Retaurante arabesti

You are currently browsing the archive for the Retaurante arabesti category.

cafea

Inainte de a incepe povestea de azi din seria 1001 de restaurante, am sa fac o scurta trecere in revista a lucrurilor legate de turci, ce cohabitau in vastul apartament al subconstientului meu. In afara faptului ca in copilarie scoala mi-a bagat in cap faptul ca sunt un neam cu care ne-am batut tot timpul, ne-au luat virginele si aurul, ne-au obligat sa ne otravim fantanile, turcii mai insemnau blugi Piramide, izvorul de inspiratie pentru manele, bazaruri, paine turceasca, Hagi, aur la kil, dar si anumite sentimente nostalgice legate de turcii de pe la noi: Ada kaleh – insula scufundata, colegii mei turci din liceu si baclavalele lor impecabile. In esenta, o amestecatura intreaga de imagini frante si sentimente contradictorii.

Pe strada Franceza un turc si-a deschis un restaurant. Nu e nici cafenea, nici cofetarie cu baclava si rahat si nici turcul nu are fes precum Cadar, e restaurant in toata regula, cu canapele si mese mici, cu meniu asternut pe hartie si chelneri cu palm. Impreuna cu un grup mic de viteji vlahi am descins in plina seara cu foamea scoasa din teaca in stabilimentul turcului, sperand sa-i luam pe otomani prin surprindere si sa le taiem beregatile pe blog, sa curga sange in memoria lui Stefan si a lui Mihai Viteazu’, ca tare au mai suferit si ei. Noaptea era tanara si luna se  ascundea in nori, lasand sa ni se vada arareori fetele hotarate.

De cum am dat buzna, am fost intampinati de un ienicer si doua cadane ce ne-au asezat respectuos la masa, contra-atacand  cu cateva meniuri. Inima ne batea in piept mai ceva sa-l sparga, pe fundal se auzea “loosing my religion” cu aranjament orchestral oriental; ne-am luat sufletul in dinti si am deschis meniul.  Oracolul meniu ne-a asternut in fata  viitorul: osti intregi de mancaruri de la Inalta Poarta ne-au asaltat privirile, veneau spre noi toate, in valuri ametitoare, incat cu greu am tinut piept ispitei de a nu comanda tot. Am comandat cam jumate…:))) Ma rog… vreo 8 antreuri, 5 feluri principale si vin din provincia libera Firenze. Tanarul spahiu ce ne lua comanda era el insusi putin incurcat intre dulcea limba turca in care era scris meniul si gagetul cu touch screen din tara soarelui rasare, in care incarca pohtele noastre.

A urmat  o clipa de ragaz in care am beut ceva tutun  si am schimbat niste strategii amicale intre noi. Era linsitea dinaintea unei mari batalii, pe care istoria avea s-o aseze in anale sub numele de “Marele Ospat de la Divan”. Dintr-o data am simtit cum incep sa se miste frunzele, cum pamantul incepe usor sa trepideze de copitele neimblanzite ale chelnerilor si cerul sa se intunericeasca, ca atunci cand soarele se ascunde dupa luna. In zare se vedea  marea armie culinara otomana condusa de Soliman Spahiul, cu steagurile ridicate a urgie si platourile lucind amenintator in lumina lampadarelor de Istanbul. “Curaj vitejii mei!” le-am strigat, “nu s-a nascut inca pagan sa ne doboare, sa ne calce tarisoara asta a noastra in care am crescut la adapostul porcului si al cartofilor prajiti”.

Si au inceput dragii mei sa desfasoare frontal si pe flancuri dinaintea noastra pite rumene si vinete picante, iaurturi racoroase cu menta si rosii coapte cum numai ei stiu. Si cand credeam ca le-am dovedit cu ajutorul Celui de Sus si a vinului papal, a venit urgia cea mare… kebabul, printul carbunilor, sub diverse aspecte. Nu stiu in cate mese ati luptat voi, dar eu ca razboinic destoinic (ale carui cicatrice lasate de arome de pretutindeni inca se vad pe suflet) am simtit cea mai dulce injunghiere a ego-ului meu valah. Kebabul venea din alta lume, purta in el pagini de istorie si civilizatie orientala, secole de oi sacrificate si mii de mile de talent. Ca orice cavaleri ce-si cunosc limitele, ne-am plecat in fata cuceritorului si am promis ca acceptam vasalitatea si ca vom trimite anual cateva sute de suflete culinare virgine drept tribut.

Restul e istorie: kataiful si baclavalele, narghileaua minunata si… CAFEAUA TURCEASCA. Asta a fost ultima lovitura inaintea notei. Servita superb, in cesti cu invelitoare de alama si capac, cafeaua avea  ceva din unduirea unui sitar si din arsita sfasietoare a bazarurilor – fusese anume creata pentru a asterne linistea si pacea in sufletele zbuciumate de placerile bizantului. In cele din urma a sosit si nota (nu de neglijat) dar si vestea ca in bazarul deliciilor orientale cardurile bancare nu prea merg. Cum de bani pesin nu prea aveam partea in acea seara, am lasat zalog doua romance si am plecat prin ploaie in cautarea unui bancomat zburator. Festinul culinar fusese insa atat de intens,  incat prin perdeaua tesuta de ploia inca tomnateca Dambovita ne-a parut pentru o clipa o lucire a Bosforului.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.8/10 (17 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +9 (from 15 votes)

Intr-o minunata zi de marti, intr-un Bucuresti lenes si saracit de locuitorii plecati in vacante, am avut parte de un menaj a trois culinar cu specific, adica eu si doua restaurante: un grecesc si un libanez. Probabil ca patura de canicula asternuta peste urbe si peste starea mea de spirit mi-a impins subconstientul in cautarea unor bucatarii de pe malul batranei Mediterane, caci vorba aceea, daca nici ei nu stiu sa manace pe caldura, atunci cine?

La pranz, sincer as fi cautat un loc racoros sub o salcie din Herestrau, sa ma intind letargic si sa ma trezesc de abia spre asfintit, eventual in suturile unor gardieni publici. Totusi o nostalgie elena m-a facut sa poposesc pe bulevardul Decebal (rege dac, 87-106 dc) in fata unei constructii numite EL Greco. Auzisem de la un prieten ce auzise de la un alt prieten grec ca s-ar manca bine. Locul de un kitch rar, o adevarata perla a lipsei de simt estetic: ferestre din lemn albastre (gen San Torini) si coloane ionice (mai ceva ca pe Acropole), asezonate cu plase de pescuit din plastic (de provenienta complex Europa sau Doraly) si amfore printate (probabil filiera China) – toate la parterul unui bloc constructie RSR 1987. Piesa de rezistenta a acestui complex este de departe fantana (arteziana cred, caci nu functiona) din fata parterului de bloc, construita in spatiul verde de peste trotuarul pietonal, fantana ctitorita din pietre de rau batute, in dulcele stil Moeciu-Bran. M-am asezat totusi, deoarece sunt o persoana destul de greu de oprit cand intru la o idee.

Meniul, ca si continut, promitea, ca si design se incadra perfect in atmosfera – avea poze la fiecare fel. Un chelner inalt, de etnie nomada, ne-a intampinat cu un zambet imens, ce lasa sa se vada printre dintii mari si rari o ciunga de culoare verde fosforescent. Am comadat un vin grecesc, ca de, asa se face, iar chelenrul ni l-a adus cu fast, l-a desfacut, l-a turnat in pahar, l-a amestecat, si-a varat nasul imens in pahar, mai sa atinga cu nara licoarea, a exclamat:” foarte bun” si ni l-a facut direct spritz, fara sa ne intrebe daca nu cumva il vroiam sec. Am comandat de toate, de la celebrele antreuri cu tzatziki, masline, vinete, feta in cuptor, sardine marinate, pana la felurile de baza cu calamari, caracatita, creveti etc. Mancarea nu a fost rea, a fost chiar buna, inca departe de ceea ce se intampla in Grecia, dar buna. Caracatita frageda, tzatziki-ul corect, feta din cuptor – cam telemea. La final am platit 200 de RON in 2 persoane si am parasit incinta.

Cand soarele s-a ascuns obosit dupa linia orizontului, am tras in fata carciumii El Bacha din Pipera. Carciuma o stiam de pe vremea cand se situa in Mariott sau in Herastrau, asa ca am pasit cu incredere in incinta vilei de pe malul lacului Pipera. Terasa mare, cu vedere la lac, cam lipsita de vegetatie. In mijloc – “fantaitza”, de data aceasta din fier si ceva mai de bun gust decat cea de la El Greco. In ansamblu Libanezu arata mai bine decat Grecu. Meniul, ca si la colegul elen, cu poze. De data aceasta insa, print de buna calitate si poze facute cu stiinta.

Am comandat un vin libanez ce a reusit performanta sa fie ceva mai scump si mai prost decat ala grecesc. Chelneritza nu asa joviala precum colegul de breasla din Bv. Decebal, dar cu siguranta mult mai aiurita. Ca si in experienta de la pranz, am comandat din toate pe degustate. Ce e drept, mancarea din Beirut a fost in multe privinte superioara celei din mica Atena de bariera Vergului: prezentare, varietate, inovatie etc. Daca e sa fac o mica paranteza si sa vorbesc de restaurante libaneze, cred ca El Bacha dpdv mancare se afla in primele doua. Cand ne bucuram mai mult de savoare kebbech-ului si a labnech-ului, ne dadeam ochii peste cap de la kafta si vita cu rodii, am avut parte de un atac miselesc, prin surprindere, comparabil doar cu ceea ce s-a intamplat la Pearl Harbour. O escadrila de tantzari s-a napustit asupra noastra fara mila, fortandu-ne sa cerem cat mai grabnic nota. In meniu din pacate nu era trecut niciunde Autan-ul. Am mai avut totusi vreme sa savurez un Arac, pentru a-l plasa spre comparatie in stomac langa Ouzo-ul de la pranz. Platit 300 RON in 4 persoane plus un copil, parasit incinta cu basici de la zburatoare.

Acum nu-i drept sa compar doua bucatarii atat de ofertante precum cea libaneza si cea greaca. De aceea nici n-am s-o fac. Pot insa sa compar doua carciumi si sa spun ca Xerxes l-a cam batut pe Leonidas, cum ar veni El Zorab a tracut linia de finish la o lungime in fata lui Pegas. Ce-i drept, pe Pegas nu l-a ajutat deloc designul.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 6.0/10 (1 vote cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Ca sa ajungi la Naser trebuie sa indeplinesti anumite criterii fara de care va fi extrem de dificil sa intelegi, sau sa agreezi locul in cauza. In primul rand ar trebui sa fi vaccinat, in al doilea rand ar trebui sa ai un dezvoltat simt al umorului, sa nu ai greturi, sa nu ai tricou cu Bush sau USA, sa fii curajos, sa-ti placa cu adevarat sa mananci, sa ai in abonamentul de cablu Discovery si mai ales sa fi adept al conceptului : daca arata bine, e bun de mancat. Daca stati binisor la aceste criterii puteti sa va luati un prieten doi si sa incercati Naserul cu degetul. Arabu’ proprietar are sub acelasi acoperamant de poliplan o frizerie ( de barbati) o macelarie si vreo 6 mese de mancat… ca sa ai de unde sa alegi, un soi de mall de Afganistan. Locul este pentru cei aventurieri o adevarata poveste. Deschizi o usa ce scartaie si zdruncina vreo doi clopotei si te pomenesti in fata unui galantar plin cu carnuri puse una peste alta. Vitrina are pete de sange inchegat si amprente de degete. Imediat in stanga zaresti mesele, iar pe un scaun cu o casa de marcat in fata sta Naser alaturi de o sotie ( imbracata corespunzator ) cu un prunc in brate. Proptit in perete cu dibluri un televizor pseudocolor pe care ruleaza un singur post Al Jazira. O iei incet prin acest peisaj si iti gaseti loc la o masa ale carei scaune de duzina au plastic pe ele ca nu cumva sa le murdaresti sezutul din musama. Te-ai asezat. In stanga si in dreapta ta se vorbeste limba Profetului Mahomed. Faptul ca la doua mese mai in spate doi domni imbracati la costum vorbesc mioritica te mai linisteste. Totusi mirosuri placute iti bucura cerebelul. Cauti disperat din priviri un chelner… te procopsesti cu un meniu patat de mancare in care felurile prezentate sunt insotite de poze indoielnice ( ca si calitate fotografica) . Te-ai hotarat… prinzi cu greu un chelner si comanzi cat mai mult din mancare. Bautura: ceaiuri, sucuri, iaurt… nu rostesti cuvantul alcool caci s-ar putea sa devii stire pe televizorul din perete. Astepti… e usor cald… impotriva vointei tale organismul te trimite la toaleta….hai ca poti sa o faci si pe asta…. ba nu, mai bine nu. Intr-un final vine mancarea, e momentul in care tot locul acela ciudat dispare , ramai tu cu mancarea ta in fata iar dincolo de asta alb. Nu conteaza ca nu ti-a adus tacamul inca, te arunci cu mainile… daca n-ar fi arabii imprejur ai striga ALELUIA. Ce vine din bucataria lui Naser nu are nici o legatura cu ce se intampla in jurul tau… este perfect, gustos, savuros este de fapt singurul si cel mai puternic motiv pentru care ar trebui sa fii acolo. Nu pot sa spun ce mi-a placut mai mult caci am mancat mult, de toate si mi-a placut tot. As evidentia in mod deosebit platoul cu gratar de organe si falafelul, nu as vrea sa omit frigaruile de-a dreptul stratosferice si nici hommous-ul. Imediat dupa festin te relaxezi… mai ca ai baga si un tuns, dar ti-e lene asa ca iti aprinzi o narghilea si contempli melancolic blocurile comuniste ce se vad delicat prin vitrina stabilimentului. La plecare iesi prin macelarie si iei pentru acasa lucruri ca sa se bucure si familia de niste produse de exceptie. Ai iesit, aerul Bucurestiului pare acceptabil. Pleci leganat si fericit : mancat, fumat…viu. Viata e frumoasa si simpla, iar CNN-ul nu are intodeauna dreptate, in fond Naser se tine de promisiuni : gateste bine, macelareste bine si probabil ca tunde ireprosabil.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (8 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 4 votes)