt, echilibrat si imbietor, un meniu de care te poti bucura ani de zile fara sa te plictisesti. In bucatarie din fericire se afla un Chef francez ce nu te va dezamagi niciodata deoarece are educatia gatitului in ADN asa cum au brazilieni talentul de a jongla cu mingea. Locul te indeamna la conversatie, la sticle de vin alese cu grija si iti trezesc o pofta nebuna sa incerci cat mai multe feluri din meniu. Chelnerii ( desi putini in perioada de proba a restaurantului) sunt foarte atenti, nu te lasa cu paharul gol niciodata si mai ales stiu sa povesteasca despre ceea ce se afla in cartea menu. Cu siguranta ar trebui sa incepeti cu melcii care sunt un privilegiu culinar pe care ar trebui sa vi-l acordati din cand in cand. Sigur in cazul in care ati inceput cu un pahar de sampanie cel mai bun acompaniament ar fi stridiile proaspete din Bretonia – in sfarsit o carciuma cu stridii in orasul dambovitean. La main course alegerea este dificila pentru ca toate suna bine. Eu am incercat rasolul de miel cu fasole neagra si nu am gresit deloc. Portia aceea de mancare ce statea in fata mea disciplinata si nerabdatoare totodata, a fost o adevarata revelatie, o panica pentru bietele papile gustative incercate din greu cu tot felul de experimente prin diverse taverne dubioase. La desert indubitabil creme bruler facuta cu vanilie adevarata ale carei ramasite le simti scrasnind printre dinti in timpul procesiunii numite : plaisir de desert . Dupa aceasta pleiada de povesti in care personajele centrale au nume cosmopolite va asteptati probabil ca nota de plata sa vina intr-o valuta europeana de mare interes. Ei bine nu, preturile sunt decente, surprinzatoare pe alocuri pentru locul, atmosfera si mai ales mancarea de care ai parte la Grand’Or. Am sa inchei asa cum am inceput spunand ca nu stiu daca acest loc binecuvantat s-a deschis oficial, oricum e o chestiune iminenta, dar cel mai important lucru pe care il reuseste acest restaurant este faptul ca ( parerea mea) va sparge un monopol de segment tinut pana acum de cateva carciumi in minunata noastra capitala. Bon Apetit!
Cateodata pur si simplu nu am chef sa mananc in oras la pranz pentru ca ma oboseste ingrozitor aceeasi intrebare ce se invarte in capul meu si se izbeste violent de peretii interiori ai cochiliei inteligentei mele: UNDE SA MANCAM ! Aceasta intrebare imi ucide intai o mare parte din timp, apoi imi decimeaza un mic grup de nervi sfarsind prin a-mi suprima pofta de mancare. Unde sa mananci la prinz in conditiile in care:
- nu vrei sa mergi cu masina printr-un oras sufocat
- nu vrei sa mergi la aceleasi restaurante din jurul biroului, restaurante de care te-ai saturat pana peste poate
- nu vrei sa iti comanzi mancare la birou ( o data din cauza faptului ca mancarea e proasta si a doua oara dintr-un principiu ce tine de respectul fata de propria persoana).
Asadar uneori sfarsesc lametabil cu un iaurt sau cine stie ce descoperire pseudosintetica de la magazinul de vis-a-vis.
Ieri o prietena mi-a povestit de un bistro foarte aproape de mine pe numele lui Centre Ville (pe Luthereana in spatele hotelului Radisson). Acest lucru mi-a nascut un apetit promitator in jurul pranzului drept pentru care m-am indreptat hotarat spre locul cu pricina. Prima impresie foarte placuta, spatiul extraordinar de luminos ( natural), mobilier design, alb, aerisit, toalete echipate Vitra… adica surprinzator de bine. Chelnerii au fost cel de al doilea semn bun: manierati, discreti, bine informati asupra meniului si a metodelor de preparare, respectosi si prietenosi in acelasi timp. Piesa centrala a bistroului, conceptul (cum imi place mie sa-l numesc) este un cuptor numit TABUN. Cuptorul asta e o chestie mediterana, zic ei. E adevarat dar trebuie specificat ca e de pe malul celalalt al Mediteranei sper Orientul Mijlociu, care va sa zica arabesco-israeliano-palestinian. Nu conteaza foarte tare de unde vine, conteaza foarte tare ce iese din el. Meniul m-a bulversat in prima faza avea lucruri interesante dar printre ele descopeream si mici sau mititei ( stiti voi, chestiile alea care se mananca cu mustar si care produc deseori partenerilor de conversatie senzatii neplacute). M-am incordat dupa care mi-am dat seama ca sunt ingust, pana la urma e o preconceptie… micii vin de fapt exact din zona araba de care vorbim iar peste toate astea , ce, nu merita si ei o sansa? Am comandat care va sa zica ce mi s-a parut apetisant combinat cu recomandarile chelnerului ( un domn).
Nu stiu ce as putea zice, totul a fost impecabil. Am inceput cu o specialitate in acel cuptor , un soi de focacia cu legume ( aveau si cu miel si cu tot felul de alte lucruri), specialitate ce a fost absolut delicioasa, genul acela pe care ti l-ai dori sa-l mananci cu mana si sa te lingi pe degete ( suna urat, dar e placut). Aceasta focacia a fost suficienta pentru toti cei trei oameni care ne aflam la masa. In partea a doua am mancat un pui facut cu legume picante in acelasi cuptor si servit cu un sos usor de iaurt si menta – mmmmmm. Am mai gustat dorada facuta in acelasi cuptor si : bingo! dorada avea savoare. Un prieten mai neispirat si-a luat un antricot de vita. Cand spun mai neinspirat o spun pentru ca putea sa-si ia o chestie mai in spiritul locului, altfel antricotul a fost perfect iar sosul cu care a fost servit a avut in spate fara doar si poate un sosier. Fiecare fel de mancare vine foarte inspirat prezentat din punct de vedere al vaselor in care este servit – asta denota o atentie la detalii laudabila. Minunat totul, o masa mai mult decat decenta intr-un loc perfect pentru pranz ( poate si pentru cina – o sa verific). Doua comentarii ( caci am o inclinatie nativa catre comentarii): meniul(ca si print) merita o forma grafica si de calitativa mult mai buna iar carciuma trebuie neaparat sa aiba muzica, usor in surdina, aleasa cu grija si in spiritul locului.
Cafeaua am baut-o pe terasa ce avea incalzitoare si a fost extrem de relaxant. Pretul mesei in trei oameni a fost decent, meritat iar chelnerul si-a meritat tipsul pentru bun simtul de care a dat dovada. Asadar va recomand Centre Ville pentru ca locuri ca acestea merita atentia oamenilor inteligenti, le creaza o stare buna. Sper ca acest articol sa nu para peste cateva luni total deplasat, sper ca serviciile, mancarea si mai ales lumea care vine acolo sa nu se schimbe. Cat despre mici – o sa-i incerc data viitoare, sper ca si ei au ceva de spus, altceva decat : ” Baiete, doua beri!”
Nu sunt unul dintre acei oameni care incep o conversatie cu ” …cand am fost io in America”, asa cum nu sunt o persoana usor influentabila atunci cand vine vorba de culturi si civilizatii, cred despre mine fara modestie ca am vazut destul si am mancat destul cat sa pot emite o parere proprie ( fie ea si gresita ) despre locuri, oameni si buctarii. Recunosc cu oarecare jena ca despre New York aveam ideea fixa ( venita dintr-o tipica “desteptaciune” romaneasca) ca este un oras rece, cu multa sticla si beton, cu oameni stupizi si mancare derivata din fast food. Parere daramata din temelii dupa primele 24 ore petrecute in cel mai cosmopolit oras pe care l-am intalnit vreodata. Frumusetea unui oras este o chestiune de gust si de perceptie pana la urma, este o chestiune personala, il iubesti, il urasti, iti este indiferent, aceasta ultima categorisire iesind din discutie atunci cand vorbim de NY. Eu unul l-am iubit. Motivele ar fi din gama motivelor foarte simple : traieste, este organic, il simti, are toate natiile lumii, deci intr-un fel ciudat totul iti este familiar, are miros, are gust, are sunet, este Parisul pe FFW, este Londra dezinhibata, are nebunie, nu are pauza, e un oras ce te invita, e direct. Din multe puncte de vedere cred ca e un oras in care poti face lucrurile mai usor. De exemplu sa tii un blog de restaurante. In acest caz ai putea avea postari zilnice, fiecare cu cate doua trei exemplificari( dupa disponibilitatea apetitului). Sigur ca sunt autoironic, si nu ma pot abtine de la o comparatie stupida cu Bucurestiul ( imi propusesem cand am inceput sa scriu sa nu ajung sa fac acest tip de comparatie specific reginei sprancenelor). In fiecare saptamana caut cate ceva in Bucuresti, sau in afara lui, pentru care merita irosita tastatura. Un loc, o carciuma in care sa zaresc o licarire, o scanteie, un plan al posesorului de restaurant. Ma abtin cu greu sa nu scriu despre experientele si incercarile saptamanale ce sunt de-a dreptul uimitoare prin saracia, meschinaria si idiotenia lor. Tacerea este metoda prin care protestez impotriva existentei unor locuri precum: la 80, la mama, la berbecu, il calcio, casa ardeleneasca, burebista si inca o suta ce nu merita nici macar privilegiul de a fi numite. Revenind in NY, cred ca este orasul cu cele mai multe influente culinare, toate culturile gastronomice s-au intalnit aici dand nastere unui concept unic prin diversitate si personalitate : mancarea newyorkeza, clasicul reinterpretat, gastronomia luata de la capat. De la mancarea strazii pana la restaurantele cocosate de stele Michellin, New York-ul reuseste sa te uimeasca constant si sa te oblige sa-ti doresti mereu sa incerci, fara frica, fara conservatorism, pur si simplu, cu inocenta si cu sete de nou ( probabil ca acest spirit a ramas in aer de la primii colonisti ajunsi aici). Nu-mi aduc aminte sa existe oras in care sa miroase atat de mult a mancare ca in New York – semn clar ca aceasta este parte integranta a vietii acestui oras. Oricum pentru a nu pierde specificul blogului ce-mi gazduieste cu generozitate ideile am sa fac cateva recomandari de restaurante pe care le-am vizitat si pe care va invit la randul vostru sa le vizitati. Nu stiu daca aveti in plan sa ajungeti in viitorul apropiat la New York. Daca ajungeti aveti incredere in sfatul meu, daca nu ajungeti, faceti intr-un fel sa ajungeti altfel viata e prea scurta pentru a te roti intre Mandragora, Uptown si Baltazar.
Asadar voi incepe lista de recomandari si o voi upgrada zilnic in functie de experientele pe care le voi suferii.
1. Milos. Situat pe 55 la intersectie cu 7, restaurantul este foarte popular printre localnici ( daca se poate numi cineva in NY localnic). Specificul restaurantului este legat de mare. Gasesti pesti adusi din Grecia, Italia, coasta Atlanticului si a Pacificului pana in Marea Chinei. Totul, bine inteles, proaspat si asezat pe un imens pat de ghiata situat in mijlocul carciumii. Nu ma intrebati cum ii aduc proaspeti din toata lumea in fiecare zi caci nu stiu sa va spun. Cumva fac ei caci daca nu la New York, atunci unde? Locul foarte aratos, desi mare si foarte inalt iti da un sentiment de confort si intimitate teribil. La antreu poti alege din 7 tipuri de stridii ( lucru ce recunosc, nici la Paris nu prea gasesti). Tot la antreu trebuie incercata si caracatita- medalia de aur si campioana mondiala dintre toate caracatitele pe care le-am incercat vreodata. La felul principal singurul lucru este sa te tina imaginatia si stomacul pentru ca poti sa alegi din toti pestii pamantului. Pestele este tratat simplu ( stilul italian clasic)- gratar, sare de mare, punct. Legumele cu care vine pestele sunt ciudate ca si etimologie gastronomica : vinete, brocoli, ardei, fenel pe gratar cu branza haloumi pe gratar(oriental) si iaurt cu menta si usturoi (pseudogrecesc). Am baut un chardonay californian excelent. Oricum fiind in America va recomand sa exploatati la maxim vinurile din Napa Valley si din imprejurimi pentru ca ( nu credeam sa o spun vreodata) se bat uneori parte in parte cu cele frantuzesti. Acest lucru nu e dezmintit nici de preturi. La deserturi ma abtin sa fac recomandari deoarece nu cred ca am facut cea mai inspirata alegere cand mi-am comandat sorbeto. Sunt lucruri mult mai interesante cu siguranta. In concluzie Milos este un loc ce merita vizitat prin prisma faptului ca propune o bucatarie simpla, lucru atat de greu de obtinut.
2. Le Bernardin. Orice ghid despre NY il mentioneaza ca fiind unul dintre cele mai tari restaurante, mai mult chiar, am vazut clasamente facute de publicatii celebre ce-l situau pe Le Bernardin in primele trei restaurante din lume. Care va sa zica nu puteam sa-l ratez. Inarmat cu multa curiozitate si portofel pe masura, am poposit in multapreciatul local. Aceasta vizita mi-a intarit o teorie mai veche a mea( aparuta acum vreun an la Cipriani in Porto Cervo) cum ca unele restaurante au ramas in constiinta generala tari, pentru ca au fost tari prin anii ‘90. Sa nu ma integeti gresit, restaurantul este foarte tare, doar ca are un concept usor depasit: mancare putina pe farfurii mari, chelneri mult prea seriosi si tinuta obligatorie. Este genul de restaurant in care apreciezi inventivitatea mancarii fara a fi innebunit de savoare si in care nu te vei simti niciodata foarte relaxat datorita atmosferei foarte austere. Ca si design este pierdut in ani ‘80-’90 singurele lucruri ce il salveaza fiind niste aranjamente florale senzationale si niste tablouri de cateva sute de mii de dolari pe pereti. Pretul este fix si poti alege doua antreuri, un fel principal si desert. Am incercat geoduck peruvian cu porumb dulce ( interesant, dar l-as acuza de excces de coriandru), lobster cu sos de inima de palmier si un peste pe numele lui Mahi Mahi cu emulsie de sofran. Mahi Mahi este un peste ce vine de pe coastele Hawai-ului( mai e cunoscut ca pestele delfin) fiind un peste destul de greu de gasit in restaurantele din lume si de aceea am apreciat faptul ca sosul discret de sofran i-a pus in eveidenta aroma originala. La desert m-am abtinut cu greu sa nu comand parfe-ul de branza de capra cu inghetata de bacon fiind absolut uimit de combinatie. M-am rezumat la o prajitura de morcov care a fost minunata. Singurul lucru care a mai spart monotonia a fost un chelner italian din Florenta dornic de vorba pe sestache, deh… italian. In concluzie va recomand Le Bernardin doar ca experienta, nu cred ca va va incanta deoarece e mult prea scortos intr-un oras mult prea relaxat. Sigur, in afara de mancare veti aprecia si multitudinea de carti de credit black and platiunum pe care o poseda oaspetii restaurantului, asta in cazul in care preferati genul. Eu unul prefer lupii tineri ai lumii restaurantelor si de aceea in seara asta voi fi la Spice Market. Dar despre asta mai incolo.
3. Spice Market. Daca cineva ar sta la New York o singura zi cu siguranta ar trebui sa mearga la Spice Market. Este restaurantul care da cel mai bine definitia acestui oras: inventiv, cosmopolit, multicultural. Resturantul este exact opusul lui Le Bernadin, este relaxat, are atmosfera, muzica senzationala, mancare la care aplauzi pentru savoare. Conceptul este reinventarea unei pieti de mirodenii asiatice. De aici talentul designerului de a crea un spatiu cu totul special, un spatiu creat din elemente “antique” aranjate intr-un fel in care dau o extraordinara senzatie de modernitate. Lumina este geniala, este gandita pana in cel mai mic detaliu astfel incat sa-ti confere intimitate intr-un open space. Si bine inteles piesa de rezistenta, subiectul discutiei: MANCAREA – absolut divina, dand de fapt explicatia denumirii. Cele mai stranii, minunte, rare si exclusiviste mirodenii din lume se intalnesc pentru a face o adevarata declaratie de dragoste papilelor tale gustative, un festival de gusturi, o simfonie de arome ce nu inceteaza sa te surprinda la fiecare noua inghititura. Nu are rost sa va recomand un fel anume de mancare pentru ca sunt sigur ca fiecare in felul sau este desavarsit. Eu unul am apreciat rata in mod deosebit: gatita in lapte de cocos si dress-uita cu anason si cuisoare…. fenomen culinar de mare risc.Lista de vinuri este mai mult decat generoasa atat din punct de vedere al varietatii cat si al scalei de preturi. Una peste alta am petrecut o seara incantatoare intr-un loc cu adevarat special. Spice Market este unul dintre acele locuri care te face ca la finalul fiecarei mese sa-ti doresti sa revii pentru a o lua de la capat…. exact ca New York-ul.
Ca tot incepusem sa povestesc acum vreo saptamana de zona Piata Lahovari o sa va invit sa facem o usoara plimbare plecand din piata cu pricina si intrand pe Eremia Grigorescu ( strada ce leaga Piata de Gradina Icoanei). Pe la mijlocul strazii isi are stabilimentul restaurantul Esperanto. Numele poate nu spune nimic, dar o masina parcata in fata, cu poza patronului lipita pe ea va va da cateva hint-uri despre locatia in discutie. Renumit mai ales pentru proprietarul ce emite pe calea undelor idei culinare, Esperanto este gazduit de o casa frumoasa, veche a carei arhitectura a suferit putin la renovare prin aplicarea unei fatade “colorata dupa gust”. Voi marturisi din start ca am vizitat institutia de multe ori in decursul existentei sale, asa ca pot formula o opinie bazata pe experienta plus consistenta si nu pe renumele de scriitor, om de televiziune si playboy al proprietarului , proprietar ce uneori obisnuieste sa intre in bucatarie pentru a ferici audienta. Designul interior al restaurantului este unul interesant, surprinzator pe alocuri, in linii mari chiar reusit. Din pacate acesta este singurul comentariu bun pe care pot sa il aduc edificiului. Daca in anul deschiderii am mers de vreo doua ori cu placere la Esperanto, toate vizitele ulterioare mi-au cladit parerea ca a fi gurmand si a tine un restaurant sunt doua lucruri extrem de diferite si lipsite de elemente comune. Meniul la citire este unul prietenos avand tot soiul de denumiri nascocite menite sa te faca sa vrei sa gusti. Din pacate la ultimile vizite jumatate de meniu era inexistent pe motiv ca “nu avem azi”. Nu avem azi, nu avem maine….de ce mai tineti dechis? ar fi intrebarea fireasca. Intr-o sambata seara am poposit din nou la Esperanto atras de frumusetea terasei impreuna cu 8 prieteni. Dupa ce am reusit sa facem un rezumat al meniului cu lucrurile care chiar exista, am fost informati la 20 de minute dupa luarea comenzii ca nu mai exista nici pui. Asadar am ales cu totii cam acelasi lucru ( fie un porc, fie o vita) si ceva antreuri. Antreurile au durat o ora si 10 minute pe ceas!!!!!!! timp in care am consumat sticle de vin ca sa ne tina de foame ( totalul vinului la final a fost vreo 6 milioane). Felul de baza a poposit pe masa noastra (plina de sticle goale) la vreo ora si 50 de minute de la lansarea comenzii. Din pacate vita era tare iar porcul rece. Dupa o asemenea experienta e greu sa incerci sa scrii o cronica obiectiva. Sigur coastele Che Guevara suna bine la fel si rata, dar ce folos…rata cred ca nu mai au de la deschidere. Argumentele chelnerului (foarte arogant de altfel) au fost ca Restaurantul Esperanto are o mare grija pentru alegerea ingredientelor asa ca daca nu gasesc “the Ingredients” mai bine nu prepara produsul. Domnilor, sunteti in Romania si trebuie sa supravietuiti in acest context, din pacate nu cred ca asta este problema, serviciul si rapiditatea nu au de a face cu ingredientele. Faptul ca deserturile sunt bune nu va va ajuta cu nimic, deoarece pana atunci veti fi atat de nervosi, incat va va sta in gat. Nu o sa comentez despre pozitionarea fusion si despre ceea ce inseamna fusion pentru ca as deschide o noua polemica, minuscula in comparatie cu cea principala. Concluzionand: daca vreti sa vizitati Restaurantul Esperanto cu tot dinadinsul, pregatiti-va sa va enervati si pregatiti multi bani pentru asta.
Anul trecut s-a deschis in Herestrau, la BTT un restaurant numit sugestiv Isoleta. Numitul restaurant apartinea unei cunoscute romance din Italia si promitea peste praspat in fiecare zi adus din italia. Minunat am zis si m-am minunat. M-am garabit sa ma duc. Locatia este recomandata vara pentru ca are o terasa intr-adevar frumoasa pe malul lacului. Revenind, anul trecut am fost de vreo 3 ori si a fost ok, sau mai bine zi in ciuda preturilor ridicate ( cu care nu am nimic personal atata timp cat se justifica) restaurantul merita o sansa: chelneri ce se starduiau, un italian care se tinea dupa tine, atmosfera interesanta….premize bune. A venit toamna, iarna, primavara si cand a dat vara, eu , fugutza la Isoleta. Dupa ce am trecut printre un Rolls si un Ferrari, am reusit sa ajung la intrare unde pe pat de gheata zaceau copii marii asteptand sa fie mancati. M-am bucurat. Si cam asta a fost singura bucurie. Fauna de clienti din incinta a fost mult mai coplesitoare decat cea marina. O lume pseudointerlopa greu de definit : baietasi si printese de Bamboo amestecati cu smecheri si interlopi autentici, totul presarat cu cateva personaje mondene fara sa faca nimic. Cu greu poti sa iei o cina romantica in asemenea companie. Daca doamna sau domnisoara cu care esti are o bunacrestere si maniere naturale s-ar putea sa se simta chiar putin jignita ca o aduci intr-un loc presarat de fete ce combina Vutonul fals cu ala adevarat si ochelarii Chanel cu trainingul Puma. Sa zicem totusi ca reusesti ( desi garantez a nu vei reusi) sa te izolezi si sa-ti vezi de masa, ei bine nici masa nu mai e ce a fost. Dorada si spigola sunt de crescatorie ( ceea ce nu justifica pretul). Calamari trec testul pentru simplu fapt ca nu e f. complicat sa faci calamari. Ceea ce te tenteaza este poate langustina uriasa ( mare gresala dpdv buget). La vinuri situatia sta asa : ori bei italiene, ori nu bei de loc. Varietatea de italienesti pare mare dar cu greu gasesti cateva piese cu adevarat grele. Norocul ar fi sa nimeresti un chelner dragut (noi l-am nimerit si s-a dovedit a fi singurul). Nota- 2 persoane antreu+fel principal + 1 sticla vin, fara desert : 895 RON adica vreo 255 EU. Cu tot respectul nu face!!! Nu vreau sa incep cu comparatii de genul : “Aceiasi gama de produse si vinuri la Hotel Costes la Paris e ceva mai ieftin” dar mie unul mi se pare cam mult pentru o cina normala intr-o companie anormala. Probabil ca Isoleta are publicul pe care il merita.
LEONTE
- Vârsta: 34
- Sexul: Masculin
- Zodia: Taur
- Domeniul de activitate: Publicitate
- Locaţia: Bucuresti : România
Sponsori
