Restaurante italienesti

You are currently browsing the archive for the Restaurante italienesti category.

n apocalipsa după Cârciumari ( 20:13) se spune – “Şi va veni o locantă la care toţi se vor mira de nemaivăzuta sa lipsă de gust.”  Multe mi-au fost date să văd şi să cunosc în cele 38 de primăveri strânse în buchetul vieţii dar experienţă ca cea de sâmbăta  trecută, mai rar.

Povestea mea începe cu un imbold de neoprit al trupului şi al spiritului în egală măsură, imbold ce m-a aruncat afară din casă direct în mijlocul parcului Herăstrău în prima zi cu adevărat de primăvară născută de acu vreun an.. Ca mai tot bucureşteanul bucuros la razele pline de speranţa ale astrului în jurul căruia de-o eternitate ne învârtim, mi-am luat familia şi  câţiva prieteni şi am descins în parcul mai sus amintit pentru a simţi mirosul ierbii ce împinge cu colţul pământul reavăn. E drept că n-am prea simţit acest miros cotropit fiind de alte mirosuri la fel de primăvăratece cum ar fi: mirosul de popcorn, de porumb copt, de vată de zahăr şi uneori briza uşoară a unor concitadini certaţi cu şarpele de apă. Şi când soarele s-a aşezat lejer chiar deasupra ţestelor noastre albicioase am simţit cu toţi aceiaşi fluturi în stomac veniţi de data asta din foamea prânzului si nu din deşteptarea primăverii. Cum tot poporul cotropise deja întregul parc, găsirea unei mese în locantele auxiliare a devenit deja o problemă majoră. Cu toate astea, în nesfârşita mea inspiraţiune mi-am adus aminte de o Trattoria Il Calcio pe care am zărit-o în alergările mele matinale din jurul lacului ce dă numele parcului. Am dat năvală dar toţi opt şi culmea norocului că o duduie lascivă de la intrare ne-a indicat faptul că ar mai fi locuri pe ponton. Ce poate fi mai frumos intr-o după amiază însorită decât o masă cu familia pe ponton. Aşadar ajunşi pe ponton o altă duduie, parcă mai lascivă decât prima ne-a întâmpinat şi ne-a comunicat s-ă încercăm în restaurant căci pe ponton nu sunt mese de opt. “Păi din restaurant venim!!!”  În cele din urmă, vărul meu , considerat un fel de eminenţă cenuşie a familiei, a avut o idee ce ar fi putut revoluţiona industria gastronomică mondiala dacă ar fi fost patentată: “Putem să unim două mese…” Uoau ! Tânăra lascivă vizibil impresionată de această idee de geniu a bălmăjit într-un grai straniu: “Daa…. Cred că putem” Am pus mâna şi noi , precum cunoscătorii la marea unire dintre două mese aflate una lângă alta şi ne-am bucurat cu toţii copilăreşte de obţinerea unei mese de opt persoane. Nu am apucat să ne tragem bine scaunele sub noi că o undă puternică de muzică House ne-a atacat direct în moalele capului. Era ca şi cum cineva ar fi tăiat lemne cu o drujbă şi cu o freză dentară în acelaşi timp. Am dat disperat din mâini să găsesc un chelner salvator. În cele din urmă am prins din zbor o chelneriţă şi am rugat-o cu cerul si pământul să dea muzica mai încet. Ne-a promis că o dă şi ne-a întins meniurile. Am întrebat-o dacă sunt alte mâncăruri faţă de oricare Trattoria Il Calcio iar ea politicoasă ne-a spus că:  “Nu. Meniul e la fel” Un alt prieten, celebru şi el pentru atenţia la detalii, a întrebat de ce toate produsele sunt considerabil mai scumpe decât în alte restaurante din lanţ dacă e acelaşi meniu. “Pentru că aici amenajarea e mai pe lux!” ne-a sosit explicaţia plină de sens. Şi de aici s-a declanşat nebunia. Am început să studiem amenajarea de lux pe care în vâltoarea evenimentelor nu avusesem răgazul să o savurăm. Pontonul gătit tot cu satenuri , fotolii din gama “lucesc deci exist”, vitraliu la cuptorul de pizza şi tot felul de acareturi care să exprime bunăstarea. Deasupra tuturor trona un tablou pictat în ulei ce îngloba tot ce a dat mai colorat fotbalul românesc de după revoluţie. Este celebrul tablou de familie pe care îl găsiţi în oricare dintre restaurantele lanţului doar că aici mai mare, mai colorat si mai cuprinzător. De la Mutu la Vasile Turcu, de la Olăroiu zugrăvit în straie de arab la Gigi Becali, erau toţi. În mijloc chiar el, patronul, alături ( am dedus noi) fiice si soţie. Înduioşător am putea spune. Am regăsit extrema operă de artă tipărită şi pe meniu. Stârniţi de aceste prime detalii am intrat şi în restaurant pentru un tur complet. În drumul către intrare am trecut pe lângă Colosseum si Domul din Milano, pictate amândouă pe faţada unor magazii probabil de acelaşi artist al casei neomoderno-renascentisto-impresionist. Recunosc cu sinceritate că m-am oprit în faţa acestor emulaţii artistice de pe magazie uimit de-a dreptul,  fiindu-mi aproape imposibil să mă dezlipesc de această stupoare ( am mai trăit această senzaţie pe vremea defunctului OTV). Pătrunşi în templul sacru al cârciumii am descoperit lucruri de o măreţie absolută dacă stai sa le măsori pe o scară delimitată de cultura manelisto-fotbalistică pe de o parte şi de cultul maniacal al personalităţii unui proprietar pe de altă parte. Amenajarea lux era chiar lux – canapele mari şi impunătoare nişte replici din microfibră ale unor canapele art deco argintii cu negru. Dar “la piece de la resistance”  consta în broderia cu fir de aur de pe spătarul fiecărei canapele, broderie ce dezvăluia un nume celebru de fotbalist : “Rădoi”, “Zidane”, “Raul”,etc. Pesemne că autorul vroia să transmită privitorului senzaţia ca aceste tronuri sunt destinate zeilor fotbalului. Probabil. Discuţia rămâne deschisă când vine vorba de Rădoi… De jur împrejurul acestor canapele se găseau vărsate în spaţiu scaune de plastic sau de piele replici via China după Cartel, Starck sau cine ştie ce designer lucios. Cortine mov de imitaţie de tafta şi candelabre ce se imitau singure alături de scaune înalte de bar cu huse albe cu fermoarul la vedere completau mirificul peisaj. Şi când credem că nimic din gama lux nu ne mai poate surprinde, am descoperit baia. În chiuvetă zăceau flori adevărate peste care îţi puteai spăla unsoarea rămasă pe mâini de la cotlete. Pe fiecare petală de floare din spălător era tatuat cu roşu Trattoria Il Calcio. Ca să nu uiţi de unde vine luxul. Ne-am întors pe ponton unde muzica era mai tare. Disperat am oprit un chelner tânăr şi aproape ca i-am ţipat în ureche să dea muzica mai încet.  “Nu merge mai încet, aici pe ponton e un fel de lounge, mai de seară”, “Care seară prietene că e ora 13.30 şi voi serviţi prânzul într-o atmosferă de club de noapte”. Degeaba. Am regretat că apucasem să comandăm. Odată pentru că a trebuit să îndurăm aberaţiile muzicale ale unui barman cu nefericire de DJ şi a doua oară pentru că am aşteptat o oră şi 25 de minute după felul principal. Nimic din ce am comandat nu a avut vre-un ce. Carpaccio-ul de peste sau de raţă purta un uşor miros de congelator iar bruschetele aveau trei bucăţi de roşie refuzate la export. Pastele au fost doar nişte paste iar muşchiul de viţel de lapte pe care mi l-am comandat eu şi-a găsit sfârşitul fix 45 de minute mai târziu in toaleta din Mall Băneasa. Am zăcut toată seara şi încă nu ştiu dacă a fost doar de la viţel sau poate de la muzica sau decorare. La final am plătit probabil cu vreo 15% mai puţin decât am fi făcut-o la Di David ( şi comparaţia nici măcar nu-şi are rostul).  Soarele stătea la două suliţe deasupra lacului iar noi am părăsit locanta cu convingerea că în ţara lui Gigi acest loc îşi are cu siguranţă publicul său delirant. Din fericire noi nu ne număram printre admiratori. Nici în superba sâmbătă trecută şi probabil în niciuna dintre sâmbetele ce au să vie în viaţa noastră atât de scurtă pentru a o risipi în nonsensuri gastronomice.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

IMAG0369Prolog: Sa tot fie vreo doi ani de cand,  in mijlocul unei serii de intamplari neasteptate ce cuprindea printre altele deschiderea propriului meu restaurant si publicarea in off line cu coperți si  cotor a blogului, am hotărât sa pun in cui tastatura . Mi se părea pe atunci ca dădusem  indeajuns cu barda in stânga si dreapta spațiului gastronomic ceea ce era perfect  adevărat. Dar intr-o după-amiaza călduroasa la adăpostul răcoros al unei umbrele si al unei sticle de vin de origine controlata împins de o profunda melancolie pe care o cunosc din copilărie si pe care am moștenit-o pesemne de la unul dintre bunicii mei , am hotărât ca pentru mântuirea sufletului meu gurmand sa reîncep sa scriu povesti de calatorie cu iz de legenda si talc de ghid culinar. Fara critici si polemici doar expuneri scurte ale frumuseții  scurtei noastre existente inocente intr-o lume pe care uitam cel mai ades sa o iubim.

Cei ce mă cunosc de la un pahar de vin sau pur si simplu de printre rândurile ingramadite ale scurtelor mele povestioare știu ca sunt mai degrabă un cautator de locuri, locante si localuri ascunse , căzute si pitorești decât un mancator îndemnat de recomandările stelelor cu anvelope sau ale revistelor cu coperți lucioase. Ceea ce urmează a va istorisi e ciudat , e plictisitor si e atât de Cliché .

Când soarele începuse sa-si înmoaie încins de lunga zi  razele in apele răcoroase ale Marii Ligurice eu încercam deja pentru a treia oara sa apropii o pereche de pantaloni langa o pereche de pantofi intr-o disperata si totodată obositoare căutare a combinației perfecte. M-ași fi aruncat din tot sufletul trupul intr-o pereche de pantaloni scurți, o camasa sifonata de in si o pereche de papuci spre a mă opri in prima tavernă in care vinul alb avea temperatura optima pentru a-mi stinge jarul din piept. Dar nu era cale de întoarcere. Din spatele paravanului pictat de un anonim pictor de hoteluri din secolul XIX zăream deja mici indicii despre o rochie cu trena si  fara spate. Cu ultimele zbateri ale voinței am reușit sa aduc in aceeași linie a bunului simt camasa, pantalonii, pantofii si sacoul de vara cu butoni de amiral. M-am uitat in oglinda si am văzut un Cliché . Peste alte 40 de minute am reușit sa ies din camera la brațul Doamnei mele si sa ajungem in lobby-ul hotelului in care cu 50 de ani in urma Vivien Leigh facea o fotografie memorabila alături de Laurence Olivier. Atat de Cliché. Bellboy-ul ne-a condus pana la la ieșire si ne-a deschis portiere unei limuzine negre al cărui nume ar fi echivalentul Cliché-ului . Șoferul, un italian volubil aflat la a treia generație de șoferi  din familia sa, ne-a vorbit tot drumul despre cat de frumos este locul in care urma sa luam cina. Când mașina a parcat eleganta in fata unei superbe vile aflate la 250 m deasupra marii pe care cu litere pictate sta scris ca intr-un film alb negru a lui Antonioni : Splendido, am coborât si am rămas absolut uluit de frumusețea priveliștii – atât de perfecta incat chiar si cu telefonul mobil ai fi putut face o ilustrata. Si pentru a fi cliché-ul  complet in momentul in care un chelner cărunt, imbracat in smoching alb, ne-a invitat la masa , de la pianul din mijlocul terasei,  la ale cărui clape se juca șarmat un pianist uitat parca acolo din anii 50, a început sa răsune in perfecta sincronizare cu duioasa apariție a lunii de după stanca ce trona peste mare, “As times goes by”” . Daca toate acestea ar fi fost filmate in timp real probabil ca privitorii ar fi aștepta un generic care sa le dezvăluie numele siroposului regizor hollywoodian din spatele întregii secvențe. Nu-i așa ca e un Cliché desavarsit, o definiție impecabila a termenului?  Așa este … dar cui ii pasa. In momentul acela am știut ca daca la 90 de ani ( durata medie de viața a lipovenilor) voi vedea luna apărând de după o stanca gândul mă va duce instant la seara de 15 august când pentru o răsuflare universul s-a invartit inexplicabil in jurul lui restaurantului Splendido de deasupra golfului Portofino. Seara era  deschisa iar sufletele noastre  invitate la dans. Apoi Gaia& Rey – Piemonte 2010 a înrobit papilele pentru ca mai apoi sa le duca spre dementa un peste prins in golful dimineții si vrăjit de bucatarul cu secrete magice intr-un cuptor ancestral. N-a fost doar pestele, au fost multe si de neprețuit , venind toate in piruetele moștenite de generații de către chelnerii mitologici… au fost multe si daca pasiunea mea culinara ar avea un strop de decenta ar trebui ca după masa de la Splendido sa se călugăreasca si sa-si duca restul existentei in penitenta cu fericirea de a fi atins absolutul. Si când pianul negru a început sa nască din clapele-I albe Caruso, desertul  ne-a orbit si nu știu când si cum am ajuns din nou in limuzina neagra făcând totul sa para o iluzie. Fericirea in starea ei pura vine din momente neprogramate vine din secventialitatea unor emoții catalizate de multe ori de ceea ce numim cliché-uri, vine din lucruri mici, mărunte care, adunate in timp in clasorul propriu de amintiri, devin mari, pentru tine nu pentru altcineva, nu pentru umanitate, doar pentru tine – 15 august 2011 Splendido –aveam 36 de ani si pe batranul continent inca se trăia bine.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (5 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +4 (from 4 votes)

Sambata am fost la Casa di David. Am mai scris prin articolele mele (de bine) despre acest loc. Pentru cei mai putin initiati in tainele locurilor “de strans lumea” de prin Bucuresti, Casa di David este considerat un fel de Horia Roman Patapievici al carciumilor, adica daca spune ceva inseamana ca asa trebuie sa fie; asadar carciuma cea mai desteapta, mai frumoasa si mai devreme acasa din toata holda stabilimentelor dambovitene.

Imbracat frumos si cu unghiile taiate m-am prezentat impreuna cu sotia, o doamna respectabila, si alti doi amici de conditiune morala superioara, in parcul Herastrau la orele 21.00 pentru ca atunci aveam rezervata, telefonic, o masa. Pentru nici unul dintre noi nu era o dezvirginare intalnirea cu David, toti mai fuseseram in diferite alte ocazii. Asa… ca sa nu-mi uit vorba. Ne-am prezentat la ora 21.00 dupa cum era stabilit. Dupa cateva minute, un chelner a vrut sa ne conduca la masa dar pe drum ne-a rugat sa mai asteptam “doua minutzele”. Sigur ca da. Ne-am asezat langa bar si am inceput sa vorbim de ale noastre, lucruri marunte ce nu ridica interes pentru onorabilul cititor. Si din vorba in vorba ni s-a cam  uscat gura de sete si asa am observat ca a trecut jumatate de ora si nimeni nu ne-a mai condus la masa.

Am crezut ca au uitat de noi, dar nu uitasera. Cu greu am prins un chelner, care ne-a linistit inca o data: ” imediat e masa gata”. “Macar un pahar de apa sa ne fi intrebat cineva daca vrem” gandeam eu cu voce tare. Intre timp in jurul nostru se desfasura un adevarat cross de chelneri aflati intr-o miscare ale carei reguli nu am reusit sa le ghicesc. La orizont mai apareau distinsi oaspeti ai distinsului local: Domnul Videanu de la Economie, Domnul Berceanu de la Transporturi  si Domnul Puia de la Familia.

Cand asteptarea noastra tindea usor sa se transforme in disperare si cosmar de inanitie, a aparut un chelner nou ce ne-a anuntat solemn: “acum va face masa”. La aproape 50 de minute de la ora cu rezervarea am primit si noi dreptul de a cina. Ma rog, se intampla. Ceea ce nu se intampla este faptul ca, desi am fost lasati sa asteptam dupa masa, am mai fost lasati sa asteptam si dupa chelner vreo 10 minute. Desi numarul acestor baieti insarcinati cu satisfacerea clientului era unul considerabil, toti aveau alta treaba. Drept pentru care am lasat manierele elegante sub masa si m-am adresat unuia, cu tonul unui ministru sau secretar de stat (nu de alta, dar ca sa se simta in mediul lui): “Mancam si noi ceva in seara asta?”

In sfarsit a sosit pretiosul meniu (ce are in componenta o pagina doar de super-exclusivistul preparat: Pizza). Am vrut sa comand un peste (halibut) nu-l aveau, am mai gasit pe o fitzuica alt peste (monk fish), nu-l aveau nici pe ala. Asadar m-am ales cu un banal somon ce, atunci cand a venit, a fost intr-adevar banal, atat de banal incat as fi putut sa adorm cu capul in farfurie fara sa-mi dau seama de vreo aroma. Sigur ne-am luat si startere, caci altfel puteam fi apostrofati din sprancene arcuite de chelneri. Ne-am luat si vin, argentinian (si o sa vedeti de ce, intr-un articol viitor). Cert este ca singurul lucru cu adevarat delicios al cinei de la Casa di David a fost discutia noastra. Interesanta, aromanta si echilibrata, iar uneori chiar picanta. In rest, felurile de mancare ce ne-au trecut prin fata s-au inscris in categoria somonului meu.

Si ca sa nu fiu nedrept, am sa fiu explicit: mancarea este buna la gust, ceva mai buna decat la Trattoria Roma, cam ca la Fattoria si inferioara celei de la Cafe Latte (asta ca sa compar italienestile intre ele). Nota de plata s-a ridicat la aproximativa suma de 270 de EU. Carevasazica, sa socotim pe ce am dat acesti bani: pe un chardonnay argentinian bun (mediu intre chardonnay-urile argentiniene), pe o mancare ok dar departe de a ti-o lua acasa, pe o atmosfera videanu-berceanu-puia, pe o asteptare de 50 de minute, pe privilegiul de a fi enervati de prezenta unei plasme fixate pe un program de stiri, pe serviciile unui chelner superior clientului (ca atitudine). Face? Sigur ca face, face toti banii din lume sa gusti o linguritza din savarina numita Romania.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.0/10 (14 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +8 (from 10 votes)

Deschid usor ochii si vad cum soarele se joaca indulgent in albastrul impecabil al Mediteranei. Scot mana de sub umbrela ce-mi pazeste corpul prabusit de cateva ore pe un sezlong stramb si simt imediat cum acelasi soare arde la fel de puternic ca zbaterile Etnei in zilele ei de nebunie. Trag mana la loc sub umbrela si zambesc fericit: e pranzul. Pe sezlongul de langa mine, in plina canicula, infruntand sagetile inrosite ale lui Apollo, sade ea, cu pielea aurie, stralucitoare si fierbinte. O trezesc din priviri, iar atunci cand se uita spre mine cu un singur ochi de sub palaria de paie – ii arat ceasul, semn ca e timpul. Strangem incet, fara nici o vorba, mai mult din instinct decat din convingere, cu miscari rare, lenese, asemenea dupa-amiezei ce se gudura in jurul nostru.

Langa plaja ne asteapta de-a dreptul incandescenta o Vespa neagra, zgariata pe o parte, asa cum ii sta bine. Dupa lungi incercari (ce, de alfel, ne anima usor) de a ne urca pe saua fierbinte, reusim sa demaram. Cum iesim in sosea, un indicator usor de neluat in seama indica la dreapta Castelmola: 4 km. Ne pregatim sa-i parcurgem ca si cum ne-am pregati pentru aventura vietii noastre; sunt 4 km de serpentine pe un drum ceva mai lat decat o caruta si o schimbare de altitudine de aproape 600 metri, lucru de invidiat chiar si pentru un aeroplan. Vespa urla sub noi turata la maxim, luptandu-se cu fiecare metru pe care il urca; in stanga stanca, in dreapta marea intr-o perspectiva care, cu tot talentul unui scriitor lovit de insolatie, ar fi greu de zugravit in cuvinte. Avem impresia uneori ca suntem intr-un lift, urechile ne pacane, marea ramane din ce in ce mai jos si intr-un final vedem un mic satuc situat, asemenea unui cuib de vulturi, pe cel mai inalt varf pe care-l putea gasi in imprejurimi.
Abandonam Vespa pe o margine de drum si incepem un asalt surd asupra ultimelor sute de metri de urcat, sute de metri ce ne despart de masa de pranz. Ajungem in varf, o luam pe cateva stradute extrem de stramte, decorate cu cearceafuri albe puse la uscat si ajungem in fata unei usi deschise, deasupra careia scrie “La taverna dell’Etna”. In usa asemenea unui corsar esuat in varful unui munte sta Salvatore, omul cu mesele. E transpirat ca de obicei de alergatura, ne zambeste “Ciao Claudio!”, ne conduce la o masa de pe terasa pe care o rezervasem. Terasa da fix deasupra marii, intre scaunele pe care stam si mare nu e decat un planseu de beton, si dupa aceea 600 de metri de cadere libera. Privelistea este de-a drepul ametitoare, paralizanta prin frumusetea ei: in jos marea, in sus Etna. Dar nu pentru priveliste suntem noi acolo, ci pentru inadmisibil de indecentele mancaruri ce ies din bucataria lui Salvatore.
Carciuma e plina, mese mari de italieni cu toata familia. In capul meselor, ca de obicei – o bunica, sau in cazul in care a scapat din razboi sau din confruntarile mafiote ale anilor ‘70-’80, un bunic. Niciodata nu ne saturam sa-i privim cum stau la masa, cum sunt de galagiosi si veseli, cum manaca cu pofta unor naufragiati, cum impart vinul din carafe, cum se pupa intre ei si apoi toti o pupa pe bunica. Sunt un neam ce dupa ultimul razboi s-a hotarat sa uite ce e tristetea si sa se bucure de fiecare clipa pe care Dumnezeu le-o da, sa traiasca pentru bucuria sufletului, sa munceasca atat cat e nevoie sa traiasca, sa cante pe strada ca si cum ecoul zidurilor batrane le-ar fi tovaras de arie.
Intre timp, un chelner cu fata de mafiot si curea D&G ne aduce meniul. Il stim pe de rost, dar cu toate acestea de fiecare data alegerea este si mai grea. Eu nu am cum sa nu aleg macheroni cu ce vrea bucatarul sa le faca, iar ea nu are cum sa nu aleaga zuppa di pesce. Vin intai antipastele, incarcate de branzeturi gasite prin casa si salamuri uitate la soare. Langa ele, un Frizzante rose sicilian, a carui temperatura cocheteaza mereu cu zero grade. Mancam cu masura, desi sunt de-a dreptul senzationale, pentru ca stim ce urmeaza. In sfarsit apare Salvatore rumen in obraji, cu zambetul pana la urechi, ducand in brate doua farfurii imense. Zuppa di Pesce este de-a dreptul o oala plina ochi cu tot ce a dat marea in dimineata aceea: scoici, vongole, calamari, creveti, arici de mare, sardine, peste alb etc. Toate zac intr-un sos plin de rosioare proaspete si mirodenii de pe insula.
Pentru cei perseverenti, acei manacatori destoinici ce ajung la fundul oalei, exista si o surpriza: trei felii de paine de casa cu coaja groasa si tare, ce au avut timp sa se adape pe deplin din sos.
Macheronii mei, cum ar veni macaroanele, sunt de-a dreptul ingenuchetoare. Bucatarul a vrut sa le faca azi cu pesti mici, prinsi la tifon, cu un sos de busuioc prin care a aruncat stafide, muguri de pin si bucati de branza siciliana. Nu stiu ce altceva a mai pus, probabil pasiune si o arie de Verdi, dar mananc fara sa ma pot opri, fara sa-mi iau ragazul de lua o gura de vin, mananac cu un patos nesimtit, aproape de sevraj. Manac si ma bucur cu fiecare inghititura de extraordinara existenta a bucatariei siciliene, o bucatarie de o inocenta rara, o bucatarie ce naste opere de arta din combinarea unor elemente atat de simple. Desi de cele mai multe ori ridic in slavi bucataria franceza, nu am cum sa nu ma plec in fata demonstratiei pe care necunoscutul ilustru din bucataia lui Salvatore o face. Francezii au stiinta, italienii au talent!

N-avem cum sa plecam fara desertul traditional al casei: Cassata. O imbinare de ricotta proaspata si fructe confiate, prinse intr-un blat pufos si aproape insesizabil. Apoi limoncelo, cafea, si sutem gata sa cadem lati. Cu o ultima sfortare ne luam la-revedere de la Salvatore si de la cele doua babe prezente mereu la o masuta de la intrare si ne incalecam bidiviul italian cu motor in doi timpi. Vespa o ia la vale fara nici o sfortare de data aceasta, noi cu ochii pe jumatate inchisi ne tinem de coarne si incercam sa franam din cand in cand. Un papuc imi sare din picior pe drum, dar cui ii pasa? – ii fac cu mana si el ramane in urma cu steagul Braziliei in sus. Ne grabim spre un pat racoros de la umbra unor chiparosi. Avem nevoie de odihna, caci vine seara si trebuie sa fim in forma; o baroneasa ne-a invitat la cina pe acoperisul vilei sale. Dar asta e cu totul alta poveste.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.8/10 (4 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Pentru aceia dintre voi cu un spirit de observatie mai putin dezvoltat, tin sa va informez ca vara a inceput sa se plimbe libera si dezinvolta pe strazile orasului ce-si trage numele dintr-un cioban. Acest lucru este usor de remarcat din trafic, adancimea decolteurilor, stirile prezentate de Romica Jurca si, nu in ultimul rand, aglomeratia de pe terase. Sta parca in ADN-ul bucuresteanului ca atunci cand lichidul termometrului cocheteaza cu vreo 30 de grade, sa se traga usor la umbra unei terase pentru relaxare, spritz si nu in ultimul rand discutii lenese, fara subiect concret.

Din nefericire, in urbea lui Pache, Crin, Viorel, Adriean si Sorin, cautarea unei terase devine, ca mai orice lucru de pe aici, o poveste cu naratie proasta, complicata si de cele mai multe ori fara happy-end, o combinatie intre BD, Sobolanii Rosii si Moartea domnului Lazarescu. Eu, cu vigilenta ce m-a facut deja celebru in cercul eletist al vecinilor mei de bloc ( Mosilor colt cu Obor), n-am stat mult pe ganduri si am facut o trecere in revista a ofertei terasiene: sezonul 2009.

Am sa va vorbesc de Herastrau pentru ca, lasand la o parte “faima” zonei, ramane unul dintre cele mai racoroase locuri pe vreme de canicula. Prima oprire Fattoria. Terasa arata foarte bine si este plasata extraordinar – este practic bagata cu totul in parc. Mancarea de la Fattoria nu este rea de loc si am sa subliniez faptul ca de la an la an chiar a evoluat, avand unele specialitati ce o fac unica in felul ei, de exemplu scoicile servite in oale de email. Selectia de vinuri este inspirata iar preturile nu te baga in a doua criza mondiala. Problema Fattoria apare atunci cand cauti o masa, pentru ca nu vei gasi fara rezervare prea timpurie. Mai mult decat atat, chiar si cu rezervare ai usoare dubii ca nu ti s-a data masa. Partea si mai proasta este atunci cand interactionezi cu un chelner sau (Doamne fereste) cu seful de la rezervari. Chelnerii de la Fattoria fac parte din specia Lupilor Tineri, avand nesimtirea si lenea generatiei de chelneri ceausisti la care se adauga aroganta, tupeul si smecheria specifica capitalismului dambovitean.

Lasand Fattoria in urma, ceva mai incolo, pe ruinele defunctei Alexandra Cafe sta un Trattoria il Calcio, avand in oferta mancare cu gust de congelator, debandada la mese si chleneri cu cap de curca. Desi au numere pe tricouri precum nationala Italiei, echipa de chelneri de la Trattoria Il Calcio seamana mai mult cu nationala lui Nea’ Pitzi la meciu’ cu Lituania: derutata, fara scop, tactica si tehnica… dar ce stiu eu? probabil ca si Nationala lui Pitzi prinde la popor…

Cam pe acelasi principiu functioneaza si Quattro Stagioni – un fel de frate mai mic a lui Il Calcio: mai mic, mai murdar si mai tamp, pacat de locatia ce este totusi atat de buna. Sigur ca da, cum era sa uit terasele de fitze din zona BTT? Isoleta (pentru cei ce sunt cititori recenti ai acestui blog – va trimit spre documentare la articolul din iunie 2008 “Isoleta de figuri”), aceasta japca a locului langa care a mai aparut o sosie – al carei nume imi scapa (si bine face) – ce m-a surprins de-a dreptul prin faptul ca pe doua ape plate si un caprese am platit 70 de lei.

Ce ar mai fi de amintit este bineinteles Casa di David, cu mancare de la civilizat la foarte bun. Terasa este frumoasa, vederea incantatoare, chelnerii civilizati, unii chiar simpatici. Sigur ca si aici rezervarea este sfanta, pentru ca altfel ramai nemancat. Daca ai puterea de caracter sa treci pe culoarul ce duce la carciuma, strajuit in stanga si in dreapta de Bentley-uri, Range-uri si Porsche-uri, atunci s-ar putea sa ai parte de o masa buna. Sincer vorbind, ce o fi in capul celor ce-si parcheaza musai masinile in curtea carciumii? ( n.a.: Nimic!)

Cam asta e Herastraul, mai ramane bineinteles varianta in care sa mancati la Ambasada Chinei, asta in cazul in care sunteti 007, Traian Basescu sau destul de beat sa intrati cu masina in gardul lor. Terasa placuta!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Daca e sa ma iau dupa buclucasele intamplari cu romanii din Italia ar trebui sa evit sa mai recomand restaurante italienesti in Romania din spirit de solidaritate cu romanii defavorizati din cizma. Totusi, fara sa intru in polemica, as spune ca nu iese fum fara foc si nici pizme fara Mailat. Avand in vedere ca uneori imi place sa ma consider mai mult lipovean, voi vorbi azi de o carciuma italieneasca . La Cismigiu functioneaza de ani buni stabilimentul Cafe Latte al carui proprietar este un italian pasionat de cafea, vinuri si yacht-uri. Locatia din punct de vedere concept seamana cu un produs de cafea instant, nu pentru calitate, ci pentru faptul ca este 2 in 1, adica jumate de casa cafenea, jumate wine bar si restaurant. Pentru partea de cafenea recunosc ca numele este perfect, lucru ce nu se mai aplica in zona de restaurant, e dubios sa ai un wine bar care sa se numeasca Cafe Latte. Dar ma rog, nu o sa incerc sa descifrez mecanismul logic folosit de italian atunci cand si-a botezat opera. Scopul pentru care scriu acest articol este acela de a infatisa cititorului un restaurant italian total diferit de ceea ce cunoastem cu totii ca s-ar afla pe la noi prin urbe. “Cucina Italiana Creativa” – este conceptul carciumii adica nu Trattorie, nu Fattorie, nu Ostterie, ci un soi de bucatarie italieneasca traditionala tratata creativ adica ( cu voia dumneavoastra) frantuzesc. Ce rezulta este intra-adevar o mancare surprinzatoare, elaborata dar care pastreaza savoarea ingredientelor de baza ce au fost folosite. Si ca tot a venit vorba de ingrediente, nu stiu de unde face italianul piata, dar senzatia este ca acestea sunt de o foarte buna calitate. Carciuma este mica , cateva mese, poate vreo sapte, decorata modernist putin prea colorat pentru gustul meu. Culoarea portocalie a peretilor e putin ametitoare fie si pentru un restaurant creativ. Cu toate astea restaurantul arata deosebit de ingrijit, iar set-up-ul de pe mese este extrem de manierat fara a-l arunca in scortos. Antreurile nu contin bruschete lasand locul unor lucruri mult mai nobile cum ar fi carpaccio-ul de ton in fata caruia ma plec cu respect . Pastele nu e nevoie sa va mai spun ca sunt formidabile iar daca ar fi sa recomand as merge pe paste “con Zucchini” pentru simplitatea si in acelasi timp perfectiunea lor. La “secondi” ca orice lipovean respectabil, eu m-am dedat la peste . Faptul ca dorada nu a fost nici in sare si nici pe gratar, ci la cuptor cu ierburi fine si un sos ce fara doar si poate a trecut prin mainile unui sosier dedicat m-a facut brusc sa apreciez locul in care ma aflam. Atentia mi-a fost atrasa si de un homar ce arata foarte bine. Friptura de vaca este la randul ei o chestiune tratata cu respect si grija asa incat v-o recomand in ciuda pretului si a proteinelor rele. Meniul de deserturi este deosebit de imbietor dar daca sunteti fumatori il puteti lua “next door” in cafene. O chestiune cu adevarat colosala este meniul de vinuri, cred ca au cel putin 200 de titluri . Italia o acopera toata din Sicilia pana In Piemonte si din Toscana pana in Sardinia. Pe langa Italia, au titluri grele din Franta, Spania si Lumea Noua neuitand sa includa si o selectie cu adevarat atentia de licori romanesti. Vorbind acum in termeni finaciari as spune ca locul nu este unul de criza si nici unul in care sa te duci cu banii de la Trattoria Il Calcio, Cafe Latte este un loc scump fara sa o dea in exagerat, un loc scump care spre deosebire de altele nu te face sa te simti prost ca ai dat banii, un loc care merita.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Daca e sa va luati dupa mine ( Eveanghelia dupa Leonte s-ar chema) cred ca urmatorul lucru pe care l-a facut Dumnezeu dupa crearea Evei a fost ciocolata. Il si vad uitandu-se peste toata lucrarea Sa, peste mari, oceane, jivine, peste cerul cu stele si peste masinaria umana perfecta, il vad admirandu-si creatiile si spunandu-si in barba : “am muncit ceva… acum e timpul pentru placere divina, sa inventez dar cio-co-la-ta”. Si uite asa gustul desavarsit a fost nascut. Intre timp au aparut corporatiile, multinationalele, suplimentele, potentiatorii de gust, aromele in sticluta, iar acest produs nobil a devenit ceea ce majoritatea muritorilor numesc: Poiana, Laura, Primola, Milka, etc. O poveste fabuloasa plina de aventuri in care temerarii cautau boabele de cacao in Costa Rica, Coasta de Fildes sau Noua Guinee, s-a transformat intr-o istorioara simpatica in care vacile au culoarea mov si crema de cirese explodeaza in gura. DAR…. exista un dar… pentru cei ce stiu sa caute, pentru cei ce vor sa caute, sau mai ales pentru cei nascuti sa caute adevarata minune a imperialului produs, Dumnezeu a lasat o portita. Nu este poarta Raiului, dar seamana teribil, de fapt diferentele sunt minore: una e in cer, alta e pe Calea Victorirei, pentru una trebuie sa fi mort pentru alta extrem de viu, la poarta Raiului sta Sfantul Petru, la poarta lui Venchi sta George- proprietar de ciocolaterie, ganditor si conversant de ocazie. Asadar, dupa cum cei mai ageri la minte dintre voi au anticipat deja, minunatul stabiliment de ciocolata, gelato si bauturi alese cu grija se cheama : VENCHI. Aparitia acestui cabinet de reanimare a simturilor in peisajul urban bucurestean este balonul de oxigen de care are nevoie un scafandru ce se ineaca. Este un loc pe care ajungi sa-l vizitezi obsedat, cu sentimentul de vinovatie al amantului ce inseala, un loc impotriva caruia intr-o buna zi s-ar putea emite legi.
De fapt Venchi este unul dintre putinele locuri in care mai exista conceptul numit “craft”, in care oamenii care vand stiu totul despre produsele lor ( cata cacao contine, care e procesul de fabricatie, cine a inventat reteta, etc.), in care inghetata ( gelato in fapt) se face acolo, pe loc.
Va recomand sa va luati cam o jumatate de ora pentru o vizita acolo. Aveti nevoie de timp pentru a gusta, pentru a asculta, pentru a sorbi eventual un pahar de vin in ton cu ciocolata. Atmosfera este mereu prietenoasa, poti gusta orice si tot timpul mai exista cate un soi de inghetata proaspat scos din laborator. Apropos de inghetata… Am mancat pe toate meridianele prin care m-a purtat pasul tot felul de tipuri de inghetata, dar pot spune ca inghetata de la Venchi este printre premiante. V-o recomand pe cea de fistic pentru ca va va surprinde indubitabil, ultimul lucru la care te astepti de la o banala inghetata de fistic. Tot la capitolul recomandari pentru fani adevarati: ciocolata neagra… aici se vede diferenta intre ciocolata adevarata si cea facuta din prafuri. Asadar cum 2009 se anunta un an trist, putina ciocolata de calitate poate fi remediul perfect, va invit la intrarea pe Calea Victoriei pentru a vedea de ce au meritat cei 130 de ani de asteptare din 1878 de cand Silvano Venchi nascocea aceasta minune si pana in 2008 cand ea a poposit pe plaiurile mioritice.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 2 votes)

Vineri am fost la Cantina Verde. Suna ciudat iar cand cauti pe harta locatia pare si mai ciudat. Cantina Verde este restaurantul unui italian deschis in Titan ( probabil italianului i-a placut rezonanta numelui cartierului amintit); un restaurant la care m-am dus cu inima deschisa si curioasa de asemenea inventie in imparatia unui strand celebru. Carciuma arata binisor, antreurile sunt de-a dreptul excelente, pastele sunt facute cu talent iar “secondi” sunt corecte. M-a innebunit un cantaret de origine romana ce canta cantonete italiene la microfonul legat de laptop legat de doua boxe date la maxim. Poate nu m-am prins eu de atmosfera caci de altfel lumea parea a se veseli la trilurile gitane al lui O Sole Mio. Trecand peste acest episod ce poate fi evitat prin ocolirea zilei de vineri, Cantina Verde reprezinta viitorul urbei noastre capitaliste. De ce? Pentru ca este un restaurant cu mancare foarte buna, cu mancare frumoasa, inventiva, moderna, cu preturi foarte decente intr-un cartier pe care altfel nu l-asi fi vizitat decat invitat de vreo ruda la o onomastica. Carciumile de cartier inventive si de calitate vor emancipa un oras sugrumat intre patru strazi de centru. Locantele aflate la liziera blocurilor cenusii din cartierele”muncitoresti” ale Bucurestiului vor fi cele ce vor schimba perspectiva tanarului shaormist crescut acasa cu ciorba de plic si la scoala cu cornulet cu lapte. Sincer sa fiu in afara de Drumul Taberei acest Palm Beach al Bucurestiului nu imi aduc aminte sa mai fi auzit de carciumi decente in cartiere. Poate ca exagerez dar nu cred ca ti-ai invita iubita la o cina romantica in Crangasi asa cum nu ai scoate un partener de afaceri la un japonez din Balta Alba. Tocmai aici este chestiunea pe care incerc sa o disec asemenea unui profesor nebun de anatomie indragostit de mirosul de formol. Cand Bucurestiul va fi plin de “Cantine Verzi” prin toate partile lui populate civilizat, in momentul acela vom putea spune ca avem o capitala. ” – Te invit la un maroccan senzational pe Lacul Morii” sau ” Iesim diseara cu totii la sushi barul din Pajura sau ne incumetam la indianul din Berceni? ” … Educatia este o chestiune extrem de complexa ce nu sta doar in teancul de carti pe care ti-l baga doamna profesoara pe gat in clasele 1-8 si 9-12, educatia sta in tot ceea ce vezi, auzi si gusti, sta in filmele la care te lasa ai tai sa te uiti atunci cand ai 13 ani, sta in cladirile pe care le vezi in fiecare dimineata in drumul catre scoala, sta in muzica pe care o auzi dincolo de peretii vecinului, sta in condimentele pe care o mama le foloseste in bucatarie, sta in sfaturile tatalui atunci cand inviti pentru prima oara o fata la cina, sta in locul unde te intalnesti cu prietenii tai si in pastele pe care un bucatar italian ti le serveste atunci cand duminca la pranz iesi cu familia in oras. Pentru ceea ce a facut italianul de la Cantina verde in Titan merita respectul nostru si vizitele noastre in acea locatie.

Sambata mergeam cu masina prin oras si ma uitam buimac la imaginile printate ale unei campanii electorale pe care nu o inteleg. Precum cetateanul turmetat a lui Nenea Iancu mi-am pus intrebarea ” Bine, bine, da io cu cine votez?” Imi era greu sa-mi fac o idee, o parere, sa nutresc un sentiment pentru unul sau mai multe mesaje electorale, foarte greu si asta pentru ca nu aveam nici un reper. Oprit la stop am avut strafulgerarea unei idei pe care in anumite conditii de temperatura, masa, timp as putea-o considera excelenta. M-am gandit sa fac o analogie intre partide, mesaje si mancare. In acest fel as fi putut alege ce vreau sa servesc la masa in urmatorii patru ani. Iata va sa zica cum mi s-au aratat toate vazute dintre bucate.
PSD-ul arata fix ca un restaurant romanesc ce nu si-a schimbat meniul inca de pe vremea raposatului. Aceeasi ciorbita de vacuta ( care in fapt este o zeama cu legume tocate ce se foloseste si la ciorbita de pui si la aia de porc si la aia a la grec), acelasi muschiulet de porc impletit si platouas de mititei cu mustar si ardei iute. Preturile sunt mici dar ( atentie) socotite la suta de grame. Chelnerii au capatat camasi noi brandate de vreo bere, dar au aceleasi obiceiuri marunte de a umfla nota si a fura la gramaj. Este restaurantul unde dupa ce mananci, ragaii puternic, te scobesti in dinti si pleci cu o senzatie de satietate si cu un colesterol dublu, ceea ce, nu-i asa, in cativa ani te va ucide.
PD-L-ul seamana cu restaurantul romanesc cu scaune de piele, tavan de rigisps cu spoturi si usa de termopan. Meniul este gros, are poze facute cu o camera digitala de catre patron si este foarte variat spre international. Asadar pe langa traditionala pastramioara se pot servi si spaghetti bologniese, ficat de gasca sau salata cocktail de creveti. Intotdeauna in acest restaurant miroase a proaspat spalat pe os cu o solutie cu miros de pin. Chelnerii sunt tineri, joviali dar inca mai poarta la pantofii negri sosete albe.
PNL-ul este restaurantul cosmopolit, fusion facut intr-o casa retrocedata si restaurata sumar, investitie mica cat sa acoperim crapaturile. Meniul pare interesant, cu specialitati moderne si bine descrise. Atunci cand comanzi insa nu au mai nimic pentru ca nu au primit marfa si mai tot timpul vor sa-ti bage pe gat un dorada pentru ca e mai scump. Este genul de carciuma in care chelnerul se uita la tine cu putina greata daca nu iti comanzi si antreu si in care apa plata vine doar cu lamaie.
PNG-ul arata firesc ca un fast food de Gara Basarab in care poti manca hamburger, shaorma si pizza, toate cu aceleasi ingrediente : carne congelata, muraturi, maioneza de tub si mustar indoit cu apa. Este genul de bodega din care daca scapi fara toxinfectie alimetara te poti declara norocos.
PRM-ul este gratarul de pe Strandul tineretului cu mititei serviti la scobitoare si franzela taiata in patru.
Care va sa zica ce doriti sa serviti la micul dejun, pranz si cina in urmatorii patru ani? Hmmm, grea intrebare mai ales ca am tot servit aceste spacialitati de ani buni incoace. Eu unul cred ca prefer un soi de post vegetarian, stiu ca e dificil pentru un gurmand dar cred ca e mai sanatos. Voi manca doar salata si morcovi in astepatrea unui restaurant care sa reuseasaca sa serveasca fie si un singur fel dar cu gust si inspiratie. Pana atunci va recomand tuturor sa va reumpleti dulapiorele de baie cu Colebil si Triferment pentru ca… petrecerea continua!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)

Unico Vero este un restaurant cu specific italian (cum altfel) situat intr-o zona a Bucurestiului foarte draga mie: Piata Galati – Maria Rosetti – Gradina Icoanei. In vara asta l-am vizitat de cateva ori, nu neaparat pentru calitatile culinare, cat pentru faptul ca imi este la indemana. Gradina restaurantului este intr-adevar Unico! Foarte frumoasa, intr-o curte cu bolta de iedera impresionanta, excelenta pentru pitire in timpul caniculei. Atmosfera este relaxata, e ca si cum ai fi invitat la un picnic cu mese. In ansamblu locatia este ingrijita, arata bine, chelnerii sunt draguti. Vorbind despre ceea ce face obiectul discutiei cand vine vorba de localuri si anume mancarea sunt cateva comentarii. O sa incep cu faptul ( general de altfel) ca mancarea italieneasca a devenit atat de bine insusita de catre carciumarii romani, incat este aproape sablon in orice locatie te-ai duce. E drept bine facuta, corect, dar a devenit hamburgerul de la Mac Donald’s – acelasi gust oriunde l-ai manca. Nu e nimic care sa te surprinda, care sa te uimeasca, care sa iasa din banal. Cu mici inflexiuni de nuanta asi spune ca Unico Vero se inscrie pe axa: Tratoria Il Calcio ( lantul de un milion de locatii!!!!) – Cena – Tratoria Verdi- Fattoria – etc. Sigur, mananci, te mai bucuri poate de faptul ca focaccia e putin mai prajita, dar in rest : ruccola de Metro, muschi de vita plictisitor, paste Barilla (daca nu mai rau) cu tipurile clasice de sos ( un minim efort de ati sadi in minunata gradina niste busuioc, coriandru, rosmarin pe care sa le ai proaspete nu ar strica). Sortimentele de vin sunt alese dupa ce a dat distribuitorul, nimeni nu si-a batut capul sa incerce sa faca o selectie care sa declare ceva despre personalitatea restaurantului, pur si simplu au fost selectate dupa criteriul alb/rosu/roze. De apreciat inventiviatea de a primi la inceput din partea casei pe langa, din nou, clasicele masline, morcovi proaspeti. Asta chiar mi-a placut si m-am bucurat de gustul simplu al legumei. Exista si lucruri ceva mai altfel, cum ar fi supa de peste si fructele de mare. E alceva intr-adevar, merita incercata, totusi departe inca de sclipirea de geniu a unei supe de peste siciliene. Ca sa nu fiu rau gratuit o sa spun ca este buna, dar o dezavantajaza pretul, este scumpa si nu iti vine sa incerci din prima. Pacat, parerea mea este ca intr-un restaurant produsele ce il diferentiaza trebuie promovate (sub toate aspectele, nu doar prin recomandarile chelnerului).
La desert…. prfe-ul este ok, inghetata nu!
la final intotdeauna m-a mirat nota: Nu credeam ca o sa coste chiar atat!
Una peste alta, merita vara pentru gradina si pentru speranta ca proprietarul isi va lua inima in dinti la un moment dat si va incerca mai mult decat este acum! ( parere proprie : la cum arata gradina, cu o investitie minima in a aduce un bucatar din Grecia, ar iesi o super taverna si nici n-ar avea concurenta pe segment.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)