Uncategorized

You are currently browsing the archive for the Uncategorized category.

România are talentul inconfundabil de a deveni celebră periodic din cauza unor subiecte ce o portretizează adeseori într-un fel de vest sălbatic al venerabilului şi uneori senilului continent.
Încă de pe vremea când Piranda şi compania inventau terina de lebădă vieneză, neamul românesc a intrat în conştiinţa europeană ca un fin cunoscător al dedesubturilor gastronomice. În timp, povestea a mai fost alimentată şi de păţaniile comunităţilor de pe sub podurile Romei a căror specialitate culinară era ciulamaua de porumbei din Piazza Navona. Sigur, toate acestea fiind doar mici picanterii menite să nu ne facă uitat spiritul între episoade mult mai celebre precum Crima Secolului, Jaful Secolului sau Contrabanda Secolului. Ultima păţanie a neamului lui Păcală pare să fie epopeea cărnii de cal. Începută  „en fanfare” pe CNN cu un minunat discurs al ambasadorului Valahiei la Londra, într-o engleză moştenită de la Emil Bobu, parabola mincemeat-ului a continuat să ţină sus peniţele însetate ale ziariştilor de pretutindeni. Esenţa poveştii pe care o spune toată lumea constă în faptul că mândra noastră ţărişoară exportă carne de cal cu etichetă de vacă. Aceasta este principala problemă asupra căreia toţi au căzut de acord. Că om fi greşit noi eticheta, ca or fi greşit-o alţii aproape că nu mai contează. Ce contează e că s-a încercat vânzarea ciorii vopsite pe post de papagal. Mai departe a rămas cum s-a stabilit, adică să nu se mai greşească etichetele. Se pare, însă, că pe nimeni nu a surprins faptul că această dezbatere a scos la iveală nişte cifre ce pe mine unul mă pun pe gânduri. România exportă anual vreo 6000 de tone de carne de cal asta însemnând că anual sunt sacrificaţi vreo 20.000 de cai. Cum ar veni pe mesele europenilor cu etichetă în regulă îşi găsesc ultimul drum o armată de bidivii locali. Înainte de problema comercială, economică sau de ce natură o fi ea mie mi se pare o problemă morală. Am trăit tot timpul cu senzaţia că tovarăşul cel mai de preţ al omului de peste şase mii de ani se pensionează, nu se tranşează în abatoare. Ce fel de specie de animal suntem noi, umanoizii, dacă ajungem să-i luăm gâtul fiinţei alături de care timp de mii de ani ne-am petrecut viaţa. Aproape că nu există basm românesc în care calul să nu fie în centrul atenţiei, frumos şi falnic după ce ia o gură de jeratic, aproape că nu există erou important din istorie care să nu fie reprezentat alături de calul său. Nu de nevastă, nici de tovarăşii de beţie, ci de cal. Nu spune asta oare mai mult decât orice cuvânt despre legătura noastră cu acest animal?  Când am ajuns să-l punem de butucul de măcelărie, ba chiar şi mai înjositor să-l vindem pe post de carne de vacă? Pentru majoritatea dintre dumneavoastră ce n-a avut privilegiul să mângâie un cal sau să-l călărească trebuie făcută menţiunea că este singurul animal (poate uneori alături de câine) ce comunică efectiv cu omul, ce simte alături de el, ce înţelege lucruri mai bine decât mulţi dintre semenii omului.  Am văzut cai suferind şi de fiecare dată m-a sfâşiat suferinţa lor prin demnitatea cu care o suportau. Fie că era un cal bătrân îngenuncheat sub loviturile de bâtă ale unui proprietar beat ce ţinea morţiş să urce o căruţă cu lemne într-un vârf de deal, fie că era un armăsar frumos rămas cu picioarele din faţă rupte după o săritură peste un gard de sârmă ghimpată, fie că era o iapă gestantă călcată de un tractor. Sunt toţi cai pe care i-am cunoscut în copilăria sau în adolescenţa mea şi care mi-au rămas întipăriţi pe retină pentru totdeauna. De fiecare dată când merg prin ţară încă mă minunez de cât de mulţi cai participă încă activ la viaţa comunităţilor. Pe câmp sau pe păşune, pe uliţe sau pe şosele îi întâlnim mai mereu. Din această cauză douăzeci de mii de cai pe an într-un abator mi se pare prea mult pentru un popor ce încă, parte din el, trăieşte în comuniune cu acest animal. Mi se pare nefiresc si lipsit de moralitate ce facem cu urmaşii lui Catalan, Voitiş, Bator sau Breazu. În ţara în care vipera este monument al naturii, protejat prin lege, calul domestic poate fi sacrificat fără nici o problemă atâta timp cât este etichetat corect. Poate că această problemă a mea pare foarte mică în comparaţie cu ce alte probleme se confruntă naţia noastră mai ales în aceste zile. Şi totuşi în semn de solidaritate cu blândul animal aş vrea să etichetez toate statuile ecvestre de pe teritoriul României. Pe calul lui Mihai Viteazu sau al lui Ştefan sau al lui Carol să pun o etichetă pe care să scrie: Carne de cal – Made in Romania.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

mititeiiDacă credeţi că este vorba despre o biată bucată de carne tocată aruncată pe o plită încinsă, vă înşelaţi amarnic dragi Domni şi respectabile Doamne.
Deşi numele nu îi recomandă, mititeii sau micii (după preferinţă) sunt în conştiinţa naţional-gastronomică a neamului valah de o însemnătate atât de mare încât Casa Poporului poate părea căsuţa lui Barbie pe lângă ei. Dacă vi se pare că exagerez poate că ar fi bine să stabilim din primele rânduri ale acestei conversaţii total nedemocratice faptul că de aproape un an de zile studiez fenomenul cu atenţie şi ştiinţă, cu răbdare şi pasiune. Finalul acestei aventuri va fi un tratat bazat pe cercetare despre originile, reţetele şi cultura micilor. Să am iertare dacă subiectul vi se pare mic… sunt alţii care studiază ţânţarul anofel sau viermele de corcoduş o viaţă întreagă fară să ajungă la o concluzie majoră.  Aşadar, cum tocmai sunt în plin act de cercetare, ce sincer vorbind pe langă partea de studiere a arhivelor are şi o altă parte, foarte practică şi cu efecte reziduale destul de evidente în conversaţii, mă văd îndreptăţit să emit o părere asupra subiectului fierbinte al momentului: vom avea sau nu vom mai avea mici?   Treaba stă cam aşa: Stimabililor, europenilor, puteţi să vă luaţi de Loganurile noastre, de corupţia noastră, de resursele noastre naturale, de fotbalul nostru, de femeile noastre, de Vlad Ţepes, de Gigi Becali, de capra neagră sau de Gerovital dar nu vă luaţi de MICI. Totul are o limită. E ca şi cum v-aţi lua de brânza mucegăită a francezilor, de cârnaţii nemtilor sau de Regina Marii Britanii. Nu vă luaţi de această instituţie supremă a României, singura neinfluenţată politic.    De la Lehliu Gară până la Medgidia, de la Dealu Negru până la Albota, de la Obor până la Cocoşatu’  fumul grătarelor sfârâinde ţese deasupra orizontului patriei noastre o reţea a cărei structură, văzută de pe staţia orbitală internaţională, în după-amiezele leneşe de vară seamănă cu Mioriţa. Sigur veţi găsi destui puritani localnici ce vor spune că nu-i suportă, că sunt semn al necivilizaţiei, că put, că vin înapoi “pe ţeavă” sau că n-au nicio valoare. Cu cât opoziţia faţă de ciudatul aliment este mai mare cu atât persoana în cauză se simte mai vinovată pentru abuzuri gastronomice săvârşite pe ascuns într-o covercă de tablă cu grătar prin spatele unei pieţe agroalimentare. Cei mai vehemenţi îl condamnă însă pentru faptul de a nu fi neaoş, de a fi doar o replică a unui preparat similar de prin Bizanţ sau chiar de prin Serbia.    Poate că originile sale, ca originile fiecărui lucru popular din această lume, vin de undeva dintr-o cultură mai veche sau chiar apusă, evoluţia însă ne aparţine în totalitate. Vă jur cu mâna pe cartea de bucate că micul secolului XXI nu are echivalent în nicio altă cultură gastronomică. Există reţete vechi şi celebre de la Păstorel Teodoreanu până la scrisoarea de la Carul cu Bere ce povestesc amănunţit tainele şi meştesugurile făuririi mititeilor doar că fiecare generaţie de grataragii şi măcelari şi-a pus amprenta asupra caracterului acestora făcând astfel ca reţeta de azi să fie rodul a mii si milioane de încercari. Este mic dar unic. Alchimia compoziţiei sale îl face un preparat profund naţional cu pedigree local şi o persoanlitate greu de împerecheat. Cât despre valoarea sa gastronomică nu am niciun dubiu. De ce ar fi doar o bagatelă culinară un preparat a carui reţetă are nevoie de 3 zile pentru a fi săvârşită? Nemaivorbind de complexitatea şi diversitatea reţetelor ce uneori au ajuns aproape mituri.    Părerea mea este că în afară de obiceiul de consum, ce este cât se poate de casual, micul este un preparat mare ce poate stârni pasiuni şi pofte rar întalnite. Dovadă stă faptul că până şi americanii încearcă să-l bage într-un sandwich globalizat.  Asta nu poate decât sa ne facă mândri şi, cine ştie, poate că în câţiva ani, călătorind turişti prin ţara lui Miller şi Hemingway, pe Route 66 vom vedea un panou ce promovează Mc Micii avându-i în centru pe Tanţa şi Costel pe peronul de la Lehliu.
Cât despre bicarbonat… ce să zic, e şi el parte din tradiţia noastră. Îmi amintesc că părinţii şi bunicii noştri îl luau cu lingura ca să scape de balonări şi greţuri. Poate că în 2013 nu se mai poartă sau poate că doi austrieci în timp ce terminau a treia doză de Red Bull sănătos au hotarât că bicarbonatul din mici e nociv şi, vai, decimează poporul român. Am şi aici profunde dubii. Şi nu pentru că aş fi expert în chimie alimentară, ci pentru că, din nou trebuie să o spun, plaja reţetelor este atât de vastă încât nu cred ca un institut de la Bruxelles ar putea şti exact care este cantitatea de bicarbonat din zglobiul preparat. Eu unul nu cred că cineva se va lua de dragii de ei iar această istorie va rămâne înca una de cancan, aşa ca să avem despre ce să vorbim şi sezonul acesta.   Pe această cale ţin să vă anunţ, asta daca nu cumva aţi observant singuri, că sezonul de grătare s-a deschis oficial. Aşa că prezenţa la o grădină cu o halba de bere autohtonă şi doi mititei cu sare sau muştar, ardei iute sau poate castraveciori devine absolut necesară pentru sufletele boeme. N-au decât să-l studieze cât or vrea. El e acolo şi sfârie mândru ca Revoluţia de la Ploieşti pe grătarul făcut cu cărbuni iar grataragiul, om priceput, îl întoarce fix de trei ori ca pe vremea lui Lache şi Mache în cârciumă la Nenea Iancu.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Asadar iat-o si pe a doua. Restaurant romanesc atipic- bucatarie moderna/contemporana. Retete vechi de 100 de ani reinterpretate si reasezate, arome pierdute, arome inventate, toate la un loc. Orice produs din meniu este preparat doar cu ingrediente bio. pestele este de captura, pasarile sunt de curte, porci si viteii vin din ferme individuale mici.Amenajarea a fost facuta doar cu lemn recuperat. Orice bucata de lemn are cel putin cateva zeci de ani. Ferestrele de la bucatarie vin dintr-o casa parasita din Perisorul jud Dolj, usa de la bucatarie vine de la fostul dispensar din Cioroiasi jud Dolj, usa de intrare vine  dintr-o casa din Sighisoara, grinzile dintr-un hambar vechi, dulapurile din zona Mures ( fiecare din alta casa), peste 50 de scaune adunate din toate zonele, podeaua recuperata din scandura de sura. Obiectele noi create sunt facute din lemn vechi recuperat. Lego-ul pt. decoratiuni vine din Copenhaga lego Store si au fost folosite aprox 16000 de piese. Toate vasele au fost create de diversi artisti din :Valcea, Harghita, Sighisoara, Medias.

Echipa

Arhitect: Corvin Cristian

Amenajare: Corvin Cristian si Denise Leonte

Mobilier lemn, reconditionari, recuperari: Suto Elek

Mobilier contemporan: Intro Design

Contructie Lego, pictura: Ionel

Broderii: Maria Popistasu

Vase cupru: Victor – com. Brateiu, Mures

Ceramica Harghita: Judit

Farfurii si vase ceramice: Cesiro Sighisoara

Vase traditionale lut: Pitru Eugen

Costume si confectii textile: Alina Radulescu – Cult Ideas

Multumiri speciale: Andrei Adrian

Mai multe pe: http://www.facebook.com/groups/lacrimisisfinti/

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 7.1/10 (9 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: -1 (from 3 votes)

Intr-o epoca apusa in care lucrurile erau mult mai simple si in care taranul incaltat cu opinci si mirosind a vaci venea in fiecare dimineata si ii aducea boierului Bucurestean pe usa din dos a cuhniei, lapte proaspat, iar pescarul de la Giurgiu ajungea, cu crapul in spinare, ultimul in Obor pentru ca avea de scos setcile intai, intr-o epoca asadar in care eticheta alimentului era insusi producatorul, oamenii pareau linistiti cu ceea ce puneau pe masa in dupamiaza linistita a unei duminici de Sf.Arsenie. Intre timp si intre timpuri lucrurile au inceput sa o ia agale pe cararile mai putin ortodoxe ale globalizarii, flancate bine din spate de uimitoarea inventie numita masinaria marketingului. Si uite asa la vreo 70 de ani de cand Matache Macelaru ( omul nu piata) inventa din miscari dibace de cutit vrabioara, dintr-un vitel crescut pe islazul Pantelimonului am ajuns intr-o societate in care aparent nimic nu este ceea ce pare si in care eticheta tiparita cu 15 centi plus tva reprezinta garantia maxima a calitatii.

Nu stiu altii cum sunt dar eu am, n-am treaba daca e pranz calc pragul vre-unei locante din drum, daca e seara ma afund intr-un stabilimet cu fason si cu comentarii multiple in lumea virtuala iar daca e duminica baletez ca o lebada neagra printre tarabele pietelor din urbe. In piata lucrurile par a sta mai convingatoare cand vine vorba de originea controlata a marfii. Asadar la taraba cu branza de Sibiu, vanzatorii, adeseori cu clop, par a avea chiar si accent si trasaturi neaose. Vreo 15 ani de publicitate m-au facut insa sa inteleg ca ceea ce vezi nu are nici o legatura cu ceea ce capeti in fapt. Astfel, cum pruncii afla la o varsta mult prea frageda ca Mos Craciun nu e decat vecina de la 7 careia i  s-a pus mustata de vata si a evitat sa se mai epileze o luna, tot asa si eu am aflat ca pasta de dinti nu albeste instant dintii, ca spray-ul de subtiori nu atrage o armata de femei dereglate hormonal si ca portocala de pe eticheta sucului nu se regaseste neaparat si in continut. In aceeasi linie am surprins si un autohton sibian cu clop, cioban din tata in fiu, curat la suflet si rapsod cu fluierul in serile cu luna plina, ca se urca, fara clop de data aceasta, intr-un automobil cu patru cercuri si numere de Bucuresti. E treaba lui ce masina conduce dar nu am cum sa nu fac analogoia ca si Sibiul din care vine branza lui s-ar putea sa fie o mica fabricutza, un Sc Sibiul srl cu sediul in Prelungirea Ghencea. Trecand peste si mergand mai departe printre tarabele taranilor cu un pigment mult prea inchis pentru obarsia noastra Traiano-Decebaleasca ( soarele campului e de vina!!!)) ajung la taraba cu peste si POS pentru carduri in care pescarul pietar vinde dorade de la varul lui din Grecia, crabi de la o cumnata din Singapore, creveti prinsi de frate-su pe un vapor vietnamez si in cele din urma cu voia dumneavoastra pe lista Ion Iliescul Dunarii de jos: crapul. Il intreb de originea sanatoasa a crapului si-mi raspunde ca e bulgaresc de crescatorie. Pai bine domnule pescar, dar crescatorie cu ingrasaminte chimice pt. pesti avem si noi. ” E mai ieftin la ei si mai bun”. Las la o parte epigonul lipovenesc si ma mai mir de varietatea de rosii cu eticheta de mandrie nationala: Rosii Romania. In sfarsit ceva ce s-ar putea sa fie de la noi, caci vorba aceea: rosia este aceasta Nadia Comaneci a gradinarului roman. Dupa care ma cuprinde usor teama deoarece stau putzin sa analizez situatia si imi dau seama ca in ultima vreme n-am mai socializat cu nici o persoana avand “gradinar” pe cartea de munca. Exagerez desigur si ma iau de amanunte.

Situatia in schimb devine putin mai serioasa daca nu mai grava atunci cand incepi a trece pragul carciumilor. In epoca printurilor rapide nu-i nimic mai usor pentru un carciumar decat sa-si faca un meniu apetisant pentru drumetul infometat ce trage asudat la o masa din coltul cel mai umil al carciumei sale. Si uite asa mergand din poarta in poarta am descoperit eu, in calitate de drumet lucruri mai putin obisnuite. Cotelete de berbecutz Noua Zeelanda- Mecca cotletelor de berbecutz cum ar veni. Sigur ca da, demne de incredere si de gustat. Doar ca pretul de 30 de lei pe portie spune altceva decat recomandare  din meniu. Spune ca Noua Zeelanda este de fapt o angajata noua pe nume Zelanda a unei macelarii vechi din Drumul Taberei. Ca om informat in ale importurilor de carne in Romania va pot spune ca pretul kg de cotlete din Noua Zeelanda este la importator de 99 de ROn + tva. Asadar carciuma in discutie ori mergea in pierdere ( portia avea 300 g) ori facea marketing. La fel se intampla si 20 de strazi mai la deal unde vita de Argentina se vindea ieftin ca o centurista la pretul de 40 de lei 400 de grame ( pt. cunoscatori 1 kg vita argentina = cel putin 100 ron+tva la importator). Si tot asa din marketing in marketing mai afli ca exista avioane private care aduc zilnic peste proaspat din tari ale Mediteranei  ( ma intreb cat o mai merge litru de cherosen) sau ca puiul bio este de fapt unu pui Cocorico imbracat de carnaval.

“E lung pamantul, ba e lat dar ca Sageata de bogat nici azi pe lume rege nu-i” spunea odinioara idilicul Cosbuc pe care daca ar fi sa-l parafrazam in ton cu eticheta timpului nostru am spune” E cel mai lung pamantul dar mai lat de atat nu se poate, iar Sageata are mai multe miliarde decat Gates”.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.7/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +3 (from 5 votes)

Off Line

carteDe saptamana viitoare pe rafturi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 7.8/10 (9 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +1 (from 1 vote)

Pe cand eram student la teatru, umbla o vorba prin tagma actoriceasca cum ca actorii netalentati se fac critici. Nu stiu daca vreodata am stat prea mult sa disec aceasta axioma intiparita adanc in memoria mea de ucenic, dar cumva am revenit mereu la ea, extrapoland-o si in alte discipline: cronicarii sportivi sunt niste obezi incapabili sa faca sport, analistii politici sunt cei ce nu au destula barbatie sa faca politica, analistii financiari sunt cei ce nu stiu sa faca bani, iar sirul exemplelor ar putea continua.

Cum domnul pe care cu totii il numim amical “Destin” are un simt al umorului teribil, m-am trezit intr-o buna zi facand cronica de restaurante, infierand sau laudand institutii culinare, dandu-mi cu parerea  despre cum ar trebui sa fie spranceana unui chelner sau despre ce gauri trebuie sa aiba in ea branza. Incet, am inceput sa ma infrupt dionisiac din cupa inspumata a aprecierii cititorilor, am inceput sa cred eu insumi ca ma pricep mai bine decat oricine altcineva la crosetatul cuvintelor, am inceput sa simt cu adevarat vantul cu care critica iti umfla panza orgoliului. Ce sa spun… mi-a placut si imi place in continuare treaba asta cu cronica, pana la urma nu e altceva decat viziunea argumentata a unui individ asupra unui domeniu. Daca aceasta viziune este imbratisata de cat mai multi oameni, inseamna ca faci cronica sau critica, cum preferati.

Sweet life. Numai ca, din pacate pentru mine, mancatul in partea posterioara este parte integranta a personalitatii mele. Si uite asa, privind de pe margine echipele din teren, am inceput sa-mi doresc sa iau parte la joc. Dorinta e libera piata democratica a viselor: o idee, ceva mai mult entuziasm, cateva discutii… pana aici nimic letal. Pana in ziua in care cineva iti zice: “chiar vrei sa o faci?” iar tu raspunzi “da”. “Ok atunci…. stiu un spatiu”. Ce urmeaza? Nimic din ceea ce cronicarul se asteapta.

Drumul de la utopia unei idei pana la primul tartar pe masa unui client este in sine subiect pentru un blog tematic. Vreo patru luni si ceva, vreo cateva kilograme in plus (pe sistem nervos) si vreo cateva (multe) zerouri in minus din cont. A… si multe, foarte multe notiuni de costructii, arhitectura, structurism, birocratism, instalatii, prelucarea materialelor, siderurgie, structuri statale etc. Cultura generala. La final, ma uit inapoi si ma intreb daca a meritat. Nu stiu sa-mi raspund, stiu doar sa ma autoimbarbatez: gloria e pentru curajosi.

Oricum, ziua in care manusile de cronicar le pun in cui a sosit. Imi deschid pentru ultima oara vestiarul, imi impaturesc cu grija echipamentul pe care se mai zaresc inca pete de sange inchegat de la croseurile aplicate in timp, ma uit la pozele de pe peretii lui, asez cu grija ascutitoarea ce in lumina neoanelor mai sclipeste pentru ultima data, ca in vremurile in care devora creioanele infierate, le inchid pe toate si arunc cheia in tomberonul istoriei online. De azi sunt cat se poate de offline, pe strada Franceaza numarul 30 – bistro La Bonne Bouche. Au revoir!

PS: Primele fotografii: http://www.corvincristian.com/en/design-works/60-la_bonne_bouche

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 8.4/10 (13 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +5 (from 7 votes)


N-as putea spune ca era o sambata seara linistita, turburele vremurilor se prelingea dominator pana si in intimitatea linistii de altadata dand o nota vibranta, ascutita si tensionata intregii atmosfere. Simteam nevoia sa ma plimb, asa ca m-am urcat in automobil si am demarat impins de o dorinta nestavilita de a admira luminile orasului reflectate in ploaia de decembrie ce cadea mult prea calda si mult prea lenesa. Auzisem mai devreme la radio ca pe bulevardul central primaria aprinsese luminile de Craciun si am dat o raita pe sub ele impins de curiozitate. Nu mi s-au parut grozave ca in alti ani : “ Deh.. vremuri de criza monsieur” cum ar fi spus un bun amic de al meu francez, mosier si expert in dizertatii pe marginea crizei ce avea sa vie. Ce mi s-a parut de-a dreptul hilar la el intotdeauna e faptul ca vorbeste cu atata pasiune despre criza incat ajungi sa crezi ca o indrageste, ca si-o doreste, lucru de altfel nelalocul lui pentru o persoana ale carui afaceri cu grane vor fi printre primele afectate.
Plimbarea cu automobilul nu a avut chiar efectele pe care mi le doream, gandurile continuau sa vina peste mine intr-una si paream a fi fara scapare, prizonier al discutiilor, contrazicerilor si teoretizarilor de peste saptamana. In cele din urma m-am oprit la Athene Palas, simteam nevoia unui trabuc si a unui cognac in English Bar. La intrare l-am zarit pe Jean T., o veche cunostinta de a mea, jurnalist. “- Ce faci monser? Cum iti merge?”; Recunosteam in intrebarile lui de curtoazie dorinta de a capata un raspuns la moda “-Prost, vremuri tulburi, recesiune, etc” lucru ce m-a enervat cel putin la fel de mult ca pantalonii sai de tweed cu dungi rosii. “ – Extraordinar” i-am raspuns zambind sincer. “- Afacerile?” nu s-a lasat el; “ – Infloresc!” i-am raspuns la fel de zambitor si am trecut mai departe.
In English Bar muzica de pian, fumul de tutun cubanez si lumina discreta m-au imbratisat familiar din usa. Locul era la ora sa animata, o rumoare de discutii strabatea constant spatiul cu o rigoare de partitura muzicala intrerupta din cand in cand de rasul puternic si necontrolat al unui aviator ce se intretinea pe bar cu doua dame. M-am descotorosit de palton, manusi si umbrela si am intrat. O multime de chipuri cunoscute m-au salutat : industriasi, negustori, artisti, cativa prieteni de pahar , cativa politicieni ramasi fara colegiu. La masa de langa bar ma astepta Colette, superba ca de fiecare data, imbracata impecabil , cu aerul ei vesel ce reusea de fiecare data sa ma binedispuna. “- Cheri, ai intarziat?!”, “ -Stiu, m-am pierdut putin intr-o plimbare de seara… ce faci? Ce bei?” , “ Minunat, mi-a fost dor de tine. Sampanie” Am comandat sampanie, mi-am aprins tigara si am privit-o asa cum o privesc de obicei curios si indragostit. “ Nu trebuia sa vina si Misu?” , “ Nu cred ca vine, e la partid… se bat pe Primul Ministru…. Pentru ce ciocnim?” , “ Hmmm…. pentru o criza cat mai scurta… nu?” Am ras de optimismul din gluma ei ; “ Pentru noi!”. M-am cufundat in fotoliu inalt de catifea, pregatit sa ma bucur de portia mea de sampanie, de gustul ei intepator si sec ce imi inunda simturile pe minunatele acorduri de pian ale unei simfonii de Beethoven. Imi placea sa stau acolo in acel loc mult prea bughez intr-o companie atat de fermecatoare si sa contemplu linistit rotocoalele de fum ce se ridicau spre tavan ca intr-un dans ciudat si exotic. Pendula de deasupra barului batea usor miezul noptii prevestind duminica ce avea sa vie. English Bar, locul in care in sfarsit puteam sa ma relaxez. Afara orasul inca vibra, isi traia viata agitata … automobile, zgomot, mitocani, lumini de Craciun, cersetori, vitrine cu rochii frantuzesti, ploaie, noroi, muzica in piata publica….. criza!

Nota autorului: Istorisirea de mai sus nu e nici pe departe una din vremuri intrebelice, s-a intamplat in Bucuresti sambata trecuta. Am schimbat doar numele oamenilor, locurile sunt aceleasi. English Bar de la Hilton are rarul dar de a te trimite intr-un timp pe care ti-l propui. Colette este sotia mea!

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)

Antreul

Cati oameni mananca de foame, cati de dragul socializarii si cati oameni mananca cu adevarat de dragul mancarii? Intotdeauna am fost de parere ca pot face portretul robot perfect al unei persoane daca stiu ce si unde mananca. Suntem ce mancam, gandim la fel cum mancam si ne comportam social asa cum tratam mancarea. 

Bine ati venit pe blog-ul restaurantelor din Romania si nu numai. Va urez sedere placuta si comentarii pertinente. Parerea mea: Atunci cand romanii vor intelege ce mananca, de ce manaca si vor cauta cu adevarat locurile unde mananca, Romania va fi o tara salvata ( a se citi discret “civilizata”).
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)