Restaurante diverse

You are currently browsing the archive for the Restaurante diverse category.

Daca dupa articolul ce incepe a se asterne in fata dumneavoastra – precum nametii in curtea lui Oprescu – va veti indrepta pasii catre Kuzina, am sa va rog sa nu o faceti decat organizat, nu mai mult de 6-7 odata, caci nu sunt  locuri. 30 de metri patrati, doua doamne grecoaice + o doamna spaniola, 6 locuri si mancare facuta sub ochii tai, fara meniu, pe principiul “nu va suparati doamna, ce ati gatit astazi?” – asa asi descrie micul laborator  de gusturi din strada cu nume de 100 de dolari (Benjamin Franklin – ca sa nu va cautati prin portofel). Institutia in sine nu este vreo mare inventie, in sensul in care nu ar trebui sa va asteptati la nu stiu ce complicatenii culinare sau la vreo revelatie gastronomica ireversibila. Nu! Kuzina este un loc in care se manaca absolut normal, gateli cu iz de Elada facute fara ecuatii culinare complexe, avand la baza priceperea de bucatarese a doamnelor de care am tot amintit. Ele, doamnele, sunt nascute in Romania, dar mai bine de jumatate de viata si-au petrecut-o pe malul Egeei – asadar le-am putea numi artiste elene de origina romana.

De cand intri, atmosfera este una foarte prietenoasa, doamnele intra in vorba cu tine, iti povestesc, iti arata ce au gatit, ba chiar poti intra in bucatarie sa te uiti ce se perpeleste in cuptor. Intre timp te mai pomenesti cu un paharel de vin din partea casei, un ceai… ceva acolo, sa te simti de-al casei. Usor, usor incepi sa gusti – mai o feta, mai un cartof cu cimbru, mai un orez cu rosii si tot asa, pana cand incepi sa dai drumul la curea. Atunci e momentul in care Doamnele iti fac si un platouas cu o selectie de prajiturele facute in casa si acoperite pe tejghea cu un mileu crosetat, sa nu traga,  vorba ceea’, insectele la ele. Bune, bune, numai bune de insotit cu o cafea greceasca la nisip si o discutie despre Romania. La finalul mesei iti faci o cruce mare, crestineasca, in fata icoanei agatate desupra bucatariei si multumesti lui Dumnezeu  pentru bucatele alese. Nu pleci pana nu cumperi o sticla de ulei de masline si mai schimbi doua-trei vorbe din pragul usii cu gazdele dragutze.

Cam asta este Kuzina – un loc mic intr-un Bucuresti mare. Un loc care, dicolo de orice apreciere, reprezinta in opinia mea viitorul. De ce? Dintr-un motiv simplu, o parte din copiii ratacitori ai planetei Romania se intorc in tara si fac ce au invatat acolo, in lumea civilizata. Intr-un fel mai brut spus, aplica civilizatia pe materialul clientului. Cele doua doamne au adus cu ele din tara de la poalele Olimpului cateva retete, niste ulei de masline si doza strasnica de bun-simt. Acesta din urma nu se poate importa la nivel guvernamental si nici aduce pe filiere de black market, singurul mod in care poate fi adus este  cu cârca si lucrul asta poate fi facut de fiecare pribeag ce, intr-un final, se retrage spre casa.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.5/10 (10 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 7 votes)

In mod normal nu as scrie despre un fast-food, dat fiind faptul ca sunt unul dintre inchizitorii acestui tip de mancare. Cu toate astea nu pot sa nu recunosc ca uneori sunt fascinat si extrem de atras de ceea ce insemana mancarea strazii, mai ales in afara granitelor duioasei Mioritza. Mirosul hot- dog-ului New Yorkez, al crepe-lor parisiene, al panini-urilor italienesti ramane inca unul dintre cei mai mari potentiatori de glande pavloviene din viata mea. In Romania sunt putine lucruri pe care le manac pe strada deoarece sunt fondatorul ligii Anti Shaormiste Romane, presedinte al Asociatiei impotriva Mc&KFC&Burger King, membru onorific al Ordinului de exterminare a merdenelelor si Fornetti-urilor.

Din cand in cand insa ma ia foamea pe strada, iar acest lucru necesita un tratament rapid deoarece in caz contrar risca sa degenereze totul intr-o nervozitate necontrolata. In asemenea cazuri, ma trezesc de cele mai multe ori in mana cu un covrig. Azi insa, la indemnul unui compatriot mai tanar aflat de asemenea intr-o avansata stare de foame, am calacat pragul unui stabiliment numit LA Tortilla si situat pe cheiul Garlei (a se citi Dambovita) vis a vis de Tribunalul Mare. Constructie post-shaormista cu influente neo-burgeriene, La Tortilla a reusit sa ma impresioneze prin arhitectura sandwich-urilor impaturite. Localul consta intr-un bar lung, plin de diverse ingrediente, in spatele caruia trei tineri loviti de tramvaiul numit “trebuie un job” se agitau de mama focului din pricina comenzilor, din pricina ardeiului si posibil din pricina unor produse de la Magazinul de Vise aflat in apropiere.

Cu toate astea, draciile iesite din mainile lor aveau un gust extrem de bun. Ne-am comandat Tortilla cu chilli si pui si am asistat la procesul de nastere a acesteia. Prima remarca buna a fost ca tortilla (adica lipia) o faceau pe loc, din coca bagata intr-un aparat ciudat de forma unui OZN ce o intindea, iar apoi era aruncata la copt pe o plita. In fine, tanarul dambovitean (artist mexican de origine romana) incepea sa arunce lucruri diverse in lipia proaspat luata de pe plita, dupa care, cu o miscare dibace o insuruba si ti-o servea smechereste. Intre timp ne-am delectat cu un salitos si am balit la niste nachos iuti. Rezultatul – o turtitza buna, buna, demna de orice stomac scolit, turtitza cu care nu te faci de ras tu in fata ta. Am apreciat mai ales gustul autentic de chilli perfect echilibrat si aroma adevarata de tortilla. Asadar daca tot trebuie sa mancati pe bicicleta, nu va distrugeti viitorul cu un burger de plastic marca McDo sau cu o shaorma incarcata de maioneza din oua de plastelina, incercati altceva ce seamana mult mai mult cu ceea ce se petrece pe starzile altora. Ola.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.8/10 (4 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)

Cum ar veni uninominalele au luat sfarsit cu un happy end american la care toata lumea plange de fericire, dar nimeni nu intelege talcul subiectului, si iata cum in cinstea neintrarii lui Vadim Tudor in parlament (dupa o monumentala aproape matusalemica cariera de 18 ani) voi scrie un articol despre St. George- restaurant unguresc, din cel mai vechi centru al capitalei Republicii Uninominale Romania.
Pe numitul St. George l-am intalnit din intamplare in timp ce ma plimbam prin centrul vechi, uimit fiind de canalele venetiene sapate cu truda de un grup compact de Dorei si care peste noapte devenisera adevarate Play Station-uri pentru hoardele de puradei de etnie rroma nascuti si crescuti in case boieresti confiscate, nationalizate si niciodata retrocedate de catre minunatul roman. N-am indraznit sa intru din prima pentru ca nu aveam abilitatile lui Indiana Jones de a sari peste cratere. Totusi ieri m-am hotarat sa-l vizitez impreuna cu un prieten inarmati fiind cu funii, poduri mobile si ochelari de scafandru. Nu mica mi-a fost uimirea cand am constatat disparitia gropilor iar in locul lor aparitia unei starzi pietruite, cu felinare boheme si cu o liniste incredibila pentru un oras bolnav de nervi. Pe aceasta straduta (strada Franceza) vis-a-vis de amintirea teatrului Cassandra micutul restaurant parea de o vesnicie acolo. Am intrat in el si starea de bine mi s-a amplificat brusc odata cu set-up-ul interior. Daca m-ar fi pus cineva sa desenez cum arata in interior un restaurant unguresc probabil ca asa l-as fi desenat. St. George reuseste ce din pacate nu reuseste sa faca nici un restaurant traditional romanesc sa faca: sa aiba un bun simt al amenajarii, sa aiba autenticitate fara sa fie kitsch, sa aiba intimitate, lumina si atmosfera. Mesele toate frumos aranjate cu atentie la detalii: farfurii pictate, servete albe de panza batuta, scrobite, brodate manual pe margini – chestiuni ce-ti dau de la inceput indiciul ca te afli in locul in care trebuie. Ne-am plimbat prin meniu si ne-am bucurat de o serie de preparate necunoscute noua (deh, bunicile noastre au fost oltence). In cele din urma am comandat, dar (lucru f. de apreciat) cu realul ajutor oferit de un chelner priceput. Am primit din partea casei o pasta de branza frecata cu paprika, numai buna de domolit putin foamea pana la sosirea antreului – o piftie ungureasca de exceptie servita cu hrean din belsug. Dupa antreuri a sosit imperialului Gulas. Spun imperial deoarece cred ca e cel mai bun gulas pe care l-am mancat eu vreodata ( acum sincer am mancat gulas de vreo zece ori in viata mea). Gulasul vine insotit de o pasta de ardei care dupa parerea mea ar trebui considerata arma de distrugere in masa. Ceva mai iute nu cred ca s-a inventat, atat de iute incat daca o privesti mai de aproape iti dau lacrimile. Meniul mai avea niste tentatii de senzatie la capitolul supe: supa rece de visine si ciorba de miel cu tarhon. Dar despre ele in vizita viitoare; felurile de baza s-au intrecut unul pe celalalt: tocanita de oaie, cotletul Sormester umplut cu creier condimentat sau ciolanul a la brutareasa acoperit cu fasii aurii de ceapa prajita.. Ce sa spun… festival la gura ( vorba unui bun prieten). Ce e distractiv e ca daca iti comanzi Chatobrian poti sa vezi bucatarul ( nu stiu cum dar asa scrie in meniu). Si ca tot am ajuns la bucatar, el este ungur, bineinteles. Tot ospatul a fost stropit din belsug cu un vin de Tokai exceptional. Stiti ce ma enerveaza la culme… ungurii au un singur soi de vin, acest Tokai si e mai celebru in lume decat toate vinurile romanesti la un loc. Stiti ce ma mai enerveaza? Faptul ca intr-o capitala a Romaniei singurul restaurant traditional pe care l-am apreciat a fost unul unguresc. Asta e. In concluzie am platit pe toata distractia suma ridicola de 200 RON si am plecat enervat si fericit! Sfatul meu este sa vizitati St. George pentru ca va va duce intr-o alta lume, una civilizata. Lasati-va automobilele si miile de cai putere parcate pe unde puteti si faceti o plimbare la pas in singura zona pietonala a Bucurestiului pentru a va bucura o clipa de liniste, de mersul pe jos si e St. George!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

De mai bine de un an, se tot lucra pe strada Caragiale nr 32, la o casa veche. Am avut sentimente confuze, tot trecand prin fata, despre ce o sa iasa in locul amintit. La inceput am spus: “Genial loc de restaurant”, dupa care au inceput sa apara niste ” fresce” dubioase pe peretii interiori ai curtii si mi-am zis:” Ups…”, ba cand am auzit ca are aceiasi proprietari de la Burebista m-am luat cu mainile de cap si am zis: “Nu… nu Burebista in casa asta superba”. Mai apoi s-a pus pavajul si s-a renovat gradina si am revenit din nou asupra pozitiei mele gandindu-ma ca: “uite totusi ca nu e romanesc si arata bine”. Ei bine si tot asa: ba a aparut un banner oribil pe gard cu- all you can eat – bila neagra, ba am vazut un afis cu lectii de tango argentinian – bila alba, etc. Cert este ca saptamana trecuta mi-am facut curaj si m-am dus hotarat sa vad care e treaba ( asta dupa ce cu o seara inainte vazusem un marriachi scos parca din filmele lui Rodrigues coborand cu o chitara in mana dintr-un Logan in fata stabilimentului). Gradina frumusica, cu un bar mare pe mijloc, multe locuri…. cred ca e mai frumoasa seara ( eu am fost la pranz). In interior vila arata bine spre f. bine, ideea este ca atunci cand va fi frig sa fie plin, altfel poate parea stingher. Meniul te bulverseaza un pic in sensul in care nu poti spune ca restaurantul este mexican, argentinian sau spaniol. Am ajuns la concluzia ca este latin, dar nici latin nu e corect pentru ca asta implica si natii precum italienii. Cred ca cel mai corect este cento-sud americano-spaniol, adica spaniolo-mexicano-argentiniano-brazilian….poate cel mai mult mexican….sau poate nu….. care va sa zica nu ma pot hotari! Oricum nu este nimic rau in asta, pana la urma un restaurant traieste prin conceptul de meniu propus si nu prin pastrarea stricta a unui specific. Am sa spun din start ca nu sunt un impatimit al mancarii mexicane si nici al celei sud-americane, nu imi displac, dar nici nu imi pot face un obicei din asta. La un singur lucru din bucataria lor ma pricep binisor si pot spune ca sunt impatimit: carnea de vita…OLALA, este de departe cea mai buna din lume, iar Villa Rodizio vine cu o oferta incredibila la citire : Vita argentiniana, Vita Braziliana, Vita Mexicana si Vita Spaniola. Cand spun Vita, vorbesc de fineturi: chuleton, solomillo sau T-bone.
Imi dau sema acum scriind ca zona Maria Rosetti a devenit cartierul latin al Bucurestiului. Pe o raza de nu mai mult de 500 de mp gasesti trei restaurante de gen: “Villa Rodizio”, “Argentine” si “Salsa Picante”.
Revenind la subiectul nostru, chelneri putin buimaci ( poate pentru ca era un pranz destul de calduros) nu au reusit sa imi explice, sau eu n-am reusit sa inteleg care e chestia cu “all you can eat”. Ce am inteles era faptul ca acesta contine niste sabii pline de carne + un bufet rece care, bufet rece, nu il aveau dar, daca daca vroiam, puteau sa-mi faca un “platouas”. Asadar am renuntat la minunatul concept si am luat-o “a la carte”.
Brusc au aparut doua tequia pe masa din partea casei. Nu m-am implicat emotional in relatia cu cele doua si am comandat vin rosu ( bineinteles). Lista de vinuri nu are greseli majore si este bine intocmita in raport cu preparatele din meniu.
1. Nachos con Queso la inceput. Foarte bun, sosurile excelente in special cel salsa. Cred ca cel mai bun salsa pe care l-am mancat in Romania. Nachos-ul nu era din punga si nici nu era o inventie romaneasca gen mamaliga mai prajita. Era nachos peste care trona branza topita ( topita de caldura, nu de producator).
2. Burito Don Juan. Minunat, total antidieta ( dar e o chestiune pe care ti-o asumi). Tortilla care impacheta complexul de arome perfecta: putin crocanta si nu foarte subtire. Mult coriandu- pentru cei ce nu rezista condimentului amintit e bine sa treaca peste acest fel.
3.Fajiitas de pui. Bun, multe legume, multe condimente… pui romanesc de agroalim, dar sunt evident, carcotas.
4. Solomillo Argentinian. Ei bine, dupa experientele placute de la primele feluri asteptam REGELE, EL Emperador, Muschiul de tutti Muschi – Solomillo = 130 RON. In principiu acest muschi foarte rar ( inexistent pana acum in Romania) face fiecare centima pe care o platesti pentru el, este Maradona muschiului de vita. Ei bine a venit, era in fata mea, in farfuria mea, fiesta putea sa inceapa! Dar vai!
O greseala de incepatori mi-a stricat intregul festin. L-am primit bine facut!!!!!!!!! Asta in conditiile in care nu m-a intrebat nimeni cum il vreau, iar eu am considerat ca sunt intr-un loc de profesionisti si il voi primi asa cum se serveste orice carne de vita care se respecta: IN SANGE. Ei bine nu, nici macar mediu – bine facut. Acest lucru a transformat minunatul Solomillo intr-o chestie similara cu un muschi de vita de Buzau. Pacat. Mare pacat.
5. Ananas flambat in sos de mango. Light, a mai taiat din tristetea cauzata de intamplarea cu muschiul. Cred ca merita incercate si alte deserturi mai hardcore.
Cam asta. Acum nu vreau sa fiu drastic, tind sa cred ca Solomillo-ul a fost o gresala, sau ca poate nu e cel mai bun loc de pranz, ca bucatarul smecher intra pe tura seara… stiu si eu. M-am hotarat sa il mai vizitez peste cateva saptamani, pentru decizia finala. O concluzie partiala ar fi ca, Villa Rodizio are un meniu unic in Bucuresti, dispune de un loc dragut, daca ai grija ce comanzi si cum comanzi, mananci excelent. Merita o sansa de cina!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)