Povestea Tzestului

Poate pentru multi acest cuvant “tzest” nu spune mare lucru, suna arhaic si daca se vorbeste de el pe blogul subsemnatului inseamna ca oarecum se leaga de mancare. Tzestul in doua cuvinte este un soi de cuptor de paine ce isi are originea prin miezul Olteniei de la Segarcea la Bailesti, o inventie ciudata ce scoate paini mari cat o roata de Dacia 1300, pufoase si gustoase incat cel care a apucat sa guste odata din painea in tzest ramane cu gandul la ea o viata. Ca orice lucru autentic din neologica noastra tara, tzestul este pe cale de disparitie sau mai rau, acolo unde mai exista a suferit niste modificari atat de dramatice incat dauneaza conceptului in sine. Aceasta dracovenie arata ca un fel de clopot/palarie/ozn facut din lut, paie si balega, un lucru destul de simplu in principiu dar, va garantez, extrem de complicat in fond. Am cautat prin toata Oltenia sa mai gasesc un tzest autentic si cu greu ( si ajutorul unei prietene) am gasit unul in fundul unei “bataturi” de prin Catane. Nu mai exista. Pur si simplu oamenii au uitat cum se mai construieste, nu mai stie nimeni sa “calce tzestul”, nu mai e nimeni in stare sa faca compozitia perfecta ca el sa nu crape atunci cand infrunta flacarile aprige, taranii moderni preferand sa sudeze bine o janta de tractor si sa o foloseasca pe post de tzest. In copilarie mi-am petrecut vacantele intr-un sat oltenesc si tin minte ca priveam fascinat cum femeile isi suflecau poalele si incepeau un soi de dans ritual cu picioarele goale prin lut pentru a da nastere acelei compozitii speciale. Ultima femeie pe care am vazut-o facand acest lucru a fost bunica mea. Azi ea are 96 de ani, nu-si mai aduce aminte ce punea exact pentru a face tzestul sa nu crape iar eu am undeva intr-o curte din Pipera – Ultimul Tzest. In ziua de Florii, mi-am adunat cativa prieteni, mi-am suflecat manecile, am framantat o paine si am dat drumul la tzest. Desi nu ma asteptam, a iesit exact ca in copilarie : mare, pufoasa, stropita cu rosii proaspete pe deasupra si desenata cu furculita. Mirosul unic de aluat copt pe pamant s-a ridicat triumfator deasupra suburbiei Bucurestiului facand pentru o clipa uitata detentia lui Gigi. A fost un festin ce a avut in centru aceasta paine antica cu gust unic din care se rupe cu mana atunci cand este calda, iar ea, painea, respira aburi calduti cu miros de grau ce plesneste in iulie in soarele arzator al Olteniei. De ce istorisesc aceasta intamplare cu caracter personal si intr-o oarecare masura si intim? Pentru ca din nou imi aduc aminte de lipsa de personalitate si mancarea cantineasca a restaurantelor romanesti din Bucuresti ( si nu numai). Tzestul este un instrument in jurul caruia poti sa-ti construiesti un intreg concept de carciuma, caci el in afara de paine mai stie sa faca si pui si placinte si o multime de alte lucruri de o savoare unica. Este de-a dreptul idiot cum carciumile italienesti isi aduc mesteri din Italia pentru a le construi “cel mai” cuptor de pizza, iar carciumile traditionale prefera sa-ti puna pe masa franzela turceasca taiata cu cutitul. Tzestul in discutie este doar unul dintr-un lung sir de exemple ce s-ar putea da, de metode autentice de gatit uitate sau pierdute. Ce este mai trist este faptul ca nu colectivizarea le-a distrus, ci din contra, capitalismul si ramura sa unica de economie romaneasca de piata in care segmentul carciumi traditionale traieste si respira pentru ca exista Metro. O idee buna ar fi ca nemtii de la Metro sa puna niste tzesturi in vanzare, frumoase, facute in Germania, poate ca asa bivolul cu carciuma romaneasca o sa inteleaga ca lucrurile importante ale civilizatiei noastre culinare mor… nu pentru ca ultima femeie care a calcat tzestul a facut 96 de ani, ci pentru ca ei nu au nici un fel de responsabilitate in ceea ce priveste perpetuarea bucatariei traditionale, pentru ca ei de fapt isi fac carciumi romanesti pentru ca sunt mai ieftine, visul lor adevarat fiind ca intr-o buna zi sa vanda sushi.

Share on Facebook

Digg

Stumble Upon

Del.icio.us

Buzz