Usturoiul

M-am dus în piață. Duminica. M-am dus de gura lu’ nevastă-mea și a lu’ soacră-mea care au început să se certe la telefon pe la 9 dimineața pe o rețetă de ostropel. Bă, nimic nu e mai enervant decât să te trezești forțat duminica de o ceartă pe un subiect care nu te privește, mai ales dacă cu o noapte înainte te-au băgat prietenii cu forța în taxi în timp ce tu vroiai sa furi chipiul unui milițian ce se făcea că dirijează traficul la 3 dimineața. Mă rog… M-am dus la piață să iau usturoi. Nervos. Capul cât ceasul de la ASE-  Mare și mai ales imobil ca un țăst de la Catane . Înăuntrul lui încă îmbibat masiv de crîmpoșie amestecată cu țuică de gutui ținută la butoi de dud si cu 3 shot-uri de tequila de la Mariusică zis Armeanu zis Pisoi zis Prăpad, care alea m-au pus pe chituci. M-a pus dracu să mă duc si in piața Gemenii. Confuzant rău de tot când încă se mai plimbă pământul pe sub tine să vezi dublu o piață…Am intrat înăuntru ca mineri în 90- nervos că am venit până acolo, buimac și în necunoștință de cauză dar hotărât ca cineva să plătească pentru starea de disconfort creată de cuplul de aur nevastă-soacră.  Ca orice bărbat ce consideră că toate tarabele dintr-o piață sunt la fel așa cum toate femeile cu fustă scurtă primăvara sunt bune, m-am oprit la prima din piață. Niciodată n-am înțeles-o pe nevastă-mea care mângâie fiecare legătură de leuștean până să o ia pe AIA… Da, ia frate o legătură de leuștean oricare….în ciorbă sunt la fel… nuuuu…. stai să găsim leușteanul cu stea în frunte.  În fine, la taraba în discuție vindea un fel de țărancă , zic un fel pentru că avea unghiile făcute și un tricou cu prăbușirea turnurilor gemene de la 11 septembrie.  „-Usturoi uscat aveți?” – m-am simțit cumva obligat de unghiile siclam să folosesc o adresare politicoasă. La întrebarea mea s-a cam strâmbat … nu știu dacă datorită volumului din vocea mea ( anormal de puternic) sau datorită faptului că erau primele cuvinte rostite pe ziua aceea  de gura-mi închisă de noaptea trecută  „ -Este…. Cât să fie?” „ – Păi știu eu.. e la căpățână sau la funie?”, „ – La plasă.”, „ – La plasăăăă? Cum adică?” Rubensciana siclamată a ridicat atunci în fața ochilor mei o plasă ca aia de cartofi de pe vremuri, ori ca aia de prins obleț în Deltă plină cu usturoi mare cât capul de motan si plin de etichete colorate mai ceva ca parfumurile din Duty Free. „ – Ce-i bre acesta?”, „  – Usturoi!?”, „ – Păi ce are… a scapat la cutia cu steroizi.. păi nu vezi că e de mărimea cepei… atâta lucru știu și eu usturoiu’e mai mic ca ceapa….”, „ – Aaa, păi așa e asta din China, mare… frumos.”, „ – Bre, nu tot ce e mare e frumos…. Uite un coș in frunte de exemplu.”, „ – Altu n-am, il iei sau….”, „ – Ț, nu-l iau nu cadrează cu ficatu’ meu românesc.” Nu are rost să mai reproduc aici varietatea de înjurături metaforice ce  mi-au inundat gândurile buimace, toate având în centrul expresiei  China, chinezi și mama chinezilor.

Evident m-am dus la următoarea tarabă unde surpriză același usturoi  Bruce Lee  în ofertă…. Și tot așa toată piața. Păi să nu turbezi, păi să nu-i trimiți scrisori de Crăciun ministrului agriculturii, să nu-i faci recensământul familiei ăluia de dă autorizații de vânzare în piață să nu-i invoci toți strămoșii morți a lui Mao. Eu nu știu când s-au apucat chinezii ăștia de crescut usturoi da știu că sunt monopol. N-ași fi zis nimic la un usturoi bulgăresc ( vorba aia frații noștri), hai, nici la unul croat… da chinezesc  făcut în fabrica de alifie din două perechi de teniși și o lanternă… dă-l în hala Traian cu tot cu pământul pe care nu l-a văzut în timpul de trei zile în care a crescut. Am ieșit din piață turbat și lăsând în urmă jumătate de plămân si un sfert de ficat transformate în urări de bine. În timp ce coboram scările m-am împiedicat de o babă așezată pe ele.  „– Mata de ce stai bre pe scari că încurci lumea… – Ce să fac mumă… vând și eu una alta… – Vinzi pe dracu… vinzi usturoi chinezesc.. –Ba nu, mamă, vând de-al meu, de Dridu.” … și scoate baba o funie vai mama ei… cu un usturoi mic și prăfuit dar care atunci când l-am dus la nas mi-a trimis subtil o aromă de iuțeală amestecată cu pământ și cu vânt de Bărăgan, o aromă de ostropel făcut de bunica la tuci pe mașina de foc din curte, un miros românesc atât de autentic, atât de modest și naiv încât întreaga armată de miliarde de usturoi chinezești  nu ar putea fi avut nici măcar cea mai firavă semnificație. „– E greu de curățat, mamă, că n-a plouat și s-a făcut mic, da’ să știi că e gustos”, „ – Îl iau pe tot. De ce nu vinzi înăuntru? „ , „ -E scumpă autorizația.”

Am plecat mai buimac decât m-am dus, intrigat și în același timp dezamăgit, dezamăgit de mine de noi toți. Nimic nu e mai letal pentru o națiune decât ignoranța, trecerea cu vederea a unor lucruri aparent prea mici și prea lipsite de importanță. Avem impresia că nu contează de unde vine usturoiul atâta timp cât ostropelul e comestibil și din belșug iar lucru acesta în fiecare zi ne știrbește din etimologia noastră de neam făcând ușor, ușor să nu ne mai identificăm cu nimic, să devenim atât de universali încât să importăm doine din Vietnam. Bătrâna de pe scările pieței  este exemplu cel mai clar de cum ajungem să stăm în drum la propria noastră poartă.  Poate că exagerez, poate ca devină e doar tequila aia afurisita de la Mariusică zis Armeanu , zis Pisoi, zis Prăpăd dar atâta timp cât o babă va fi dispusă să-mi vândă un usturoi din grădina ei eu unul nu pun gura pe chinezisme, iar când va dispărea și ultima babă, și ultima grădină din Bărăgan voi renunța să mai mănânc cu usturoi pentru că mi-o va zice doctorul grijuliu cu stomacul meu găurit de ulcere de la nervi.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)