Restaurante de peste

You are currently browsing the archive for the Restaurante de peste category.

Deschiderea in timp de criza a unui champagne and caviar bar mi-a trezit in creierul imbibat de metafore amintirea secventei din Titanic in care vasul se scufunda, iar orchestra imbracata in haine de gala interpreta Brahms. Intr-o Romanie – Titanic aflata in deriva, cu SOS-ul de scufundare dat, cand  apa a trecut deja de primele etaje ale paturilor sociale iar greutatea ei sta sa rupa barca in doua si sa o duca in abisul haosului, pe Lascar Catargiu, intr-o casa interbelica superba ce va evoca în mintea fiecarui vizitator zilele in care corabia plutea demna pe mari linistite, s-a deschis – inca neoficial – un loc in care poti sa te duci si sa te infrupti din abundenta pacatelor culinare.

In cladirea cu pricina functioneaza un magazin de haine, ale căror preturi temerare doar cei mai indrazneti financiar pot sa le inteleaga. Alaturi de costume lucrate manual, pulovere din lana de oi celebre (cum ar fi Dolly), camasi din materiale pentru care s-a facut ocolul lumii, proprietarii au constituit un mic loc gurmand cu 6 mese la interior si doua pe terasa. Daca reusesti sa treci peste sobrietatea casei si peste faptul ca o mica armata de oameni roieste in jurul tau dorind sa te ajute, atunci iti vei regăsi usor relaxarea asezat la masa.

Spatiul arata foarte frumos, cu detalii pe care cunoscătorii le vor remarca si zambi: fetele de masa sunt facute din materialul unor camasi celebre si poarta etichetele acestor camasi, meniul are mostre de materiale fine in el, tacamurile sunt Villeroy, brichetele aflate pe fiecare masa sunt din cristal, la fel si candelabrul si anumite platouri in care ti se serveste mancarea.

Deschizand meniul, te vei felicita inca o data că ai cartea de credit la tine si pe buna-dreptate, caci ceea ce-ti ofera Casa Frumoasă are motivatia prerului sub toate aspectele. Daca nu te-ai hotarat intre cele cinci-sase feluri de caviar pentru inceput, pot opta pentru un tartar de somon wild caught. Tartarul de care va vorbesc are pentru pasionatii de mancare o conotatie de-a dreptul religioasa, pentru ca te face sa rostesti: “O Doamne!”. Dupa ce te-ai infruptat din bunătătile deschiderii, poti sa treci linistit catre un crab de Kamchatka sau poate niste paste cu homari si trufe. Trufele le poti gasi si in inghetata de la desert, inghetata ce te va izbi puternic in ego-ul tau de degustător. Totul acompaniat cu o varietate larga de sampanii si o selectie inspirata de vinuri scumpe.

Scriind aceste randuri, imi mai dau o data seama cat de “din alt film” este locul; probabil de aceea are doar cele sase mese. Casa Frumoasa este un loc superb, scump, cu o mancare si o bautura rara – cam asta este pariul pe care  locul in sine il face cu criza. Daca stai pe terasa si privesti bulevardul pe care, prin voia sortii alearga masini si oameni in cautare de speranta, vei trai senzatia unica a existentei într-un balon de sticla, balon ce ulterior – dupa venirea notei si dupa ce te-ai ridicat – devine un balon de sapun.

Asadar mergeti la Casa Frumoasa atunci cand aveti de terminat o afacere cu multe zerouri, atunci cand vreti sa impresionati profund iubita, atunci cand criza nu a trecut pe la voi pe acasa sau dimpotriva, atunci cand criza v-a distrus si vreti sa va interpretati cu demnitate ultimul cantec, acela al lebedei. A… si mai există o situatie in care ar trebui sa mergeti la Casa Frumoasa… aceea in care aveti nobilul obicei de a va respecta din cand in cand si de a va arata voua insiva ca indiferent de vremuri, exista o vreme pentru voi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.6/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 5 votes)

Dalboka este o carciuma in republica vecina si prietena – Bulgaria. Stai pe plaja in Vama Veche sau in 2 Mai, ti se face foame, te urci in masina, iti bagi buletinul in slip si in 40 de minute esti la Dalboka, pe malul marii, la o masa bulgareasca. Carciuma in speta a facut ceva furori printre romanii dornici de schimbare, am citit articole scrise off si on line. Cum curiozitatea cautatorului de mancare a fost afectata, m-am urcat in masina, am bagat buletinul la soseta si am accelerat in cautarea celebrei ferme de scoici.

Locul este intr-adevar de o frumusete salbatica uimitoare, cobori pe un drum ingust din varful unui deal si ajungi pe malul Marii Negre (acum in varianta Cerno More), unde o carciuma cu mese cazute si rasaduri de rosii sta plina-ochi de romani si bulgari. Informatiile pe care le aveam cand am plecat spre Dalboka erau urmatoarele: mancare excelenta, ieftin ca braga, chelnerii vorbesc romaneste si accepta bani romanesti (adica lei).

Ne-am asezat la o masa si am admirat uimiti frumusetea marii, barcile cu scoici ce veneau din larg si cele cateva yahturi venite pentru pranz. Pe terasa – aglomeratie mai ceva ca la piata, “semn bun” mi-am spus, “unde e multa lume mancarea este buna”. Meniul tiparit precar arata din punct de vedere continut foarte bine: scoici in diferite retete si peste. Am comandat cele mai celebre scoici din meniu, servite in vase de lut. Capitolul vin era cam praf, singurul pe care am putut sa-l alegem a fost un Traminer de o calitate Jidveiasca.

Primul mit cazut la datorie a fost acela al chelnerilor ce vorbesc romana. Noi nu i-am gasit, poate am avut ghinion, dar nici engleza nu prea studiasera. Asadar ne-am inteles intr-o bulgareasca ramasa de la Studio X, amestecata cu ceva rusa de la scoala, romana explicita prin semne si engleza pentru lucrurile de baza cum ar fi: money. Oricum nu asta conta. Au venit scoicile in vasul de pamant. Aratau foarte bine, iar atunci cand le-am gustat mi s-au parut excelente. Din pacate pe la mijlocul castronului m-am cam oprit, nu pentru ca nu am mai putut, ci pentru ca sosul continea extrem de mult ulei ce iti crea la un moment dat o usoara stare de greata. Bune in principiu, proaspete, cu aroma de patrunjel si telina proaspat tocate, doar ca uleiul de floarea soarelui din belsugul balcanic, scoicile s-au transformat dintr-o specialitate dietetica intr-o alternativa la friptura de porc. Pentru cei ce nu baga in seama grasimile si caloriile, acest amanunt este probabil nesemnificativ. La felul doi am luat peste la gratar. Putin cam ars, fara nici o garnitura si din nou – stropit zdravan cu ulei de floarea soarelui. La desert, inghetata modesta.

Nota de plata in 6 persoane a fost undeva la 150 de EU (in leva) si nu prea au vrut sa accepte lei (ce e drept, mai era o terasa alaturi ce accepta). In concluzie mancarea nu a fost cea mai mare senzatie, pretul nu a fost chiar braga, chelnerii nu vorbeau romaneste iar leisorii nostri nationali i-au acceptat cu greu. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, dar am impresia ca m-am dus la pomul laudat. Probabil daca as fi descoperit-o fara nici o referinta m-ar fi miscat mai tare, probabil ca daca m-as mai duce o data as incerca mai multe si mai variate, probabil ca nu m-as mai duce in weekend, probabil e un loc in care merita sa te duci doar si pentru variatie… probabil.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)

Intr-o minunata zi de marti, intr-un Bucuresti lenes si saracit de locuitorii plecati in vacante, am avut parte de un menaj a trois culinar cu specific, adica eu si doua restaurante: un grecesc si un libanez. Probabil ca patura de canicula asternuta peste urbe si peste starea mea de spirit mi-a impins subconstientul in cautarea unor bucatarii de pe malul batranei Mediterane, caci vorba aceea, daca nici ei nu stiu sa manace pe caldura, atunci cine?

La pranz, sincer as fi cautat un loc racoros sub o salcie din Herestrau, sa ma intind letargic si sa ma trezesc de abia spre asfintit, eventual in suturile unor gardieni publici. Totusi o nostalgie elena m-a facut sa poposesc pe bulevardul Decebal (rege dac, 87-106 dc) in fata unei constructii numite EL Greco. Auzisem de la un prieten ce auzise de la un alt prieten grec ca s-ar manca bine. Locul de un kitch rar, o adevarata perla a lipsei de simt estetic: ferestre din lemn albastre (gen San Torini) si coloane ionice (mai ceva ca pe Acropole), asezonate cu plase de pescuit din plastic (de provenienta complex Europa sau Doraly) si amfore printate (probabil filiera China) – toate la parterul unui bloc constructie RSR 1987. Piesa de rezistenta a acestui complex este de departe fantana (arteziana cred, caci nu functiona) din fata parterului de bloc, construita in spatiul verde de peste trotuarul pietonal, fantana ctitorita din pietre de rau batute, in dulcele stil Moeciu-Bran. M-am asezat totusi, deoarece sunt o persoana destul de greu de oprit cand intru la o idee.

Meniul, ca si continut, promitea, ca si design se incadra perfect in atmosfera – avea poze la fiecare fel. Un chelner inalt, de etnie nomada, ne-a intampinat cu un zambet imens, ce lasa sa se vada printre dintii mari si rari o ciunga de culoare verde fosforescent. Am comadat un vin grecesc, ca de, asa se face, iar chelenrul ni l-a adus cu fast, l-a desfacut, l-a turnat in pahar, l-a amestecat, si-a varat nasul imens in pahar, mai sa atinga cu nara licoarea, a exclamat:” foarte bun” si ni l-a facut direct spritz, fara sa ne intrebe daca nu cumva il vroiam sec. Am comandat de toate, de la celebrele antreuri cu tzatziki, masline, vinete, feta in cuptor, sardine marinate, pana la felurile de baza cu calamari, caracatita, creveti etc. Mancarea nu a fost rea, a fost chiar buna, inca departe de ceea ce se intampla in Grecia, dar buna. Caracatita frageda, tzatziki-ul corect, feta din cuptor – cam telemea. La final am platit 200 de RON in 2 persoane si am parasit incinta.

Cand soarele s-a ascuns obosit dupa linia orizontului, am tras in fata carciumii El Bacha din Pipera. Carciuma o stiam de pe vremea cand se situa in Mariott sau in Herastrau, asa ca am pasit cu incredere in incinta vilei de pe malul lacului Pipera. Terasa mare, cu vedere la lac, cam lipsita de vegetatie. In mijloc – “fantaitza”, de data aceasta din fier si ceva mai de bun gust decat cea de la El Greco. In ansamblu Libanezu arata mai bine decat Grecu. Meniul, ca si la colegul elen, cu poze. De data aceasta insa, print de buna calitate si poze facute cu stiinta.

Am comandat un vin libanez ce a reusit performanta sa fie ceva mai scump si mai prost decat ala grecesc. Chelneritza nu asa joviala precum colegul de breasla din Bv. Decebal, dar cu siguranta mult mai aiurita. Ca si in experienta de la pranz, am comandat din toate pe degustate. Ce e drept, mancarea din Beirut a fost in multe privinte superioara celei din mica Atena de bariera Vergului: prezentare, varietate, inovatie etc. Daca e sa fac o mica paranteza si sa vorbesc de restaurante libaneze, cred ca El Bacha dpdv mancare se afla in primele doua. Cand ne bucuram mai mult de savoare kebbech-ului si a labnech-ului, ne dadeam ochii peste cap de la kafta si vita cu rodii, am avut parte de un atac miselesc, prin surprindere, comparabil doar cu ceea ce s-a intamplat la Pearl Harbour. O escadrila de tantzari s-a napustit asupra noastra fara mila, fortandu-ne sa cerem cat mai grabnic nota. In meniu din pacate nu era trecut niciunde Autan-ul. Am mai avut totusi vreme sa savurez un Arac, pentru a-l plasa spre comparatie in stomac langa Ouzo-ul de la pranz. Platit 300 RON in 4 persoane plus un copil, parasit incinta cu basici de la zburatoare.

Acum nu-i drept sa compar doua bucatarii atat de ofertante precum cea libaneza si cea greaca. De aceea nici n-am s-o fac. Pot insa sa compar doua carciumi si sa spun ca Xerxes l-a cam batut pe Leonidas, cum ar veni El Zorab a tracut linia de finish la o lungime in fata lui Pegas. Ce-i drept, pe Pegas nu l-a ajutat deloc designul.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Pentru aceia dintre voi cu un spirit de observatie mai putin dezvoltat, tin sa va informez ca vara a inceput sa se plimbe libera si dezinvolta pe strazile orasului ce-si trage numele dintr-un cioban. Acest lucru este usor de remarcat din trafic, adancimea decolteurilor, stirile prezentate de Romica Jurca si, nu in ultimul rand, aglomeratia de pe terase. Sta parca in ADN-ul bucuresteanului ca atunci cand lichidul termometrului cocheteaza cu vreo 30 de grade, sa se traga usor la umbra unei terase pentru relaxare, spritz si nu in ultimul rand discutii lenese, fara subiect concret.

Din nefericire, in urbea lui Pache, Crin, Viorel, Adriean si Sorin, cautarea unei terase devine, ca mai orice lucru de pe aici, o poveste cu naratie proasta, complicata si de cele mai multe ori fara happy-end, o combinatie intre BD, Sobolanii Rosii si Moartea domnului Lazarescu. Eu, cu vigilenta ce m-a facut deja celebru in cercul eletist al vecinilor mei de bloc ( Mosilor colt cu Obor), n-am stat mult pe ganduri si am facut o trecere in revista a ofertei terasiene: sezonul 2009.

Am sa va vorbesc de Herastrau pentru ca, lasand la o parte “faima” zonei, ramane unul dintre cele mai racoroase locuri pe vreme de canicula. Prima oprire Fattoria. Terasa arata foarte bine si este plasata extraordinar – este practic bagata cu totul in parc. Mancarea de la Fattoria nu este rea de loc si am sa subliniez faptul ca de la an la an chiar a evoluat, avand unele specialitati ce o fac unica in felul ei, de exemplu scoicile servite in oale de email. Selectia de vinuri este inspirata iar preturile nu te baga in a doua criza mondiala. Problema Fattoria apare atunci cand cauti o masa, pentru ca nu vei gasi fara rezervare prea timpurie. Mai mult decat atat, chiar si cu rezervare ai usoare dubii ca nu ti s-a data masa. Partea si mai proasta este atunci cand interactionezi cu un chelner sau (Doamne fereste) cu seful de la rezervari. Chelnerii de la Fattoria fac parte din specia Lupilor Tineri, avand nesimtirea si lenea generatiei de chelneri ceausisti la care se adauga aroganta, tupeul si smecheria specifica capitalismului dambovitean.

Lasand Fattoria in urma, ceva mai incolo, pe ruinele defunctei Alexandra Cafe sta un Trattoria il Calcio, avand in oferta mancare cu gust de congelator, debandada la mese si chleneri cu cap de curca. Desi au numere pe tricouri precum nationala Italiei, echipa de chelneri de la Trattoria Il Calcio seamana mai mult cu nationala lui Nea’ Pitzi la meciu’ cu Lituania: derutata, fara scop, tactica si tehnica… dar ce stiu eu? probabil ca si Nationala lui Pitzi prinde la popor…

Cam pe acelasi principiu functioneaza si Quattro Stagioni – un fel de frate mai mic a lui Il Calcio: mai mic, mai murdar si mai tamp, pacat de locatia ce este totusi atat de buna. Sigur ca da, cum era sa uit terasele de fitze din zona BTT? Isoleta (pentru cei ce sunt cititori recenti ai acestui blog – va trimit spre documentare la articolul din iunie 2008 “Isoleta de figuri”), aceasta japca a locului langa care a mai aparut o sosie – al carei nume imi scapa (si bine face) – ce m-a surprins de-a dreptul prin faptul ca pe doua ape plate si un caprese am platit 70 de lei.

Ce ar mai fi de amintit este bineinteles Casa di David, cu mancare de la civilizat la foarte bun. Terasa este frumoasa, vederea incantatoare, chelnerii civilizati, unii chiar simpatici. Sigur ca si aici rezervarea este sfanta, pentru ca altfel ramai nemancat. Daca ai puterea de caracter sa treci pe culoarul ce duce la carciuma, strajuit in stanga si in dreapta de Bentley-uri, Range-uri si Porsche-uri, atunci s-ar putea sa ai parte de o masa buna. Sincer vorbind, ce o fi in capul celor ce-si parcheaza musai masinile in curtea carciumii? ( n.a.: Nimic!)

Cam asta e Herastraul, mai ramane bineinteles varianta in care sa mancati la Ambasada Chinei, asta in cazul in care sunteti 007, Traian Basescu sau destul de beat sa intrati cu masina in gardul lor. Terasa placuta!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Desi nu suna de prin partile dambovitene, Lotca a ancorat fix in buricul targului, pe celebra strada cu numele nu mai putin celebrului poet si anume Mihai Eminescu. Cu toate ca, de cum da soarele, nu prea mai poposesc decat prin carciumi cu terase sub cerul liber si instelat al republicii noastre, in cazul de fata denumirea carciumii m-a facut sa-mi incalc principiile si sa cobor in beciul in care aceasta a fost zamislita. M-am dus usor circumspect (stiti voi, aerul acela autoritar, spranceana dreapta putin ridicata si atentia marita la detalii). In cele din urma, ca orice lipovean ce se respecta, am scris acest articol mai mult din patetismul sufletului de baltaret si mai putin din rigoarea si obiectivitatea unui cautator de carciumi, caci verticalitatea coloanei mele culinare se inmoaie ca o lumanare de august in fata unui caras prajit in malai.

Lotca este genul acela de carciuma (casa Bana, Mamma Leone, Naser) in care nu conteaza foarte mult locatia sau stradania estetica a designerului anonim. Ceea ce conteaza este Maria Sa Mancarea si nobletea ideii de a face altceva decat fac ceilalti. De cum am coborat in chila lotcii, m-a inconjurat un miros de leustean de mi s-au taiat picioarele. Tulburat, m-am asezat la o masa mica si inima mi-a stat in piept cand din boxele spanzurate pe pereti au inceput sa rasune atingeri duioase de balalaica si cantece rusesti cu care am crescut pe malul drept al Dunarii Vechi. Brusc, am simtit nevoia sa beau o vodka si sa tavalesc cativa pesti. Meniul de la Lotca este o insiruire de bucate pe care nu le vei gasi in niciun manual de bucatarie sau emisiune culinara televizata in prime time, deoarece nu e un meniu de restaurant ci meniul oricarei case dobrogene de pe malul Dunarii. De fapt in asta consta marea gaselnita a acestui restaurant: puterea de a gati asa cum se gateste acasa, si nu cum se gateste la carciuma.

In Bucataria Lotcii se afla o mama’sa si un fecior, lipoveni cu acte in regula amandoi, adusi in mijlocul urbei de Mitici pentru a umple strazile cu mirosul de mujdei, leustean si bors. Si pentru ca veni vorba de bors, trebuie sa incercati neaparat borsul lipovenesc pentru ca este lipovenesc, pe cuvant de lipovean. Borsul acesta (povestesc pentru cei ce n-au avut inca sansa de a vizita orase-cetate precum Carcaliu, Mila 23, Jurilovca, etc) se serveste in doua reprize: intai pestele din bors, pe platouas, cu mujdei lipovenesc din plin, iar apoi zeama, minunata zeama ce nu are nimic de-a face cu niciun alt bors pe care l-ati gustat vreodata. Si am sa va povestesc putin si de mujdeiul lipovenesc, ce merge impreuna cu mamaliga si pestele precum echipa de 8+1 condusa de Elisabeta Lipa. Mujdeiul acesta nu este despre usturoi, este despre stiinta mai multor ingrediente puse impreuna… trebuie sa-l gustati.

Dupa ce borsul si-a atins obiectivul tinta si anume sufletul, soseste carasul prajit in malai. Carasul de Dunare este – si spun asta cu intreaga responsabilitate – cel mai dulce peste pe care il veti putea manca vreodata. Nedreptatit in Forbes-ul pestilor datorita oaselor, carasul ramane dupa mine adevaratul icon national de Dunare. N-as vrea sa va dau papilele peste cap povestind in amanunt senzatiile date de carasul prajit in malai… o sa spun doar ca la suprafata devine extrem de crocant, astfel incat poti spune ca rontai la el si ajungi pana in punctul in care fiecare osisor il vei trece de doua trei ori prin gura cu obsesia unui dependent.

Asadar revenind cu picioarele in Lotca, am sa va mai spun ca la antreuri au pestisori mici, scrumbie marinata, chiftelute de peste, icre adevarate si tot felul de bunatati ce te vor face sa torni spritz in tine ca Ferrari ce a alergat fara oprire 300 de km. Spritz-ul si bauturile in general sunt un capitol la care Lotca ar mai trebui sa umble: vinurile sunt putine, podgoriile – nu cele mai fericite (ma asteptam la mult Murfatlar si Sarica Niculitel), iar la vodka au Finlandia… o vodka destul de indepartata de apele tulburi ale balcanilor (sincer cred ca o Stolicinaia si un Russki Standard ar fi mers la fix). Dar avand in vedere ca locul e deschis de o saptamana, aceste lucruri se vor regla cu siguranta pe pacurs.

Pe cei ce mai pot si mai ajung vii pana la desert, ii las sa descopere uimiti bunatatile dulci ale locului. La nota nu va ganditi… am avut impresia ca e gresita (in sensul bun). O masa in doi, cu feluri multe si o sticla de vin nu a reusit sa atinga 80 de RON… po-ma-na! Concluzia finala: Le urez majoritatii bucurestenilor sa isi petreaca timpul prin carciumi cu specific romanesc sau prin pseudo pizzerii de fitze. Lotca o pastrez pentru mine si prietenii mei. NA ZDOROVIA!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (2 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

A fost ca intr-un film indian din anii ‘80. Ea, personajul central a disparut intr-o buna zi de acasa incarcata de geamantane din care rasareau cozi de chefal si zargan, tarand melancolic intr-o lumina crepusculara un navod pe ale carui impletituri puteai zari schelete de alge marine ce eliberau in aerul poluat al capitalei un miros de mal, scoici si sare ca in locul in care Dunarea imbratiseaza la finalul calatoriei Marea Neagra. In dimineata urmatoare, in casa de pe General Berthlot in care locuise atatia ani, nu mai era nimic. Cativa clienti rataciti incercau cu deznadejde poarta inchisa. Primul telefon mi-a sunat in jurul pranzului. O voce frematata m-a intrebat direct fara nici o alta introducere in afara de aceea digitala pe care din politete telefonul meu o afisaza :- Nu mai e? S-a desfintat? Ce se intampla? Unde a plecat Mamma? Asta a fost primul semn a ceea ce urma sa se intample, o mare de intrebari, telefoane, zvonuri si teorii. Ca in orice scenariu de film, intriga nu s-a lasat asteptata. In casa Mammei s-a asezat altcineva deschizand o pravalie de peste cu un nume englezit ce ar fi fost capabil sa nasca in mintile dependentilor impresia ca Mamma s-ar fi emanciat, si-ar fi tras o coafura noua cu culoare platinata, si-ar fi dat jos sortul plin de solzi in al carui buzunar mare obisnuia sa-si tina cutitul pescaresc si in locul lui ar fi adoptat o tunica alba cu monograma si cheia de la congelator. Panica, suspiciuni si cantece de dragoste triste. Pe copacii din parcuri (in special pe salcii) aparusera afise cu poza Mammei avand deasupra scris de-o schioapa “missing”. In tot acest timp peste oras se lasa din ce in ce mai multa dorada de crescatorie si somon congelat in punga. Cand totul parea pierdut iar imaginea Mammei in fata cazanului de bors de sturion devenea din ce in ce mai intunecata s-a intamplat minunea. Telefonul a sunat din nou. De data aceasta intr-o dimineata de joi. Am raspuns si am auzit din celalalt capat : ” Mamma are o casa noua”. Am coborat in graba imbracat sumar avand in mana un petic de hartie pe care scria Strada Povernei. Am condus fara reguli pana acolo, iar cand am coborat din masina am simtit in aer mirosul uitat: marar, usturoi, cartof fiert si… mare. Mamma Leone era acolo, pe Povernei, in casa noua, cu curte mare. Am mancat. Slava Domnului nimic nu s-a schimbat nici gustul, nici meniul, nici chelnerii, doar casa. Asadar, pentru toti copii Mammei a reinceput Vacanta Mare. Pofta buna!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Fiindca Dumnezeu a hotarat sa ma aduca pe lume pe un mal indepartat de Dunare am crescut invatand sa diferentiez un biban de un caras si un salau de o stiuca inainte sa stiu sa fac diferenta dintre o Dacie si un Oltcit. Esuat intr-un moment adolescentin al vietii mele pe un mal de Dambovita sistematizata, nu am incetat nici o clipa sa incerc sa gasesc un loc in care sa ma pot hrani cu mancarea copilariei mele : PESTELE. In timp, aceasta lupta pentru vietuitoarele acvatice a devenit din ce in ce mai incrancenata iar odata cu varsta, capacitatea mea de compromis a scazut considerabil. O privire superficiala asupra subiectului ar spune ca nobila carne se gasete mai prin toate crasmele urbei. Eu unul spun ca avem o problema. Iata cateva argumente:
- majoritatea pestelui pe care il consumati in carciumi e congelat,
- pastravul, dorada, somonul si bibanul de mare sunt cele mai prezente specii.
- majoritatea pestilor pe care ii mancati sunt de crescatorie ceea ce diminueaza considerabil calitatea carnii. Wild catch nu am descoperit in nici un meniu
- putinele carciumi ce iti prezinta pestele pe pat de gheata il congeleaza seara iar dimineata proaspat decongelat ti-l prezinta din nou pe acelasi pat de gheata.
- pestii romanesti de Dunare si Marea Neagra lipsesc cu desavarsire din mai toate meniurile : sabita, platica, caras, biban auriu, oblet, chefal, zargan, luftar, cega, nisetru, etc. Credeti-ma pe cuvant nu stiti ce pierdeti.
- fructele de mare autohtone sunt ca si inexsitente ( raci, rapandule, midii) iar cele de import sunt foarte putine ca varietate si, bineinteles, congelate.
- modalitatile de preparare sunt jenant de putine : gratar ( a se intelege plita de bucatarie) si in sare la cuptor ( a se intelege cuptor electric) iar in carciumile “romanesti” pane. Nu exista sosuri, saramuri, cuptoare de caramida, tabla pe foc, etc.
- toti au acelasi furnizor : METRO

Asadar dupa ce v-am descurajat sa trecem putin in revista carciumile unde totusi ai putea sa mananci peste:
1. Mesogios – celebru ca si notorietate. Scump cat nu face, serviciu indoielnic, note umflate la gramaj, atmosfera scortoasa in dezacord cu specificul elen.
2. Isoleta – nu voi comenta foarte mult, cititi articolul mai vechi despre aceasta locatie. Praf
3. Tratoria Roma. De ani buni de zile reuseste sa ramana plina pentru putinele dar bunele feluri de mancare pe care le serveste. Printre ele si peste. Marele merit e ca reuseste sa faca din pestele, scoicile si crevetii de la METRO o mancare cu gust foarte bun. Scoicile a la marinara raman in continuare delicioase.
4. Mamma Leone – Singurul restaurant de peste traditional romanesc ramane numarul unu pe acest segment. Varietate mare, feluri unice, diversitate.
5. Alfresco – Faliment
6. Burebista pescaresc – o rusine. Mai bine va cumparati peste din Obor si vi-l gatiti fiert acasa.

Pai, dragilor cam astea sunt. In rest prin orice meniu gasesti si cate un peste caci vorba aceea ” trebuie Dom’le sa-l avem”. Prin urmare daca v-ati facut planuri sa mancati un peste bun pe malul Dambovitei, posibilitatile sunt extrem de limitate. Mie unul nu-mi ramane decat sa visez ca intr-o buna zi voi descoperi un restaurant in care sa ma inec in deliaranta placere a felurilor de peste cu care am crescut. Exemplific pentru a sti despre ce vorbesc : plachie de crap cu ardei proaspat si rosii zdrobite, saramura de oblet cu manunchi de patrunjel si usturoi spart, cega afumata cu rumegus de frasin, bors de peste dres cu ou, raci la ceaun cu sos de vin alb si telina, zacusca de morun, etc. Nu m-ar deranja nici unul cu pesti de import dar adevarati. Geografic stiu ca Bucurestiul e departe de apa dar la fel e si Parisul si Madridul si Munchen-ul. Cu toate acestea intr-o capitala civilizata functioneaza foarte bine un sistem de distributie rapida ce are la baza dorinta proprietarilor de locatii de a pune clientul inaintea oricarui alt lucru. De asta intr-o capitala adevarata pestele este proaspat, gustos si bine gatit. Daca cineva din Bucuresti va spune ca-si aduce pestele cu avionul din Italia sau vita cu vaporul din Artgentina este o mare aberatie prin prisma unui fapt simplu: daca ar aduce unul ar avea toti pentru ca s-ar cupla, dar intotdeauna vorbele vor fi mai ieftine decat actiunea propriu-zisa. Asadar… o lasam in coada de PESTE.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)


Intors din vacanta, am luat hotatarea sa includ in povestile mele si restaurante de pe alte meleaguri ( mai insorite), pana la urma suntem finte care umbla, asadar nu strica o informatie despre o locatie fie ea si la cateva sute sau mii de km.

Sunt obsedat de gasirea lucrului care sa corespunda perfect cu ceea ce imi doresc intr-un anumit moment al vietii mele. Sotia imi spune ca uneori devin enervant si poate ca are dreptate. Spre exemplu atunci cand gatesc si am nevoie de un anumit ingredient pot sa pierd ore bune in cautarea lui printr-un Bucuresti total neofertant din acest punct de vedere. Asta e! Nu ma pot abtine!!!
Asa s-a intamplat cu restaurantul de care am sa va povestesc mai jos. Mai fusesem in el cu un an inainte la recomandarea unui localnic, iar fatul ca l-am gasit atunci, imi dau seama de abia acum, a fost o pura intamplare. Gasirea lui a doua oara a fost o intreaga saga, morti de foame, pierduti intr-un peisaj straniu in care fiecare colt seamana cu celalalt. Nu o sa insist si nici nu o sa amintesc prea mult de cantitatea de nervi izvorata parte din foame, parte din neputinta. In cele din urma s-a aratat ca premiu al incapatanarii de a-l gasi….cel mai valoros premiu.
Daca sunteti cumva prin Franta, mai exact prin Bordeaux, va mai despart fix 60 de km de autostrada, de tarmul Atalanticului – golful Arcachon-ului, un loc unde sunt pescuite unele dintre cele mai apreciate stridii din lume. Un peisaj absolut superb al carui varf de lace sunt dunele lui Pilat, un soi de munti din nisip. O zona mai putin turistica decat multe altele din Franta, o zona in care nu vei muri orbit de flash-urile chinezilor si japonezilor, sau de galagia turistilor englezi. Intre cele cateva plaje ale zonei respective se afla una al carui nume este “Petit Nice”. Ei bine aici, se afla perla gastronomica a zonei. Un restaurant exact pe plaja
( partial salbatica), inconjurat de copaci si nisip al carui nume este “Restaurant de Petit Nice – Chez…. nu mai stiu cum”- oricum este singurul de pe plaja cu pricina. De departe, locatia arata precum coliba Unchiului Tom, o chestiune de lemn cu o terasa acoperita cu stuf napadit de vegetatie luxurianta crescuta uneori necontrolat. Inauntru, bineinteles, masa langa masa sa tot fie vreo 15. Chelnerite desculte ce alearga dintr-o parte in alta cu diverse platouri monstruoase. Meniul este Voltaire in varianta gastronomica, o incantare a imaginatie atunci cand il citesti, este Mecca iubitorilor de peste. Spre exemplu, in cazul in care te-ai hotarat sa comanzi la antreu un asiet de fructe de mare el va cuprinde : 6 stridii proaspat deschise ( creed ca miscau), o jumatate de homar, un crab imens ( cred ca avea 20 de cm in diametru), 2 langustine, 6 creveti, multe scoici si alte vietuitoare. O imensitate de delicii aduse pe pat de gheata direct pe mijlocul mesei, si credeti-ma pe cuvant ca nimic de pe imensul platou nu auzise vreodata de congelator. Totul foarte simplu avand ca regula de aur ce e bun, e bun si crud ( sau ma rog, aproape). Daca cumva ai reusit sa treci de incercarea cu antreul, poti incerca unul dintre pestii Atalanticului pe gratar de carbuni, sau cuptor de lemne
( speciile difera in functie de sezon, sau de ce a picat in plasa), sau o caracatita intreaga scufundatata in ceaun. Incercarea de a termina tot ce-ai comandat de foame este extrem de grea, slava Domnului ca iti sta alaturi un vin demn de toata stima, caci vorba aceea te afli in inima Tarii Vinului. In aceasta carciumioara am descoperit ca uneori la Bordeaux merita sa bei si vin alb.
Aceasta a doua vizita la acest restaurant mi-a intarit ideea ca are ceva special, te face sa te bucuri de lucrurile simple, te invita sa fi liber si sa uiti de tot felul de reguli si canoane. Acolo la marginea ( civilizata) a Europei, avand in fata oceanul, pe masa resturi dezorganizate de crustacee, in stanga Dunele lui Pilat, iar in dreapta sticla de vin, am avut revelatia relaxarii totale, acel moment din viata in care ai inauntrul tau siguranta deplina ca nimic nu ti se poate intampla rau, ca de fapt ai nevoie de atat de putine lucruri pentru a fi fericit. Am hotarat sa numesc restaurantul ( asemenea exploratorilor care isi botezau descoperirile cum le trecea lor prin cap) : ” Locul unde te intorci atunci cand vrei sa-ti aduci aminte de unde ai plecat”. La final, evident, mi-am dat seama ca e un nume lung si ciudat pe care nimeni nu-l va tine minte. Cu siguranta restaurantul il va tine minte oricine ii va calca pragul.
Nota? Asi fi platit oricat…. a fost oricum ridicol de putin, chiar si dupa standardele unui roman.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Sunt departe de a fi un cautator de restaurante cu specific romanesc in care preturile sunt bune, chelnerii nesimtiti, mancarea multa si fara personalitate, designul si atmosfera interioara tine de imaginatia debordanta a patronului sau a sotiei acestuia. Sunt departe de a lauda locuri pentru pret sau pentru faptul ca il cunosc pe proprietar, in fond ce sa spun….recunosc sunt un pic snob cand vine vorba de restaurante si, in general, cand vad blana de urs pe perete si fantanita butaforie in curtea unui “local” trec pe trotuarul celalalt. Si totusi?! Si totusi sunt uimit si bucuros de fiecare descoperire noua si imi doresc de fiecare data cand intru intr-un restaurant ca acesta sa nu ma dezamageasca. Mamma Leone – restaurantul fara pretentii de design sau eticheta – o catedrala gastronomica ce nu dezamageste.
Si cand credeai ca pe General Berthlo nu mai e nimic interesant in afara de un Minister si o Casa Radio, la numarul 80 dai peste singurul retaurant de peste din Bucuresti, ATENTIE: peste local, roamanesc, neaos! Citind meniul dupa ce ai luat legatura vizuala cu locatia vei crede ca e o gluma : jumatate din lista e formata din specii pe cale de disparitie pe care multi dintre tinerii nostri de azi le-au vazut doar in vre-un atlas sau pe Discovery. Peste din plin prins in Marea Neagra, in apele involburate ale Dunarii sau in avalul unui rau din Carpati : chefal, zargan, luftar, biban de Marea Neagra, guvid, hamsie, morun, nisetru, pastruga, cega, rechin de Marea Neagra, crap, caras, scrumbie, salau, etc,etc,etc.
Locul e simplu: inauntru are o atmosfera prietenoasa de taverna( in sensul bun) iar afara o terasa facuta corect fara inflorituri aiurea si cu butasi de vita de vie in crestere. Patronul, chelnerii, bucataresele sunt toti o mare familie, si asta vei simti atunci cand patronul ( un om simplu si jovial) se aseaza cu tine la masa si te invata ce sa comanzi. Intotdeauna tuica e din partea casei iar ardeii pentru cele 4 tipuri de bors de peste sunt fara limita. Pe langa faptul ca pestele este incredibil de bun pentru ca este proaspat, exista cateva specialitati pe care trebuie sa le incercati pentru unicitatea lor : zacusca de morun, tocanita de rapanale sau chefal iute. Portiile sunt portii – adica ceri un peste ti-l aduce intreg ( zilele trecuta am mancat un biban de vreo 800 de grame). Pentru tot acest festin piscicol din buricul capitalei eu recomand fara a clipi: SPRITZ!!! In general sunt impotriva pangariri vinului dar la tipul acesta de bucate merita: Savignon de Segarcea cu apa minerala! Desertul va va aduce cu siguranta aminte de o matusa sau o bunica priceputa la placinte sau la crema de zahar ars.
Ce sa mai spun… mergeti la Mamma leone daca iubiti pestele si daca nu o sa va placa….. platesc eu!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Anul trecut s-a deschis in Herestrau, la BTT un restaurant numit sugestiv Isoleta. Numitul restaurant apartinea unei cunoscute romance din Italia si promitea peste praspat in fiecare zi adus din italia. Minunat am zis si m-am minunat. M-am garabit sa ma duc. Locatia este recomandata vara pentru ca are o terasa intr-adevar frumoasa pe malul lacului. Revenind, anul trecut am fost de vreo 3 ori si a fost ok, sau mai bine zi in ciuda preturilor ridicate ( cu care nu am nimic personal atata timp cat se justifica) restaurantul merita o sansa: chelneri ce se starduiau, un italian care se tinea dupa tine, atmosfera interesanta….premize bune. A venit toamna, iarna, primavara si cand a dat vara, eu , fugutza la Isoleta. Dupa ce am trecut printre un Rolls si un Ferrari, am reusit sa ajung la intrare unde pe pat de gheata zaceau copii marii asteptand sa fie mancati. M-am bucurat. Si cam asta a fost singura bucurie. Fauna de clienti din incinta a fost mult mai coplesitoare decat cea marina. O lume pseudointerlopa greu de definit : baietasi si printese de Bamboo amestecati cu smecheri si interlopi autentici, totul presarat cu cateva personaje mondene fara sa faca nimic. Cu greu poti sa iei o cina romantica in asemenea companie. Daca doamna sau domnisoara cu care esti are o bunacrestere si maniere naturale s-ar putea sa se simta chiar putin jignita ca o aduci intr-un loc presarat de fete ce combina Vutonul fals cu ala adevarat si ochelarii Chanel cu trainingul Puma. Sa zicem totusi ca reusesti ( desi garantez a nu vei reusi) sa te izolezi si sa-ti vezi de masa, ei bine nici masa nu mai e ce a fost. Dorada si spigola sunt de crescatorie ( ceea ce nu justifica pretul). Calamari trec testul pentru simplu fapt ca nu e f. complicat sa faci calamari. Ceea ce te tenteaza este poate langustina uriasa ( mare gresala dpdv buget). La vinuri situatia sta asa : ori bei italiene, ori nu bei de loc. Varietatea de italienesti pare mare dar cu greu gasesti cateva piese cu adevarat grele. Norocul ar fi sa nimeresti un chelner dragut (noi l-am nimerit si s-a dovedit a fi singurul). Nota- 2 persoane antreu+fel principal + 1 sticla vin, fara desert : 895 RON adica vreo 255 EU. Cu tot respectul nu face!!! Nu vreau sa incep cu comparatii de genul : “Aceiasi gama de produse si vinuri la Hotel Costes la Paris e ceva mai ieftin” dar mie unul mi se pare cam mult pentru o cina normala intr-o companie anormala. Probabil ca Isoleta are publicul pe care il merita.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)