De saptamana viitoare pe rafturi.
You are currently browsing the archive for the Uncategorized category.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
Str. Franceza nr. 30- Centrul Vechi; tel: 0731BISTRO
Pe cand eram student la teatru, umbla o vorba prin tagma actoriceasca cum ca actorii netalentati se fac critici. Nu stiu daca vreodata am stat prea mult sa disec aceasta axioma intiparita adanc in memoria mea de ucenic, dar cumva am revenit mereu la ea, extrapoland-o si in alte discipline: cronicarii sportivi sunt niste obezi incapabili sa faca sport, analistii politici sunt cei ce nu au destula barbatie sa faca politica, analistii financiari sunt cei ce nu stiu sa faca bani, iar sirul exemplelor ar putea continua.
Cum domnul pe care cu totii il numim amical “Destin” are un simt al umorului teribil, m-am trezit intr-o buna zi facand cronica de restaurante, infierand sau laudand institutii culinare, dandu-mi cu parerea despre cum ar trebui sa fie spranceana unui chelner sau despre ce gauri trebuie sa aiba in ea branza. Incet, am inceput sa ma infrupt dionisiac din cupa inspumata a aprecierii cititorilor, am inceput sa cred eu insumi ca ma pricep mai bine decat oricine altcineva la crosetatul cuvintelor, am inceput sa simt cu adevarat vantul cu care critica iti umfla panza orgoliului. Ce sa spun… mi-a placut si imi place in continuare treaba asta cu cronica, pana la urma nu e altceva decat viziunea argumentata a unui individ asupra unui domeniu. Daca aceasta viziune este imbratisata de cat mai multi oameni, inseamna ca faci cronica sau critica, cum preferati.
Sweet life. Numai ca, din pacate pentru mine, mancatul in partea posterioara este parte integranta a personalitatii mele. Si uite asa, privind de pe margine echipele din teren, am inceput sa-mi doresc sa iau parte la joc. Dorinta e libera piata democratica a viselor: o idee, ceva mai mult entuziasm, cateva discutii… pana aici nimic letal. Pana in ziua in care cineva iti zice: “chiar vrei sa o faci?” iar tu raspunzi “da”. “Ok atunci…. stiu un spatiu”. Ce urmeaza? Nimic din ceea ce cronicarul se asteapta.
Drumul de la utopia unei idei pana la primul tartar pe masa unui client este in sine subiect pentru un blog tematic. Vreo patru luni si ceva, vreo cateva kilograme in plus (pe sistem nervos) si vreo cateva (multe) zerouri in minus din cont. A… si multe, foarte multe notiuni de costructii, arhitectura, structurism, birocratism, instalatii, prelucarea materialelor, siderurgie, structuri statale etc. Cultura generala. La final, ma uit inapoi si ma intreb daca a meritat. Nu stiu sa-mi raspund, stiu doar sa ma autoimbarbatez: gloria e pentru curajosi.
Oricum, ziua in care manusile de cronicar le pun in cui a sosit. Imi deschid pentru ultima oara vestiarul, imi impaturesc cu grija echipamentul pe care se mai zaresc inca pete de sange inchegat de la croseurile aplicate in timp, ma uit la pozele de pe peretii lui, asez cu grija ascutitoarea ce in lumina neoanelor mai sclipeste pentru ultima data, ca in vremurile in care devora creioanele infierate, le inchid pe toate si arunc cheia in tomberonul istoriei online. De azi sunt cat se poate de offline, pe strada Franceaza numarul 30 – bistro La Bonne Bouche. Au revoir!
PS: Primele fotografii: http://www.corvincristian.com/en/design-works/60-la_bonne_bouche
N-as putea spune ca era o sambata seara linistita, turburele vremurilor se prelingea dominator pana si in intimitatea linistii de altadata dand o nota vibranta, ascutita si tensionata intregii atmosfere. Simteam nevoia sa ma plimb, asa ca m-am urcat in automobil si am demarat impins de o dorinta nestavilita de a admira luminile orasului reflectate in ploaia de decembrie ce cadea mult prea calda si mult prea lenesa. Auzisem mai devreme la radio ca pe bulevardul central primaria aprinsese luminile de Craciun si am dat o raita pe sub ele impins de curiozitate. Nu mi s-au parut grozave ca in alti ani : “ Deh.. vremuri de criza monsieur” cum ar fi spus un bun amic de al meu francez, mosier si expert in dizertatii pe marginea crizei ce avea sa vie. Ce mi s-a parut de-a dreptul hilar la el intotdeauna e faptul ca vorbeste cu atata pasiune despre criza incat ajungi sa crezi ca o indrageste, ca si-o doreste, lucru de altfel nelalocul lui pentru o persoana ale carui afaceri cu grane vor fi printre primele afectate.
Plimbarea cu automobilul nu a avut chiar efectele pe care mi le doream, gandurile continuau sa vina peste mine intr-una si paream a fi fara scapare, prizonier al discutiilor, contrazicerilor si teoretizarilor de peste saptamana. In cele din urma m-am oprit la Athene Palas, simteam nevoia unui trabuc si a unui cognac in English Bar. La intrare l-am zarit pe Jean T., o veche cunostinta de a mea, jurnalist. “- Ce faci monser? Cum iti merge?”; Recunosteam in intrebarile lui de curtoazie dorinta de a capata un raspuns la moda “-Prost, vremuri tulburi, recesiune, etc” lucru ce m-a enervat cel putin la fel de mult ca pantalonii sai de tweed cu dungi rosii. “ – Extraordinar” i-am raspuns zambind sincer. “- Afacerile?” nu s-a lasat el; “ – Infloresc!” i-am raspuns la fel de zambitor si am trecut mai departe.
In English Bar muzica de pian, fumul de tutun cubanez si lumina discreta m-au imbratisat familiar din usa. Locul era la ora sa animata, o rumoare de discutii strabatea constant spatiul cu o rigoare de partitura muzicala intrerupta din cand in cand de rasul puternic si necontrolat al unui aviator ce se intretinea pe bar cu doua dame. M-am descotorosit de palton, manusi si umbrela si am intrat. O multime de chipuri cunoscute m-au salutat : industriasi, negustori, artisti, cativa prieteni de pahar , cativa politicieni ramasi fara colegiu. La masa de langa bar ma astepta Colette, superba ca de fiecare data, imbracata impecabil , cu aerul ei vesel ce reusea de fiecare data sa ma binedispuna. “- Cheri, ai intarziat?!”, “ -Stiu, m-am pierdut putin intr-o plimbare de seara… ce faci? Ce bei?” , “ Minunat, mi-a fost dor de tine. Sampanie” Am comandat sampanie, mi-am aprins tigara si am privit-o asa cum o privesc de obicei curios si indragostit. “ Nu trebuia sa vina si Misu?” , “ Nu cred ca vine, e la partid… se bat pe Primul Ministru…. Pentru ce ciocnim?” , “ Hmmm…. pentru o criza cat mai scurta… nu?” Am ras de optimismul din gluma ei ; “ Pentru noi!”. M-am cufundat in fotoliu inalt de catifea, pregatit sa ma bucur de portia mea de sampanie, de gustul ei intepator si sec ce imi inunda simturile pe minunatele acorduri de pian ale unei simfonii de Beethoven. Imi placea sa stau acolo in acel loc mult prea bughez intr-o companie atat de fermecatoare si sa contemplu linistit rotocoalele de fum ce se ridicau spre tavan ca intr-un dans ciudat si exotic. Pendula de deasupra barului batea usor miezul noptii prevestind duminica ce avea sa vie. English Bar, locul in care in sfarsit puteam sa ma relaxez. Afara orasul inca vibra, isi traia viata agitata … automobile, zgomot, mitocani, lumini de Craciun, cersetori, vitrine cu rochii frantuzesti, ploaie, noroi, muzica in piata publica….. criza!
Nota autorului: Istorisirea de mai sus nu e nici pe departe una din vremuri intrebelice, s-a intamplat in Bucuresti sambata trecuta. Am schimbat doar numele oamenilor, locurile sunt aceleasi. English Bar de la Hilton are rarul dar de a te trimite intr-un timp pe care ti-l propui. Colette este sotia mea!
Cati oameni mananca de foame, cati de dragul socializarii si cati oameni mananca cu adevarat de dragul mancarii? Intotdeauna am fost de parere ca pot face portretul robot perfect al unei persoane daca stiu ce si unde mananca. Suntem ce mancam, gandim la fel cum mancam si ne comportam social asa cum tratam mancarea.
Bine ati venit pe blog-ul restaurantelor din Romania si nu numai. Va urez sedere placuta si comentarii pertinente. Parerea mea: Atunci cand romanii vor intelege ce mananca, de ce manaca si vor cauta cu adevarat locurile unde mananca, Romania va fi o tara salvata ( a se citi discret “civilizata”).
LEONTE
- Vârsta: 34
- Sexul: Masculin
- Zodia: Taur
- Domeniul de activitate: Publicitate
- Locaţia: Bucuresti : România
Sponsori
