Restaurante romanesti

You are currently browsing the archive for the Restaurante romanesti category.

Restaurantele studentiei

November 17, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante romanesti by leonte | 5 comments

Se intampla prin post-revolutionarii ani ‘90 intr-un Bucuresti atat de agitat, incat si azi ma mir cum de nu a murit de infarct bietul oras situat in epoca micilor combinatii, afacerilor pe genunchi, schimbului valutar stradal, in epoca glorioasa a importurilor cu sacosa din Turcia, a tigarilor la bucata, a cupoanelor misterioase vandute si ras-vandute, pe cand pe bulevardele cu trotuare pline de tarabe cu casete audio si chiloti circulau autobuze cu burduf, iar in unele magazine de pe calea Victoriei manechinele erau vii. Pe vremea aceea iesitul la restaurant pentru un student de rand se putea produce doar in cateva situatii foarte clare: in ziua de bursa, in ziua in care iesea o combinatie gen “mi-a dat un arab 50 de parai ca i-am vandut masina” sau “m-au angajat unii sa umblu imbracat pe strada intr-un iepuroi roz”, daca te invarteai intr-un anturaj de prieteni cu parinti ce apareau la stiri sau aveai gagica cu bani. Trebuie sa recunosc deschis ca m-am aflat in toate aceste ipostaze in vremea aceea, plus inca altele mult prea de nisa pentru a fi date ca exemplu general.

Prima carciuma la care te gandeai sa iesi cu prietenii atunci cand se aliniau planetele financiare era Shorley, un stabiliment aflat prin dosul Politehnicii, plecat de la cateva mese si ajuns in anii de glorie sa ocupe o cladire cu doua etaje, trei terase si vreo doua trotuare. La Shorley clientii erau pe categorii: astfel existau separeuri pentru arabi de succes, pentru interlopi locali, pentru politicieni in ascensiune si pentru prosperi oameni de afaceri cu standuri in IDM. Restul poporului se batea – la propriu – pe cate o masa, iar daca aveai ghinionul sa nimeresti una in capatul trotuarului drept ce dadea intr-un soi de depou, atunci te aflai la mai bine de 150 de m de headquarter, ceea ce pe romaneste insemna ca daca chelnerul uita sa iti aduca sarea, ii lua cam 10 minute dus-intors sa faca aceasta actiune. Meniul de la Shorley era variat si asezonat cu posibilitatile fiecaruia. Gordon bleu-ul cu cartofi prajiti era piesa de rezistenta, desi inclin sa cred ca nu era tocmai o regula. Nu imi aduc aminte mare lucru din mancarea de acolo, ceea ce stiu e ca nu m-am imbolnavit niciodata si ca de cate ori plecam de acolo, ma simteam plin si mandru de isprava.

O alta carciuma celebra pentru studentia mea a fost La Catalin. O terasa de pe Stirbei Voda cu vitza de vie si fete de masa cu patratele rosii. La Catalin era locul de intalnire al artistilor urbei din vremea aceea: actori, scenografi, pictori, ziaristi, printre care si noi aspiranti. Carciuma avea vara o atmosfera bohema absolut sublima, se faceau glume de la o masa la alta, se trimiteau sticle cu vin, se discuta aprins, se canta, iar spre dimineata se adormea cu capul pe masa. La Catalin nu era chiar simplu sa gasesti masa fara rezervare, dar cum nu aveai ceva mai bun de facut, stateai si asteptai in strada sa se elibereze una, timp in care cu siguranta gaseai un amic care sa te invite la el la masa. Locanta, pe langa compania aleasa, era celebra pentru micii uriasi, suculenti si extrem de gustosi si pentru ceafa de porc mare cat o farfurie. De cum dadea amiaza, pana tarziu in noapte, Catalin alerga printre mese cu farfuriile pline, desfacea sticle de vin una dupa alta si mai avea timp sa mai stea pentru doua vorbe la cate o masa. Asa a facut istorie in vremea aceea si asa m-am intovarasit eu si prietenii mei cu spritzul rece si nesfarsit.

Papillon- carciuma de poveste, o coverca construita vis a vis de Academia de Teatru si Film, unde niciodata n-am stiut cum intr-un spatiu de 80 de metri patrati cu tot cu bucatarie pot intra 150 de oameni. Toata lumea tinea pe cate cineva in brate, timp in care peste capetele infometate zburau farfurii cu ciorba de fasole si carnati cu varza. In Papillon se manca pe datorie, se bea cu buletinul si se impartea o ciorba la sapte oameni. Ziua de bursa era ziua in care Papillonul isi umplea visteria si stergea datornici de pe caiet cu creionul. Mirosea tot timpul a fum de tigara amestecat cu mancare si spirite incinse, asa incat de cate ori ieseai de acolo – purtai in tine un miros inconfundabil ce dovedea ca ai mancat si in ziua aceea. La intrare in carciuma pierdeai cinci minute doar sa saluti pe toata lumea caci fiecare se cunostea cu fiecare, iar daca unul avea bani insemna ca au toti, asa cum un vin comandat era poshtit pana la ultima picatura. Acesta era Papilonul, acelea erau vremurile.

VA URMA – Terasa Olari, Time Out si Preoteasa!

Share on Facebook

Rating: 9.1/10 (7 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Zahanaua Zexe – festinul de la intretaierea drumurilor

September 21, 2009 in Restaurante romanesti by admin | 7 comments

Intretaierea dintre strada Icoanei cu Leonida si Domnita Ruxandra da urbei in primul rand o intersectie ce uimeste fiesce sofer ce are curajul sa se avante intr-ansa, iar in al doilea rand o carciuma ce are sa oblojeasca sufletele dornice de desfatarea pranzului, ori inimile ce cauta umbrar in zilele de toamna pentru a se adapa din bohemia bautului devreme. Pana mai deunazi, stabilimetul era cunoscut ca restaurantul italianului revolutionar Garibaldi si era deseori ferit de cetatenii respectabili din pricina mancarii ce nu se dovedea a fi de fiecare data pe aceeasi lavita cu inaltele preturi pe care italianul le percepea.

In casa negustoreasca pe care o spoise frumos la exterior, italianul adusese tot felul de lucruri de pret pentru a-si justifica preturile cele mari. Si astfel, casoiul s-a procopsit cu vitralii de la raposatul Versace si draperii aduse pe vapor de prin saloanele fine ale Parisului. Cum romanul, om neaos, nu prea manaca vitralii si draperii, ci mai degraba bucatele pe care i le asterni in fata, carciuma italianului a inceput incet, incet sa decada pana cand nici macar muscalul din fata, cu mustata falnica, chipiu si uniforma de ofiter nu mai reusea sa pofteasca inauntru nici un musteriu.

Si asa, intr-o buna zi, de pe firmamentul stabilimentului a fost dat jos steagul revolutiei lui Garibaldi si un negustor roman a intemeiat o zahana. Nu pot sa va spun cat de mare a fost curiozitatea celui ce-si asterne aceste vorbe in fata voastra cand a vazut ca la mai bine de 70 de ani de cand ultima zahana a Bucurestilor isi inchidea portile si devenea camin cultural muncitoresc, una noua avea sa rasara. Asadara, am adunat patru amici pe spranceana, dintr-aceia ce nu se dau in laturi de la mancat si mai ales de la golit ulcioare cu vin, si am poposit intr-o luminata dupa-amiaza de toamna pe la Zexe.

Am binevoit a ne aseza in curte pe terasa, caci soarele s-a dovedit inca iubitor de niste pierde-vara ca noi. Dupa italianul revolutionar a ramas tot, nu s-a schimbat nimic in aranjamentul carciumii, asa ca Zexe se dovedeste a fi o zahana cu vitralii Versace si fresca cu Roma antica pe peretele curtii terasa. Totusi ceva-ceva s-a schimbat, adicatelea ce era mai important: meniul si mancarea, caci meniul adus in graba de un fecior, impreuna cu un cos de paine calda, arata asa cum as fi vrut sa arate: scurt si bun. Dupa umila mea parere, meniul scurt intr-o locanta romaneasca este o virtute ce merita si trebuie apreciata, caci el e semnul cel mai de pret al unei bucatarii cumsecade.

Asadar ne-am pus pe comandat si am cam cerut tot ce era in meniu. Si uite asa, pe masa au inceput sa soseasca bucatele unele dupa altele, ca la nunta lui Voda. La mizilicuri si antreuri bunaoara am avut: carnati afumati si uscati, carnati iuti, zacusca de casa, fasole batuta cu ceapa calita, slaninutza de purcel cu ceapa rosie, tuzlama numai bine facuta si indestul usturoiata, hamsii prajite in malai, piept de rata leseasca afumat… toate udate cu palinca si tuica de pruna. Dupe ce ne-am mai tras sufletul si am mai beut un tutun au inceput sa curga si preparatele de baza: Scaricica, varza calita in untura de gasca, creier cu ardei iute, maduvioare la gratar, ficat si rinichi de porc si multe carafe de vin alb de Pietroasele (vinul casei).

E lesne de inteles ca intr-un asemenea prilej limbile mesenilor se dezleaga mai usor si veselia ii cuprinde precum cuprinde ciutura apa rece din fantana. La un asemenea ospăț iti trebuie timp si camarazi domnule, caci nu te poti bucura de bucate alese percum cucul – de unul singur, ai nevoie de povesti de povestit si istorii de istorisit ca vinul sa se aseze cumsecade printre carnuri si sosuri. Intr-un final, dupa vreo doua ceasuri si jumatate de tihna sufleteasca si desfatare lumeasca ne-am incumetat si la ceva dulcegarii. O placinta de mere cum numai jupanesele dambovitene stiau sa faca odinioara si, ca sa se intovaraseasca vinul mai bine, niste nuci coapte pe plita cu sare.

Apoi poftim de mai pleaca acasa daca-ti da mana. Cand soarele incepea sa dispara siret dupa ulucii caselor, feciorul ne-a adus si citatia de plata, pe care cu voia dumneavoastra o sa o infatisez in toata goliciunea ei: vreo doua sute si cinzeci de leusori noi tot ospatul, cum ar veni: mai poftiti. Am iesit din zahana pe la ceasurile tarzii ale dupa amiezii, din capatul strazi Leonida mai simteam mangaierea catorva raze de soare. Oamenii din jurul nostru alergau inrobiti de treburile zilnice, fiecare cu treaba si negustoria lui. Am avut pentru o clipita remuscarea omului ce se afuma in mijlocul zilei… doar o clipita, dupa care m-am simtit din nou bine si am urmat steaua Polara din capatul strazii Leonida.

Share on Facebook

Rating: 8.6/10 (5 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Casa Doina – bufet de partide

June 11, 2009 in Restaurante romanesti by leonte | 3 comments

Din seria “unde sa te adapostesti in Bucuresti daca da cu canicula” azi: Casa Doina. Asezata in buricul targului, la “Sosea”, adica pe actualul in vigoare bulevard Kiseleff, Casa Doina beneficiaza de una dintre cele mai frumoase cladiri istorice din urbe, cladire zamislita pe la 1892 de insusi Ion Mincu (devenit intre timp nume de scoala de arhitectura). Initial stabilimentul s-a numit Bufetul de la Sosea, iar bucurestenii obisnuiau sa traga vara prin boschetii curtii acestuia pentru a-si racori trupurile si sufletele cu o bere cu guler. Intre cele doua Razboaie, in stabilimentul in discutie a functionat un local de noapte numit FU-CIANG – primul local cu mancare chinezeasca din istoria mandrei noastre tarisoare. Cand vremurile in care musterii faceau politica in gura mare au apus, iar peste natiune s-a lasat ceata rosie a comunismului, locatia s-a transformat in restaurantul Doina, restaurant in care activistii fruntasi de partid, cadrele de stat si gastile de securisti veneau pentru a-si face veacul si plinul burtilor cu bauturi fine de import. Dupa revolutie, locul a mai capatat o “casa” inainte de Doina si a reusit in mare masura sa-i pastreze clientii din epoca ceausista.

Revenind la 2009, vara, si la mine – cel ce asterne aceste cuvinte cu ciudatul condei al tastaturi, am va istorisesc experienta mea de musteriu al stabilimentului de langa Ambasada sovietica (pardon, rusa). Daca vremea este frumoasa si vreti sa va duceti familia la gradina zoologica, nu o faceti. Mai bine o aduceti la Casa Doina pentru ca intr-un anumit fel absolut straniu, acst loc va va da aceeasi senzatie pe care ati fi avut-o la Zoo. Sigur, daca la Zoo numarul animalelor interesante a ajuns destul de mic, prin nefericita disapritie a elefantului si prin incapatanarea tigrului de a mai iesi din cusca, la Casa Doina numarul de exemplare este absolut covarsitor. Asadar, va imbracati frumos, va piepatanati copiii, va luati cartea de credit (aia smechera) si veniti intr-o plimbare cu finalizare culinara la Casa Doina – rezervatie naturala de politicieni, baroni locali, oameni de afaceri dubioase. Spre deosebire de Zoo, la Doina trebuie sa-ti faci rezervare dinainte, pentru ca numarul de locuri destinate vizitatorilor este destul de redus. Gradina este absolut superba, serios vorbind, o explozie de natura, cu copaci batrani si umbrosi, o generozitate a spatiului absolut incredibila pentru un loc de centru. In plus, nici meniul nu este unul rau. Desi poate parea usor neinspirata combinarea preparatelor traditionale romanesti cu cele frantuzesti si chiar italiene, meniul se arata la degustare extrem de echilibrat. Preparatele traditionale romanesti sunt gatite usor cosmopolit, astfel incat rata pe varza sta bine langa frantuzescul ficat de rata cu cirese amare. Asadar premizele unei mese gustoase sunt multumitor indeplinite.

Dupa ce ai comandat si ai interactionat cu unul dintre chelnerii ce roiesc prin gradina, te relaxezi si incepi sa privesti in jur, in acest safari social pe care locatia ti-l pune la dispozitie free of charge. E ca si cum ecranul unui televizor s-ar fi spart fix la stirile de la ora 7, iar toti protagonistii ar fi curs din televizor pe terasa de la Doina (sigur, exceptand criminalii in serie si violatorii). Aceste personaje se strang in gasti bine definite, ale caror lideri se pot observa cu usurinta dupa cantitatile de hohote de ras exprimate de tovarasii de masa, la glumele sale nu foarte reusite. Puterea fiecarei turme stranse in jurul unei mese se poate estima dupa numarul de chelneri transpirati ce cara hrana pe mese, iar pentru observatorii fini (printre care ma numar si eu) puterea turmei se masoara prin numarul de preparate ce nu se afla in meniu dar sunt aduse la masa. Astfel, la Casa Doina mai exista o bucatarie alternativa insarcinata cu gadilarea papilelor specimenelor politice, bucatarie pastrata inca din vremea in care Bobu, Dinca and Co. salasluiau prin acelasi areal.

Un alt obicei al speciei de politician de Kiseleff este acela de a-si consuma propriul soi de vin preferat, astfel incat la o masa de sase exemplare sunt cel putin patru tipuri de vin pe masa – numar intrecut doar de numarul Rolexurilor afisate cu nonsalanta opulenta, atunci cand trabucurile cele mai groase sunt ridicate in aer pentru intinderea de dupa masa. Desi separati de doctrine politice si preferinte culinare, membrii apartinand turmelor diferite au obiceiul pupatului atunci cand se intalnesc. Pupatul se face pe ambii obraji, tare (adica cu tzoc) si cat mai admirativ, fiind insotit adeseori de apelative precum “senatoare, dom’presedinte”, iar in cazul in care membrii apartin unor comunitati de afaceri cu statul, acestea se transforma in “tati, cocos, fratelo”. Ghinionul tau ca viztator, outsider, venit cu familia, ar fi ca langa masa ta cea mica sa se instaleze o masa mare de partid care sa beneficieze de acelasi chelner care te serveste si pe tine. Ti se va scranti gatul dupa o apa minerala.

Revenind la masa, nu am mancat deloc rau la Casa Doina, desi cu hacuri cauzate de aparitia cate unui specimen. De platit am platit serios, dar am considerat ca in pret este inclus si spectacolul oferit cu generozitate, cum ar veni – la o portie de cotlete de berbecutz comandate (90 RON) intra si un Oprisan cu garnitura de varza PSD. Cei mai necastigati sunt strainii, ce nu inteleg nimic din ce se intampla in jurul lor… sau poate cei mai castigati, totusi, reusind sa se bucure de o masa decenta fara bruiaj.

Primordiala concluzie pe care o trag dupa vizitele la Casa Doina este aceea ca acest local ar avea nevoie de o curte mult mai mare, una in care sa incapa cam 18 milioane de cetateni romani cu drept de vot, cetateni care sa aiba posibilitatea sa-si studieze PET-ul electoral mult mai de aproape, atat de aproape incat sa observe ca intre doi mici si o pastrama se mai vinde o bucata de autoastrada, un combinat siderurgic, se mai pune la cale o lege care sa lase loc de spaga sau o taxa pentru acoperirea cheltuielilor de consumatie. Pofta buna natiune!

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Crama Domneasca – restaurant cu viziune voevodala

April 28, 2009 in Restaurante romanesti by leonte | 3 comments

Se facuse seara si in centrul vechi cateva picaturi razlete de ploaie spalau caramida din zidurile fantomatice. Terasele de pe Smardan se golisera alungate de boabele primaverii si totul parea ca intr-o poza alb-negru miscata si cu un sharp indoelnic. Foamea si ploaia faceau ca ritualul cautarii locului ideal sa se transforme intr-o decizie bazata pe principiul “intram in primul”. Pe Selari, o intrare . Deasupra cu litere medievale: Crama Domneasca- restaurant voevodal. Cum bunica imi povestise ca strabunica ei vazuse pe viu un voevov m-am simtit indreptatit sa intru fara frica de a fi legitimat de sange albastru. Inauntru atmosfera promitatoare, spatiu decorat frumos, dar mai important nu kitch. Partea spectaculoasa am descoperit-o in momentul in care am mers spre fundul spatiului ce dezvaluia un perete de sticla in spatele caruia puteai admira ca intr-un acvariu ruinele cetatii vechi ale Bucurestiului. Unul dintre primele lucruri ce mi-au venit in minte a fost acela ca daca mi-ar veni vreun strain l-as aduce aici sa manance. Gandul corect mi-a fost confirmat de faptul ca trei din cele patru mese aflate in jurul nostru vorbeau alte limbi decat valaha. Meniul nu arata rau – continea ceva specialitati interesante, lucruri pe care nu le gasesti prin carciumile cu specific autohton, dar care in fond ( ele lucrurile) sunt puternic autohtone. Astfel puteai alege dintre diverse bunatati la jar ( iar jarul chiar era jar ca l-am vazut) si specialitati cu caracter medieval valah cum ar fi carne la sabie. Toate aratau foarte bine si desi nu le-am comandat pe toate le-am zarit pe alte mese. Spectaculos. Meniul de vinuri merita aplaudat pentru ca ia toate podgoriile din tarisoara Romania si le insira vinurile cele mai rasarite. In timp ce comandam bunatati in peisaj a aparut si un taraf decent ce, recunosc, a fost extrem de discret si cu muzica lautareasca adevarata fara nici un ton sau semiton de manea. Am cam asteptat dupa mancare cu toate ca prin spatiul locantei chelnerii alergau mai ceva ca Doina Melinte, asudand si dandu-si duhul. Toata aceasta alergare a chelnerilor ( multi dintre ei veniti cu transfer de prin locuri precum Terasa doamnei, Casa Banateana , etc – stiti genul ) s-a dovedit a fi nu foarte productiva intrucat timpul de asteptare a fost destul de maricel. Din acest punct de vedere nu va recomand locul daca va grabiti. Mancarea a fost buna, chiar excelenta pe alocuri, pastrama de exceptie si saramura de crap facuta cu dragoste. Portiile = generoase, asa incat daca te duci flamand si comanzi dupa pofta, va ramane multa mancare neatinsa pe masa. La final pe acordurile melodiei “Truli, truli, draga” a sosit si nota. Despre aceasta va avertizez ca este gandita orientat spre vizitatorii straini. Scumputz. Cu toate astea daca le pui in balanta : masa romantica cu vedere la ruine, muzica veche in surdina, mancare romaneasca buna si timp de asteptare lung plus preturi ridicate cred ca crasma in discutie merita vizita pentru ca, nu-i asa, chiorul e rege in tara orbilor.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Rossetya – curat romanesc!

March 10, 2009 in Restaurante romanesti by leonte | 1 comment

Sa zicem ca e duminica, stiti voi ziua aceeea in care vegetam tamp cu telecomanda televizorului in mana inca abulici si ametiti dupa o sambata zbuciumata, cu un ochi razand ca e ziua in care nu facem nimic si cu un altul plangand ca maine este luni. Se intampla ca uneori duminica sa ai nevoie de un pranz fie pe considerentul ca o ciorba acra ar mai sterge amintirea faptului ca in seara precedenta ai avut un dialog mai putin principial cu proprii tai pantofi, fie ca e ziua cuiva din familie si atunci trebuie sa organizezi ceva festiv, cald si intim in acelasi timp. E greu sa-ti iei toata familia plus matusa Tamara, unchiu’ Vasilica si varul Viorel
( proaspat intors din Afganistan cu doua decoratii) si sa incerci sa-i duci pentru ati serba tatal intr-un loc destul de comun pentru toti: nici scortos, nici ieftin, nici fusion, nici traditional de doi bani, nici minimalist, nici kitch. Ei, aici e momentul perfect in care ar trebui sa o cunosti pe Rossetya – o carciuma cu retete boieresti cercate ce-si trage “inspiratiunea” din saloanele valahe de secol 19. Stabilimentul culinar isi are salasul intr-o casa frumoasa foarte aproape de…. ati ghicit : Piata Rosetti. Cu siguranta alegerea numelul nu a fost cea mai inspirata fapta a proprietarilor, mai ales cand mai strecori si un “Y” prin denumire… un fel de Roxy cu doua puncte deasupra de prin oracolele ascunse prin bancile scolior generale din anii ‘80. Tracand peste acest aspect, locul este unul ce merita vizitat caci are lucruri de oferit. Primul lucru ar fi faptul ca aranjamentul interior s-a tinut departe de blanurile de urs puse pe pereti, fiarele de calcat cu carbuni si sculpturile mioritice in scandura de lemn de brad. Restaurantul are doua saloane aranjate cu grija pe cat de cochete pe atat de neutre, numai bune sa starneasca nepasarea ta si aprecierea unanima a familiei tale mai in varsta. Ce e frumos cu adevarat este faptul ca meniul are o introducere crosetatata din cuvinte alese ce te invita respectuos in lumea gastronomica a locantei. Si uite asa incep sa ti se plimbe prin fata ochilor bucate ce suna la fel de bine precum arata si precum le este gustul : Ceafa de mistret cu mere, sos de hrean si afine, Caprioara cu visine, Prepelite la ceaun cu mujdei si mamaliga, Piept de rata cu varza, Picioruse de broasca cu sos de capere. Si daca cumva Al’ batran face o varsta rotunda puteti comanda dinainte un purcelus de lapte auriu, o rulada de iepure sau un fazan umplut… asa ca sa se vorbeasca vreo trei ani de fiecare Paste si Craciun despre ce masa ai organizat tu. Meniul de la Rossetya este intr-adevar unul special in care gasesti bunatati rare. Punctul la care el pacatuieste ( parerea mea) este acela ca e putin prea vast. Dar hai sa zicem ca acest lucru e doar o carcoteala de a mea caci, sincer vorbind, nu am gasit ceva nesatisfacator in tot ceea ce am comandat. Mie in special imi plac prepelitele si gustarea de peste. Prepelitele pentru ca sunt proaspete, bine facute si foarte fragede… genul acela de “pasarica” pe care o mananci cu totul inclusiv cu oasele extrem de crocante si casante, felul de mancare in care nu poti sa te abtii sa nu intervii grotesc cu mainile si jumatate de fata. Iar ca sa mai speli pacatul mancarurilor, lista de vinuri e una decent facuta: vinuri romanesti adevarate, din noua generatie, departe de pasarica de Murfatlar sau comorile dacilor de Jidvei. La final, daca muschii stomacali nu te mai tin pentru o placinta adevarata poti opta romantic si arhaic pentru o dulceata de nuci verzi. Nota e una decenta, dar nu trebuie aratata neaparat unchiului Vasilica ce a fost toata viata lui contabil la CECOOP. Prin urmare Rossetya vine din partea mea catre voi ca o recomandare, una calda pe care v-o fac cu tot statutul meu de familist convins, bucuros mereu la mesele mari cu toti ai mei si mereu zambitor la povestile din armata sau de la Olanesti ale celor mai batrani.
Pofta Buna!

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Legendele unor carciumi de Bucuresti

February 11, 2009 in Observatii culinariarde, Restaurante romanesti by leonte | 2 comments

Exista sau au existat un numar de carciumi in Bucuresti al caror proprietar mi-ar fi placut sa fiu, nu pentru ca locatiile de care va voi vorbi ar fi vreo mina de aur, ci pentru ca sunt o mina de amintiri si povesti stranse intr-o viata. Carciumi vechi, si cand spun vechi spun avantrevolutionare, au mai ramas putine intr-un oras ce cauta noul cu dinadinsul. De fiecare data cand merg la Paris imi face o deosebita placere sa caut pe peretii fiecarui stabiliment culinar in care intru auorizatia de alcool deoarece pe aceasta se afla anul infintarii. In general acolo restaurantele, bistro-urile, barurile sunt chestiuni de cateva generatii, acolo lumea traieste din aceasta afacere si o lasa mostenire, acolo o carciuma este o meserie in care te implici, nu o investitie pe care ai facut-o pentru ca aveai ceva extra bani din imobiliare sau vanzari de masini din Germania. Revenind la orasul de sub Dealul Mitropoliei si la carciumile lui nu ma pot abtine sa nu observ ca din sase carciumi celebre pe care mi le-am dorit doar intr-una mai palpaie usor candela unor vremuri ce le-au facut poveste.
- Caru cu Bere- e cea mai bine pastrata dintre toate. A fost cumparata
( sau ma rog, luata in gestiune) in 2005, usor renovata si repusa in circuit. E tot timpul plina si faptul ca atunci cand treci seara prin fata ei peretii vechi de o suta de ani respira in strada muzica, rasete si sunet de halbe ciocnite, ma face sa ma bucur usor. Am intrat in Car alaturi de noul proprietar in ziua in care a semnat contractul. Am umblat prin toate cotloanele si, fara sa exagerez, absolut orice bucatica de zid, orice masa veche, orice bucata de podea slinoasa respira istorie. A fost momentul in care am plasat-o pe locul intai in ” carciumi pe care as vrea sa le am”.
- Capsa – O carciuma la ale carei povesti am crescut cu gura deschisa, cu mult inainte de a lua contact fizic cu locatia. Fratele bunicii mele
( soferul regelui Mihai pana in 1948) avea o multime de povesti pe care le traise acolo. Ascultam si imi imaginam o lume intreaga de aristocarati, industriasi, mosieri, artisti intre zidurile stabilimentului de pe calea Victoriei. Mai tarziu am regasit exact acea lume imaginata de mine in amintirile lui Alexandru Paleologu depre Capsa. Azi, la 2009, Casa Capsa este o locatie frumos restaurata, dar care a pierdut tot… dar absolut tot din sclipirea si spiritul de alatadata. Mi-e greu sa spun unde ar fi gresala, poate in abordarea noii locatii, poate in meniu, poate in comunicare sau poate (si aici iar il citez pe Paleologu) nu mai exista oameni pentru Casa Capsa. Tristetea localului in discutie ma face sa-l situez pe locul doi in ” carciumi pe care as vrea sa le am”
- Ciresica – celebritatea acestei carciumi vine din postarea ei in imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generatii de artisti celebri s-au oprit la Ciresica dupa repetitii pentru ” una mica” si au plecat de acolo doua zile mai tarziu. La Ciresica se obisnuia sa bei vinul pe “doape” adica, atunci cand comandai o sticla de vin ti se lasa dopul pe care il bagai in buzunar. Dimineata la nota, numarul dopurilor din buzunar trebuia sa corespunda cu cel al sticlelor de pe nota. Din gama povesti cu celebritati, la Ciresica vodka se servea in pahare mari de apa, iar apa in pahare mici de vodka, astfel ca pentru privitorii neavizati “maestrii” pareau ca beau multa “apa” cu putina”vodka”. Locatia a fost scoasa si ea la vanzare la un moment dat, acum s-a redeschis renovata intr-un stil ce o face o alta cafenea din Bucuresti, practic singurul lucru autentic ramas este numele. Pentru ceea ce putea fi, Ciresica intra pe locul trei.
- Nicoresti- asta e un local aparut in perioada comunista si celebru pentru faptul ca era loc de petrecere pentru securisti. Unii l-ar darama pentru asta, eu sunt de parere ca o istorie se asuma, ba mai mult atunci cand devine istorie ar trebui profitat. In ziua de azi Nicorestiul este exact ca acum 20 de ani, chelnerii sunt si ei de atunci…ba mai mult recunosc in cate un client ce sta singur la o masa nostalgia unei persoane care a cunoscut vremurile de glorie ale stabilimentului. Din pacate Nicorestiul este o carciuma ce merge in virtutrea unui renume si va sfarsi ca atare fara nici o idee de reinventare. Locul patru
- Bolta Rece- celebra si ea pentru petrecerile fara termen si pentru lumea pestrita, pentru mititeii deliciosi si vinul dosit. In ziua de azi aceasta locatie reprezinta cel mai bine dintre toate locatiile pomenite termenul de ” s-a dus”. A fost renovata prost, kitch, nu mai spune nimic de istoria ei. Un loc frumos ratat impardonabil ce intra pe locul cinci.

Trofeul ” carciumi pe care as vrea sa le am” il acord de departe locatiei ce a fost ” Sarpele Rosu”. Astazi o ruina in curs de demolare ce inghite in molozul si praful daramaturilor povestile lui Iordache, Dinica, Banica, Nelu Ploiesteanu si al altor personaje ce au facut din acel loc cel mai bohem teritoriu bucurestean al ultimilor decenii. Locatia si-a depasit de mult statutul de carciuma, a devenit legenda inca din timpul in care functiona. In 1998 intr-o vreme in care eram mult prea tanar si mult prea sarac, proprietarul Sarpelui Rosu mi l-a oferit, locatie + brand, in schimbul sumei de 90 de mii de dolari. Evident ca nu ii aveam, dar am ramas cu acea convingerea ca intr-o zi il voi reinventa. Din pacate timpul nu asteapta iar eu nu am fost, se pare, destul de convins. In curand acolo va rasari probabil un bloc din ai carui pereti noii locatari vor auzi speriati noaptea acordurile lui ” La Chilia-n Port” iar luminile citadine vor crea in dormitorul lor din umbre, silueta cocosata peste o masa a lui Iordache.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Exercitiu de arheologie culinara

October 14, 2008 in Observatii culinariarde, Povesti de calatorie, Restaurante romanesti by leonte | 2 comments

Experienta de care va voi povesti a venit exact in momentul in care cautam, fara a avea vreo stea polara, un loc care sa ma scoata din cotidianul culinar, din acest mariaj cu restaurantele si mancarea urbana ajuns la momentul critic al certurilor, reprosurilor si mai ales al jignirilor reciproce. In mijlocu acestei crize a gurmandului de 33 de ani am trantit usa orasului, m-am urcat in masina si am pornit-o spre nord, spre civilizatii mai asezate si mai intelegatoare, spre spirite necangrenate de fusion si inimi neintinate de sofran sau alte condimente exotice. Astfel norocul, intamplarea si un prieten m-au facut sa-mi salvez sufletul intr-un loc ce ar trebui declarat centru de dezintoxicare cosmopolita. Este vorba despre un sat la 25 de km de Sigisoara pe numele sau CRIT. Un sat de sasi timp de mai bine de 700 de ani si parasit de numai 20 de ani ( povestea plecarii masive a sasilor din Transilvania dupa Revolutie este un subiect complex si foarte trist). In fine Crit este un sat plin de case sasesti superbe, pline de istorie si povesti a caror existenta in ultimi ani se datoreaza in prportie de 90% implicarii Fundatiei Mihai Eminescu Trust ( fundatie ce apartine printului Charles). Daca aceasta fundatie nu s-ar fi implicat in restaurarea, conservarea si ocrotirea acestor case probabil ca toate ar fi fost invadate de triburile de romi reprezentate puternic in periferia satului, iar eu probabil ca nu as mai fi avut subiect pentru acest articol. Lasand la o parte comentariile de implicare sociala precum si cele legate de puternica nepasare ( i-as spune de-a dreptul durere in cur) a autoritatilor romane, voi trece usor spre ceea ce m-a facut sa scriu despre Crit pe un blog de mancare.
Nu exista restaurante, carciumi sau bodegi, in schimb poti manca acasa la oameni, la Criteni – oameni primitori si veseli de cateori cineva le calca pragul satului. Obisnuiti cu turistii englezi ( prezenti mai mereu prin sat in cautarea ineditului), oamenii nu au nici o retinere sau complex in a te invita sa stai cu ei la masa – un obicei atat de straniu intr-o Romanie egoista si secata de sentimente de proprietate si intimitate. Stand cu acei oameni simpli la masa vei avea parte de una dintre cele mai mari revelatii culinare intamplate vreodata. Gusturile, aromele si savoarea mancarii te vor invita intr-o calatorie in tara copilariei tale. E imposibil ca stand si gustand din masa imbelsugata sa nu ai flash-uri in minte cu cate o bunica pe care o adorai in copilarie, ori cu imaginea mamei tanara gatind sambata. Ceea ce iti ofera oamenii de acolo la masa este mai mult decat mancare, este o plimbare culinara prin caldura si intimitatea caminului familial.
Am mancat la Nea Nelu Suciu si la doamna Mihaela Ghita de la casa cu Zorele si de fiecare data am avut aceeasi senzatie.
M-am inclinat cu respect in fata ciorbei de cartofi cu tarhon care bate de departe orice ciorba incercata vreodata intr-un restaurant, m-am bucurat de tocanita de pui facuta pe masina de foc si servita cu varza calita, mamaliga si iaurt de bivolita si m-am entuziasmat cand sotia lui Nea Nelu a pus pe masa un ied facut la cuptor in sos de vin si ceapa rosie. La micul dejun vei avea de ales intre 8 si zece tipuri de gemuri si dulceturi, lucru la care cei din Crit cred ca sunt campioni mondiali: dulceata de afine , de zmeura, de mure, de coarne, gem de cirese amare, de porumbe sau de prune uriase. Despre nenumaratele tipuri de sarmale stropite bine cu iaurt de bivolita si inconjurate de ardei proaspat culesi de pe vrej nu o sa spun decat ca sunt una dintre piesele de rezistenta. Ce m-a mai miscat profund este o specialitate pe care am intalnit-o acolo pentru prima oara : GASCA. Ei bine, nu e vorba de pasare, ci de un preparat facut din mamaliga cu trei tipuri de branza de capra, bagata la cuptor in ceaun. Un fel de bulz mai elevat care poarta aceasta denumire datorita faptului ca branza infloreste din mamaliga si arata ca penele de gasca. Deserturile sunt acelea pe care le-ati gustat cu siguranta prin copilarie : placinta cu mere, clatite cu dulceata, placinta de dovleac. Alaturi de acestea am gustat niste prajituri sasesti de exceptie, prajituri “pierdute”; pierdute datorita faptului ca sasii nu mai exista sa le faca, femeile din sat care mai stiu cum se fac imbatranesc, iar intr-o buna zi, nu va mai ramane nimic din aceste traditii . Trist dar aceasta este povestea unei Romanii plecate de acasa prin strainatate la munca. Mi-e teama ca nimeni nu va mosteni aceste traditii, iar ele nu vor razbi pana in secolul viitor. Incet, incet lumea satului autentioc, acea lume ce sta inconjurata in memoria noastra afectiva de un hallow de lumina, acea lume ce a inventat simplul, decentul si bunul gust, va disparea luand cu ea toate aceste senzatii culinare unice, aceste parti din viata noastra pe care ar trebui intr-un fel sau altul sa le aparam ca parte integranta a identitatii noastre personale.
Pana atunci va invit sa fugiti din oras in fiecare clipa in care puteti si sa o luati spre nord spre Crit, Viscri, Muller, Fisher, spre acele locuri ce va vor bucura si va vor reintoarce catre simplitate, sinceritate si liniste.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Casa Bana- zona libera de hipermarketuri.

September 26, 2008 in Restaurante romanesti by leonte | 2 comments

Daca m-as fi nascut poet probabil ca instinctul mi-ar fi dictat sa scriu o cronica in versuri despre Casa Bana, o oda patetica si pasionala: Oda dependentului de gusturi si al robului spritului de dupa-amiaza, Imnul lui “Pierde Ziua” si al tovarasilor sai, cantecul Ajunsului cu visuri de ratare. Cum in ziua in care nastea mama mea stocul de poeti era deja epuizat si singurele locuri vacante erau la epigoni si catrenisti funerari, am hotarat sa urmez o cale prozaica fapt ce face ca urmatorele randuri sa fie banale in comparatie cu ce experiente poti trai la Casa Bana. Locatia in discutie e un soi de haiduc al restaurantelor de pe la noi, un Pintea al vremurilor noastre. In ziua in care administratorii, proprietarii si managerii restaurantelor bucurestene ieseau cu cosurile gemand de greutatea din Metro, Selgros, Carefour pregatindu-se sa serveasca mancare traditionala in containere chinezesti, la Casa Bana se carau saci cu vinete aduse de la tara pentru a fi coapte si transformate in “zacusca de vinete iute”. In clipa in care bucatarii de prin urbe desfaceau conserva de muraturi bulgaresti si taiau subtire mezelul ce nu a vazut niciodata carnea, la Casa Bana se turnau gogonele in butoaie si se intorcea pastrama in afumatoare. Mi-e greu sa numesc Casa Bana restaurant… l-as jigni, cred ca termenul cel mai propriu ar fi “la cineva acasa”, si asta e de fapt. O poarta rosie pe o strada pierduta in buricul capitalei, fara firma, fara vreun indiciu ca acolo s-ar afla un loc public de destrabalare culinara. Intri in curte, mergi pana in fund si dai de niste mese, o bolta de struguri, un butoi cu must. Poti avea impresia ca ai gresit adresa, pare o curte de oameni. Carciuma nu are nici o treaba cu vreun concept de amenajare… nimic, nu asta e important. Daca sunteti dependent de farfurii Villeroy sau de pahare Versace, daca nu mergeti la toaleta decat daca are sonata 9 a lui Beethoven pe fundal sau daca vreti un chelner cu butoni la camasa, atunci uitati de acest loc. Casa Bana are un singur rationament pentru care merita vizitata – mancarea. Tot ce se mananca este produs in interioul acelei curti si este dedicat oamenilor ce cauta gusturi pierdute din copilarie, oamenilor ce sa pot lasa prada unui desfrau gastronomic. Ciudat e faptul ca strainii inteleg acest loc mult mai bine decat multi romani, sunt fascinati de ancestralitatea meniului si de simplitatea conceptului. Zilele trecute am fost sa mananc (din nou) impreuna cu 3 prieteni. Va voi povesti meniul pentru a-mi sustine teza. Parjoale proaspete de porc cu marar, zacusca de vinete iute ( vinete proaspat coapte, cu ceva ardei iute prin ele ca pentru cunoscatori), placinta din branza de capra cu chimen, piept de rata afumat ( repet- toate mezelurile si preparatele din carne sunt facute acolo), batog de morun, icre de stiuca, paine facuta in casa mare cat un soare la apus, cu coaja groasa si gust de grau, apa minerala in sticla de sticla. Peste toate astea, oamenii fac un fel de foie gras local din ficat de rata – o splendoare calorica cu accente de monument papilar. Pastrama de berbecut s-a topit in gura si s-a scurs in inima. Carnatii sunt facuti cu pricepere, rabdare si stiinta. Totul stropit cu must din butoiul din curte si tuica galbena, iar pe fundal (joi la pranz) o petrecere, cu lautari si voie buna. In meniu gasiti urs, mistret, morun, nisetru si tot ce nu ati crezut ca veti mai trai sa cititi in Bucuresti. De cate ori mai vine pe masa cate un preparat, instinctual iti vine sa aplauzi. Concluzia unica pe care o poti trage dupa o masa asezata este aceea ca restaurantul Casa Bana nu vinde mancare, vinde senzatii si stari ale caror catalizator imoral are radacini culinare. Nu stiu cat va mai exista acest loc ce sfideaza legile europene si comunitare de echilibru alimentar si de control riguros al produselor, cat va mai trai acest cuib de anarhisti ce sfideaza fortele supreme ale hipermarketurilor si legile globalizarii… probabil ca nu foarte mult in tara lui “conserva” si in cartierul lui “semipreparat”. Insa atat cat va mai trai, eu unul voi fi acolo pentru a ma bucura de fiecare clipa a inocentei unei bucatarii libere!

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Mustariile – fantomele unui timp pierdut.

September 17, 2008 in Observatii culinariarde, Restaurante romanesti by leonte | No comments

E ciudat si induiosator in acelasi timp, cum din toate obiceiurile si tabieturile carciumilor bucurestene de inceput de secol XX, mustariile au fost singurele care au razbit pana in conteporaneitate. Bucurestiul si mustariile au o relatie veche de dragoste. Inceputul de secol gasea urbea inconjurata de podgorii – Tunariul, Colentina sau Pantelimonul, erau randuri intinse de vie in al caror capat tronau nuci batrani si incarcati. Imi imaginez, toamna, frumusetea culesului, sute de oameni printre randurile de vie misunand pe locuri in care astazi se afla baietii de dupa bloc, sau vre-un avion monument postat de un primar de sector mai”estetic”. Odata cu acest nobil obicei al cultivarii vitei de vie in Bucuresti tronau catedralele petrecerii- mustariile. Una dinte cele mai celebre se chema “Trei Lulele”, iar legenda spune ca avea clienti ce intrau la primul must pus pe masa si iesau cand acesta era deja turburel. Nu stiu cum au trecut ele, mustariile, peste amnezia fortata a perioadei comuniste, nu stiu cum au reinviat( ca si obicei) intr-o epoca moderna dominata fie de cultura fast food, fie de un cosmopolitism exagerat, sau in cel mai rau caz dominata de o profunda ignoranta culinara, culturala si sociala. Cert este ca atunci cand prima frunza cade din copac manata de ploaia ursuza a inceputului de toamna, pe mine unul ma apuca un dor nebun de zacut, povestit, mancat si binenteles de baut intr-o mustarie. Au ceva care ma atrage la ele, un aer arhaic, amestecat cu bucuria bautorului patimas de a gusta din forma embrionala a vinului. Imi plac, imi place momentul acela cand pe cate o intrare de carciuma, apare o bolta de coceni de porumb, pe care sta scris stangaci: “mustarie”. Din pacate de la an la an raman tot mai putine restaurante romanesti ce promoveaza acest concept. Totusi daca vremea si pofta nestavilita de must, va da afara din apartamente, se gasec vreo doua locuri care sa va domoleasca pornirile.
Celebra “Terasa Doamnei”, este in continuare pe pozitii. Caprioarele inca se plimba printre mese (atat vii cat si in varianta “specialitate vanatoreasca”), ratele de la intrare miros in continuare la fel de urat, dar sunt o atractie unica pentru copii, chelnerii sunt cam aceeasi. Mancarea este la fel. Daca o sa vi se para mai proasta, este datorita faptului ca am evoluat cu totii ca indivizi si ca gusturi, mancarea este neschimbata din 1990. Mustul insa curge, e bun, uneori are usoara tenta de turburel, ceea ce va va impinge vreo doua zile prin toalete de ocazie dar, asta e, tributul mustului. Pastrama de oaie e la locul ei, muraturile foarte bune. Ce s-ar mai asezona cu intregul concept ar fi gratarul de organe ( ouau cum suna!!!):creier, rinichi, ficat, inima de porc! Si daca colesterolul nu o ia razna de tot, puteti sa va duceti usor si spre carnaciorii asezonati neaparat cu program folcloric. Daca nu sunteti iubitori de folclor, nu-i nimic, o sa deveniti, deoarece programul este lung. Incercati totusi pe week-end sa sunati inainte de a merge pentru ca e si sezon de nunti, nu-i asa? Pe acelasi gen, dar mult mai bohemo-comunist este “Nicorestiul”. Adanciti-va in crama pe seara cu vreo 4 prieteni, luati o litra de tuica pe care sa o consumati din cand in cand intre paharele de must( astfel nu va veti omori stomacul de tot), chemati lautarii, puneti portofelul pe masa si ne mai vedem de dimineata.
“Carul cu Bere” este varianta spalata si stilata a mustariilor. Poate atmosfera nu este la fel de decadenta dar, cu siguranta, nici petele pe piele nu o sa apara a doua zi. Mustul bun-bun, muraturi de butoi si atentie : pastrama de berbecut tanar. Piesa de rezistenta din aceasta oferta de mustarie mi se pare de departe CIOLANUL DE BERBECUT. Ar fi ultimul lucru pe care l-as manca inainte sa mor….offf!! Oricum daca ar fi sa o luam incet si asezat, aici s-ar cere celebrul ” platouas”, in care cu voia dumneavoastra eu asi pune pastrama, niste carnati de plescoi, cativa mici, carnati de oaie, niste cotlete de miel la gratar si multa ceapa si paine de casa. Iar la final, pentru campioni, pentru alergatorii de performata, ciolanul. E mult ? E acu’ odata in an n-om muri. Si ca tot am ajuns la “Caru cu Bere:, vreau sa subliniez faptul ca berea este foarte buna si foarte variata. Asta in cazul in care bem doar un pahar de must la inceput de fason, dupa care ne pregatim de cursa lunga. Daca e si caldut afara e o poezie sa stai pe terasa si sa privesti linistit biserica Stavropoleus, in timp ce din interior razbate incet muzica vre’ unui cvartet de coarde ce mai canta ocazional prin locantie. Acelasi meniu adaptat pe profilul mai putin avut si mai putin bohem se poate regasi in lantul “City Grill” ( acelasi propietar), eu insa recomand Carul.
Daca oferta de mustarii vi se pare saraca, sunt sigur ca prin cartiere mai rasar una-doua de ocazie. In ultima instanta, duminica dimineata in piata la Obor sau la Matache, sunt cativa tarani care vand must. Cu mustul achizitionat din piata si niste carnaciori si pastrama de pe la o macelarie celebra, va puteti “aciua” prin curtea unui prieten mai ajuns, cu casa in Pipera-Tunari si experimenta propria mustarie pe locurile in care altadata, se intindeau in soarele zgarcit al toamnei, vitele unei vii ce nu mai este.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Atentie, Piata Lahovari!

September 11, 2008 in Observatii culinariarde, Restaurante romanesti by leonte | No comments

Prin 1992, cand am ajuns in Bucuresti ca proaspat student, soarta a facut ca prima locuinta cu chirie pa care am gasit-o sa fie o mansarda in Piata Lahovari. Mansarda cu pricina nu avea mai nimic, nici pat, nici apa calda sau rece, nici masa, nici macar un bec decent de 40 W. Avea in schimb un lucru mult mai de pret ce mi-a ramas intiparit in suflet, pana in ziua de azi: o incredibila panorama asupra Pietei Cosmonautilor ( caci asa se numea pe atunci). Am ramas indragostit de mica piata a unui Bucuresti mare. La 2008 nu s-au schimbat multe lucruri in existenta si structura spatiului, in schimb aceasta este azi populat de un numar maricel de carciumioare si cafenele. Poate fi incantator la prima strigare, un soi de piata parisiana “les mares”. Din pacate lucrurile sunt departe de a fi ceea ce ar trebui sa fie, sunt mai degraba o expresie a neputintei dambovitene de a pune in valoare un spatiu, ma repet, absolut fascinant. O sa incep cu cea mai vie expresie a acestei neputinte : COS (obiectul in care de obicei ne aruncam gunoaiele), in cazul de fata Clubul Oamenilor de Stiinta. Suna superb, bohem, putin retro, intr-o tara in care oamenii din aceasta tagma sunt foarte greu de gasit. ” Ce stiinte ilustre s-or intalni aici?”, m-am intrebat. Raspunsul mi-a venit aproape instantaneu, cand am intrat: stiinta combinatiilor si a spagilor centalizate. De ce? Cum e posibil ca intr-o cladire de o frumusete dezarmata si extrem de rar intalnita in Bucuresti sa functioneze ( fix ca la 1984) un restaurant de nunti, botezuri si alte evenimete festive? Aceasta “unitate de alimentatie publica”, caci altfel nu pot sa o numesc, isi bate joc de principiile primarte ale bunului simt. O terasa in curte cu mese capatate de pe la sponsori, cu umbrele branduite variat, cu chelneri duhnind a transpiratie si lene, avand un limbaj sumar ce s-a oprit din dezvoltare prematur! O clica de birocrati ce inceraca sa faca un “platouas’ cat mai costisitor pentru nunta dintre un manelist si o proprietara de coafor, un izvor nesecat de dezinteres oprit din pornirea catre kitch-uri atroce doar de faptul ca nu se poate interveni in arhitectura unei cladiri de patrimoniu. Legati-ma, biciuiti-ma si aratati-mi oamenii de stiinta, ca sa mor impacat. Buimac de aceasta experienta frustranta, am iesit pe poarta si am vrut sa ma redresez intrand alaturi, intr-o terasa nou-nouta, pe numele ei ” Embassy”. Nu am inteles de unde vine numele, deoarece nimic din ce se intampla acolo, nu m-a facut sa ma gandesc la relatii externe. Dupa figuri, locatie de semifitze, as zice. Numita locatie dispune de o casa superba, nerenovata si in care din cate mi-am dat seama nu se poate intra ( client fiind ). Curtea, ca si spatiu este uimitoare prin proportii, este foarte mare pentru genul de curti din centrul urbei. Din pacate este singurul lucru ce o face uimitoare, in rest JAPCA! Dezinteres, nestiinta, aroganta amestecata cu celebrul ” las-o ba ca merge asa”. Minunatul spatiu a fost tratat fix precum garajul unei ambasade! Peretii tapetati cu mash-uri, niste baldachine inspirate ieftin de prin alte locatii, mese la kilogram si umbrele cu branding (normal). NIMIC! Nimic care sa te faca sa ramai, nimic care sa-ti dea senzatia ca omu’ care a pus mana pe spatiul acela este omul care il merita. Cand vad asemenea locuri fara pic de sare si piper ma intreb la ce se uita investitorul roman de carciumi, atunci cand pleaca in strainatate? La outlet-uri, cred, in nici un caz la carciumi!
Mai departe, la nici 20 de m de locatia certata mai sus se afla cafeneaua/cofetaria/patiseria/ceainaria numita: “Casablanca”. Nici o legatura cu filmul, dar nici cu domeniul in care activeaza. Locatia in discutie activeaza in zona de vreo 5 ani. Performanta cea mai mare este ca aceasta cafenea/cofetarie/patiserie/ceainarie a reusit sa fie mai proasta de la an la an. Cafea execrabila pentru o cafenea, prajituri mediocre pentru o cofetarie, nimic demn de o patiserie si ceaiuri mult prea comune pentru o ceainarie. Populatie exista pe terasa atata timp cat la Mac Donald’s e plin. Peste drum de cafenea/cofetarie/patiserie/ceainarie se afla o chestinune interesanta, dar in care marturisesc ca nu am intrat datorita unei dileme. Va vorbesc despre “Chocolat”, locul in care poti sa bei ciocolata si sa te bronzezi la aparate. Dilema mea este urmatoarea: daca vreau sa beau o ciocolata trebuie neaparat sa ma si bronzez? Cum nu sunt un fan al bronzului gen Anda Adam, am ezitat sa beau ciocolata. Oricum interesant si probabil placut pentru un anumit public.
Bine plasat pe piata si de ani buni pe pozitii se afla celebrul “Zerilo’s”. Pentru necunoscatori o sa dau cateva repere socio-culturale ale acestui templu de latinitate. Proprietarul este una si aceeasi persoana cu proprietarul celebrului si multrespectatului club “Bamboo”. Asociat se pare ca ar fi Catalin Botezatu.
Asadar:” Pofta Buna!”.
Ultimul, dar nu cel din urma , la limita Pietei este “Escu”. Deloc fenomenal este, cel putin, cel mai cinstit loc din zona. Romanesc urban, fara pretentii, decorat fara saritura peste cal, locul merita vizitat mai ales in serile ploioase cand ai chef sa stai de vorba cu un prieten departe de locurile mondene. O mancare calda, trei sticle de vin si o masa in geam te vor face sa te gandesti ca uneori, atunci cand nu stii, sau nu poti, este mai bine sa incerci sa faci lucrurile simplu. La Escu se termina Piata si incep stradutele…dar acolo e o alta poveste pe care o voi spune altadata.
In concluzie, daca vreti sa va petreceti timpul liber frumos, evitati Piata Lahovari, daca aveti probleme cu vederea, atunci spitalul de ochi din zona va sta la dispozitie.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)