Restaurante frantuzesti

You are currently browsing the archive for the Restaurante frantuzesti category.

Str. Franceza nr. 30- Centrul Vechi; tel: 0731BISTRO

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 7.8/10 (26 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 13 votes)

Acum cateva amurguri in urma am aflat ca pe Mendeleev a fost zamislit un stabiliment nou, cu staif parizian. Cum pasiunea mea pentru bucataria frantuza este nemasurata si neconditionata, m-am imbracat frumos (camasa alba, pantofi de catifea) si m-am prezentat in fata locului cu pricina, pentru a face o constatare culinara.

“Ici et la” – in traducere becalista “Ici, colo”- isi are salasul intr-o casa veche careia i s-a taiat partea din fata cu flexul si i s-a adaugat un acvariu, cam asa as descrie in termeni arhitectonici aparitia exterioara. Nici la interior lucrurile nu zburda de fericire pe plaiul designului. Sincer vorbind, singurul lucru care te face sa ramai dupa ce ai intrat este open kitchen-ul si cei doi bucatari francezi ce te saluta in limba lui Voltaire si Zidane. Ideea de amenajare interioara eu am tradus-o ca un melange intre un bar din Miami Vice, un hol de scoala generala si o cafenea din anii ‘90. Mese patratoase cu scaune patratoase ce depasesc 15 kile, neon bagat pe sub laturile de bar si de bucatarie, sapa gri sobolan pe jos, spoturi foarte puternice incastrate in tavan, mesh-uri cu printuri pseudoabstracte pe cate un perete.

In ciuda acestui fapt, componenta meniului era una de luat in seama, drept pentru care am ramas. In toata carciumioara, o singura chelnerita… mai exact o doamna autoritara ce lua comanda. Conversatia cu doamna despre meniu si vinuri mi-a ridicat in cavitatea mea neuronala o noua intrebare: “Unde dracu au gasit-o frantuzii pe asta si de ce?”. Femeia servea intr-o craciuma cu unul dintre cele mai creative meniuri pe care le-am vazut pe la noi, cu atitudinea servirii intr-o carciuma gen “La Berbecu’”. Din meniu mi-au sarit in interes niste creveti cu burta. Asadar am intrebat-o pe cucoana cum sunt. La acesta intrebare a mea, dansa mi-a raspuns cu o alta intrebare: “Va place ciorba de burta?”. “Ce legatura are?” am intrebat. “Pai sunt facuti cu burta”, mi-a raspuns. Si uite asa, o persoana mai slaba de inger si de imaginatie ar fi inteles ca aceasta mancare semana cu o ciorba de burta in care s-au aruncat niste creveti. Slava Domnului ca am insistat incapatanat in a-i comanda, pentru ca au fost absolut deliciosi. Un fel de mancare extrem de ciudata, o combinatie cum numai o minte de bucatar francez pervers ar fi putut sa o inventeze, o opera de arta gastronomica pe care sa o asezi in vitrina personala de trofee ” Laurea Culinarius”, adunate de-a lungul unei vieti de degustari. Sigur ca acest sanctuar de gust nu avea absolut nicio legatura cu ciorba doamnei. De altfel, tot ceea ce am comandat in seara aceea la “Ici et La” nu a avut nicio legatura cu modul absolut dambovitean si lipsit de respect fata de mancare, in care doamna ne povestea despre cum sunt gatite lucrurile la ei. Tartarul m-a impresionat prin simplitatea prezentarii si complexitatea gustului, pestele a fost o adevarata inventie (aproape instalatie) iar desertul – o minunata demonstratie de manipulare a papilelor gustative. Eu unul am incercat un carpaccio de ananas cu inghetata de vanilie facuta in casa.

Lista de vinuri la “Ici et La” este din pacate mult sub lista de mancare: varietatea mica, in special vinuri romanesti (si nici acelea foarte inspirate). Cu siguranta tartarul sublim ar fi meritat Saint Emilion spre intovarasire, iar crevetii mei cu burta s-ar fi rostogolit mai degraba intr-un Chablis Grand Cru decat intr-un roze banal, asa cum au facut-o de fapt. Asadar am plecat de la “Ici et La” bulversat, penduland precum Foucault intre eleganta mancarii si mediocritatea amenajarii si servirii. Ce pacat ca nu au si home delivery!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (3 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Grand’Or este un restaurant despre care nu stiu daca s-a deschis oficial inca, dar despre care stiu exact ca exista asa cum stiu ca biftecul Tartar ti-l comanzi doar daca ai cunoscut-o pe vaca sau daca il mananci in Paris. Am fost inainte de Anul Nou de doua ori in locatia despre care tocmai ma pregatesc sa va vorbesc si asta mi-a facut viata un pic mai luminoasa intr-un oras din ce in ce mai gri parca. Stabilimetul se afla pe strada Buzesti la etajul 17 al unei cladiri postrevolutionare. Vazut de la etajul 17 in noaptea inventata pentru a ascunde neputintele, greselile si cicatricele, Bucurestiul pare un oras frumos, viu, pare un oras ce te indeamna sa-ti comanzi un Cheval Blanc 1971 pe care nu ti-l permiti, dar ce conteaza atata timp cat te simti deasupra tuturor. Liftul te lasa direct in restaurant unde esti intampinat de un chelner dragut ce-ti ia haina, umbrela si fularul. In mijloc se afla un pian cu coada, iar acordurile ireale ale muzicii inventate ( nu mixate) te poarta spre mesele asezate toate pe exterior astfel incat sa te poti bucura de minunata priveliste de dincolo de peretii mari de sticla. Grand’Or are un meniu clasic parizian; scurt, echilibrat si imbietor, un meniu de care te poti bucura ani de zile fara sa te plictisesti. In bucatarie din fericire se afla un Chef francez ce nu te va dezamagi niciodata deoarece are educatia gatitului in ADN asa cum au brazilieni talentul de a jongla cu mingea. Locul te indeamna la conversatie, la sticle de vin alese cu grija si iti trezesc o pofta nebuna sa incerci cat mai multe feluri din meniu. Chelnerii ( desi putini in perioada de proba a restaurantului) sunt foarte atenti, nu te lasa cu paharul gol niciodata si mai ales stiu sa povesteasca despre ceea ce se afla in cartea menu. Cu siguranta ar trebui sa incepeti cu melcii care sunt un privilegiu culinar pe care ar trebui sa vi-l acordati din cand in cand. Sigur in cazul in care ati inceput cu un pahar de sampanie cel mai bun acompaniament ar fi stridiile proaspete din Bretonia – in sfarsit o carciuma cu stridii in orasul dambovitean. La main course alegerea este dificila pentru ca toate suna bine. Eu am incercat rasolul de miel cu fasole neagra si nu am gresit deloc. Portia aceea de mancare ce statea in fata mea disciplinata si nerabdatoare totodata, a fost o adevarata revelatie, o panica pentru bietele papile gustative incercate din greu cu tot felul de experimente prin diverse taverne dubioase. La desert indubitabil creme bruler facuta cu vanilie adevarata ale carei ramasite le simti scrasnind printre dinti in timpul procesiunii numite : plaisir de desert . Dupa aceasta pleiada de povesti in care personajele centrale au nume cosmopolite va asteptati probabil ca nota de plata sa vina intr-o valuta europeana de mare interes. Ei bine nu, preturile sunt decente, surprinzatoare pe alocuri pentru locul, atmosfera si mai ales mancarea de care ai parte la Grand’Or. Am sa inchei asa cum am inceput spunand ca nu stiu daca acest loc binecuvantat s-a deschis oficial, oricum e o chestiune iminenta, dar cel mai important lucru pe care il reuseste acest restaurant este faptul ca ( parerea mea) va sparge un monopol de segment tinut pana acum de cateva carciumi in minunata noastra capitala. Bon Apetit!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 2 votes)

Revin la revelatia verii si anume retaurantul/crama/podgoria “Clos de Colombes” – Olimp, Constanta, Romania.
Anne- Marie este cea mai curajoasa femeie pe care am intalnit-o in ultima vreme. Vine dintr-o famile cu traditie in viticultura si productia de vin in Franta, ea insasi are o diploma in domeniu, stie tot ce se poate stii despre stiinta vinului si vorbeste cu pasiune despre asta. Circumstantele prin care s-a hotarat sa ramana
( cel putin o vreme) in Romania imi sunt putin neclare, in sensul ca nu vad de ce o persoana de asemenea factura ar dori sa ramana aici. Cert este ca femeiea si-a cumparat teren in judetul Constanta, pe drumul ce duce spre Olimp si a transformat o zona tipic agricola romaneasca ( cu porumb sau araturi inutile, searbada si neinteresanta) intr-un colt de cel mai autentic Provence. Incredibil! Povestea este lunga, dar ea ti-o spune pe scurt: despre cum a ridicat o vie pe spalieri, despre cum in fiecare noapte spalierii erau furati, despre cum a gandit soiurile de vin, despre cum fiecare muncitor pe care il angajaza fura cate ceva… despre relatia dintre o cultura franceza si o subcultura romaneasca. M-am simtit putin rusinat ascultand povestea si probabil ca daca asi fi fost un roman suta la suta i-asi fi spus :” -Da cin’ te pune nene!”. Pana la urma se pare ca a razbit. Anul acesta si-a deschis si restaurant in acelasi trainic concept – daca ceva este bun, oamenii vin indiferent de pozitie sau distanta. Mie mi se pare ca tot ceea ce a realizat in acel loc, atat de neinteresant pentru marea majoritate, este o declaratie de putinta, o mostra de bun simt, un exemplu pentru pesimisti ( si cred ca aici, uneori, ma inscriu si eu). Vinul pe care il produce este mult peste majoritatea vinurilor ce se produc pe la noi, si asta pentru ca Anne Marie intelege uneori spiritul romanesc mai bine decat noi. Spre exemplu, a creat un vin rosu impresionant. Baza acestui vin este data de Merlot si Cabernet Souvignon – este exact combinatia oricarui vin de Bordeaux. Ce mi s-a parut genial este ca femeia a simtit nevoia sa-i dea amprenta pamantului din care cresc acesti struguri si atunci a adugat si Feteasca Neagra( soi pur romanesc). Feteasca Neagra a adus pe langa o identitate unica vinului si un buchet usor tamaios, un buchet mai plin si mai aromat ce se impleteste extrem de bine cu taninul butoaielor de stejar in care este pus la pastrare 12 sau 24 de luni. Asta se numeste viziune, inventivitate si o profunda intelegere a unei culturi.
Toate vinurile le puteti gusta in CAVA in care veti fi insotiti si vi se vor explica metodele traditionale prin care se obtine minunata licoare.
Restaurantul arata impecabil, perfect inscris in peisaj, nimic extravagant, nimic rupt de context, exact asa cum spunea un bun prieten “francezii sunt operati de kitch”. Terasa restaurantului este locul ideal in care sa-ti targi sufletul si sa-ti incanti simturile intr-o dupa-miaza sau o seara lenesa de vara: vederea este spre podgorie, lumina discreta, scaunele comode, o invitatie la o masa prelungita. Totul arata intr-un fel ca la tara, o casa de la tara; tara lor!
Meniul reuseste insa sa depaseasca prin spectaculozitate chiar si locatia. Un meniu frantuzesc, dar cu un evident “touch” local, este daca vreti o continuare a modului in care a fost gandit vinul. In timp ce restaurante de prestigiu se inghesuie sa spuna in meniu ca au trufe frantuzesti si prosciuto di Parma sau consome parizian sau stiu eu ce alt ingredient cosmopolit, “Clos de Colombes” te invita sa descoperi o bucatarie gourmand reinventata in Romania: “ravioli de pui cu sos lejer de trufe romanesti”, “supa de peste romanesc in stil Bouillabaisse” sau “frigarui de pepene asortat si jambon romanesc sifonat”.
Imi este greu sa recomand ceva pentru ca merita incercat fiecare fel de mancare in parte. Din aceasta cauza cred ca vizitele la “Clos de Colombes” trebuie sa fie cel putin 3 pentru a putea imbratisa pe deplin ideea de bucatarie pe care cei de acolo o promoveaza. Oricum Foie gras-ul nu trebuie ratat si nici calcanul in sos de sampanie. Deserturile sunt toate facute in casa, tarta de fructe este tot ce ai visat o vara intreaga buimac pe litoralul romanesc : blat crocant, fructe caramelizate, dar care in interior nu si-au pierdut aroma pura, iar deasupra o crema lejera de lapte vanilat care vine sa sustina intregul complex. Nu o sa povestesc foarte in amanunt de “fondant au chocolat” deoarece printre cititori s-ar putea afla persoane cu probleme cardiace.
Concluzia: daca mai vin inca 5 francezi si se asaza langa Clos cu cate o proprietate, zona aceea de Romania este salvata!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.6/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 5 votes)