CULINARIARD

Cerisiers restaurant – povestea dupa-amiezilor de trufe

September 29, 2009 in Restaurante cosmopolite by admin | 2 comments

In anii 2009, Bucurestiul era un oras sufocat de tumultul traficului si grijile oamenilor, un oras ascuns printre scandaluri majore pe probleme minore si mari taceri pe probleme esentiale, un oras de uluitoare povesti cu iz de mit urban in care peste doua milioane de suflete salasluiau in cautarea fericirii. In vara si toamna tarzie a acelui an ma numaram inca printre acele suflete ce alergu vesnic intre birou, familie, mici pasiuni si pranzuri prelungite insotite de dezbateri aprige pe teme ce ulterior s-au dovedit a fi pierdute, precum modernizarea morala a compatriotilor.

In vremea aceea, aproape de Piata Domenii, pe Alexandru Constantinescu, decoperisem cu ajutorul unui prieten o carciuma ce tinea de Hotelul Residence, carciuma al carui nume nu l-am inteles niciodata(ca semantica): Cerisiers. Ma intalneam acolo in diverse combinatii de amici si prieteni cel putin o data pe saptamana pentru discutii, vin, trabucuri si unicele parpadele cu trufe negre. Desi vizitele noastre in localul amintit au durat saptamani bune, nu imi aduc aminte sa fi comandat altceva in afara de aceste parpadele cu trufe; de fiecare data cand am deschis meniul sa imi iau altceva, subconstientul meu culinar mi-a trimis aceleasi impulsuri implacabile prin care imi cerea fara echivoc parapadelele.

Locul de altfel era foarte frumos, elegant si retras, cu o terasa frumoasa cu vedere spre strada, tereasa pe care iti puteai pierde ore in sir fara sa iti dai seama, discutand, combatand si privind din cand in cand trecatorii. In timp am inceput sa remarcam ca toti clientii orei de pranz ne cunoasteam deja intre noi, ne salutam, schimbam doua vorbe, un soi de club al iubitorilor de trufe, un club al pierzatorilor de dupa-amieze.

La Cerisiers aveam mai tot timpul o masa preferata unde ne asezam si un chelner batran ce ne servea si uneori facea o conversatie placuta, iar aceste lucruri ce pareau mereu la fel, ne faceau sa ne intoarcem cu placere in acel loc. Pe vremea aceea, de locanta in discutie avea grija un bun prieten, un tip de-a dreptul inconfundabil, unul dintre cele mai boheme si libere spirite pe care le-am cunoscut in Bucurestiul acelor ani. Vesnica sa buna-dispozitie amestecata cu tot felul de glume si vorbe de duh destindea de fiecare data atmosfera si pregatea terenul propice pentru lungi dezbateri cu caracter social, politic, artistic si uneori filosofic.

Totul avea un oarecare ritual bine stabilit. Ne asezam si comandam o sticla de vin alb sec. Chelnerul aducea cam cinci sticle diferite din care ne alegeam una. Gustul bogat si racoros al vinului trezea instantaneu in noi pofta de mancare. Fara sa mai comandam, soseau la antreuri niste lipii calde cu susan insotite de salata de tabuleh si un humus cu seminte de pin. Antreurile aveau rolul de a ne pregati moral pentru felul principal, vedeta, ratiunea profunda pentru care ne intalneam acolo: parpadelele cu trufe. Aratau impecabil: intr-o farfurie adanca, mare si alba pastele late, de un galben-pai perfect, asortate cu nuanta de coaja de copac a trufelor. Gustul era desavarsit: simplu si totusi cu atat de multe aluzii aromatice….. perfect. Pentru acei cititori mai tineri am sa explic ca la anul 2009 era destul de dificil sa gasesti o trufa in Bucuresti, lucru ce se intampla dealtfel si cu stridiile, cocosii, pestele proaspat sau vita argentiniana.
Tin minte ca de cate ori terminam o portie de parpadele aveam aceeasi senzatie incredibila de relaxare, de bine, senzatie pe care multi ani dupa aceea aveam sa o caut prin diversele carciumi ale calatoriilor mele. In anul acela toamna avea sa fie mai lunga ca niciodata, zilele frumoase veneau una dupa alta, fara pic de nor, fara pic de vant, ca si cum timpul ar fi vrut sa ne arate ca in viata si in bucatarie rabdarea si masura sunt doua dintre cele mai importante virtuti.

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Zahanaua Zexe – festinul de la intretaierea drumurilor

September 21, 2009 in Restaurante romanesti by admin | 7 comments

Intretaierea dintre strada Icoanei cu Leonida si Domnita Ruxandra da urbei in primul rand o intersectie ce uimeste fiesce sofer ce are curajul sa se avante intr-ansa, iar in al doilea rand o carciuma ce are sa oblojeasca sufletele dornice de desfatarea pranzului, ori inimile ce cauta umbrar in zilele de toamna pentru a se adapa din bohemia bautului devreme. Pana mai deunazi, stabilimetul era cunoscut ca restaurantul italianului revolutionar Garibaldi si era deseori ferit de cetatenii respectabili din pricina mancarii ce nu se dovedea a fi de fiecare data pe aceeasi lavita cu inaltele preturi pe care italianul le percepea.

In casa negustoreasca pe care o spoise frumos la exterior, italianul adusese tot felul de lucruri de pret pentru a-si justifica preturile cele mari. Si astfel, casoiul s-a procopsit cu vitralii de la raposatul Versace si draperii aduse pe vapor de prin saloanele fine ale Parisului. Cum romanul, om neaos, nu prea manaca vitralii si draperii, ci mai degraba bucatele pe care i le asterni in fata, carciuma italianului a inceput incet, incet sa decada pana cand nici macar muscalul din fata, cu mustata falnica, chipiu si uniforma de ofiter nu mai reusea sa pofteasca inauntru nici un musteriu.

Si asa, intr-o buna zi, de pe firmamentul stabilimentului a fost dat jos steagul revolutiei lui Garibaldi si un negustor roman a intemeiat o zahana. Nu pot sa va spun cat de mare a fost curiozitatea celui ce-si asterne aceste vorbe in fata voastra cand a vazut ca la mai bine de 70 de ani de cand ultima zahana a Bucurestilor isi inchidea portile si devenea camin cultural muncitoresc, una noua avea sa rasara. Asadara, am adunat patru amici pe spranceana, dintr-aceia ce nu se dau in laturi de la mancat si mai ales de la golit ulcioare cu vin, si am poposit intr-o luminata dupa-amiaza de toamna pe la Zexe.

Am binevoit a ne aseza in curte pe terasa, caci soarele s-a dovedit inca iubitor de niste pierde-vara ca noi. Dupa italianul revolutionar a ramas tot, nu s-a schimbat nimic in aranjamentul carciumii, asa ca Zexe se dovedeste a fi o zahana cu vitralii Versace si fresca cu Roma antica pe peretele curtii terasa. Totusi ceva-ceva s-a schimbat, adicatelea ce era mai important: meniul si mancarea, caci meniul adus in graba de un fecior, impreuna cu un cos de paine calda, arata asa cum as fi vrut sa arate: scurt si bun. Dupa umila mea parere, meniul scurt intr-o locanta romaneasca este o virtute ce merita si trebuie apreciata, caci el e semnul cel mai de pret al unei bucatarii cumsecade.

Asadar ne-am pus pe comandat si am cam cerut tot ce era in meniu. Si uite asa, pe masa au inceput sa soseasca bucatele unele dupa altele, ca la nunta lui Voda. La mizilicuri si antreuri bunaoara am avut: carnati afumati si uscati, carnati iuti, zacusca de casa, fasole batuta cu ceapa calita, slaninutza de purcel cu ceapa rosie, tuzlama numai bine facuta si indestul usturoiata, hamsii prajite in malai, piept de rata leseasca afumat… toate udate cu palinca si tuica de pruna. Dupe ce ne-am mai tras sufletul si am mai beut un tutun au inceput sa curga si preparatele de baza: Scaricica, varza calita in untura de gasca, creier cu ardei iute, maduvioare la gratar, ficat si rinichi de porc si multe carafe de vin alb de Pietroasele (vinul casei).

E lesne de inteles ca intr-un asemenea prilej limbile mesenilor se dezleaga mai usor si veselia ii cuprinde precum cuprinde ciutura apa rece din fantana. La un asemenea ospăț iti trebuie timp si camarazi domnule, caci nu te poti bucura de bucate alese percum cucul – de unul singur, ai nevoie de povesti de povestit si istorii de istorisit ca vinul sa se aseze cumsecade printre carnuri si sosuri. Intr-un final, dupa vreo doua ceasuri si jumatate de tihna sufleteasca si desfatare lumeasca ne-am incumetat si la ceva dulcegarii. O placinta de mere cum numai jupanesele dambovitene stiau sa faca odinioara si, ca sa se intovaraseasca vinul mai bine, niste nuci coapte pe plita cu sare.

Apoi poftim de mai pleaca acasa daca-ti da mana. Cand soarele incepea sa dispara siret dupa ulucii caselor, feciorul ne-a adus si citatia de plata, pe care cu voia dumneavoastra o sa o infatisez in toata goliciunea ei: vreo doua sute si cinzeci de leusori noi tot ospatul, cum ar veni: mai poftiti. Am iesit din zahana pe la ceasurile tarzii ale dupa amiezii, din capatul strazi Leonida mai simteam mangaierea catorva raze de soare. Oamenii din jurul nostru alergau inrobiti de treburile zilnice, fiecare cu treaba si negustoria lui. Am avut pentru o clipita remuscarea omului ce se afuma in mijlocul zilei… doar o clipita, dupa care m-am simtit din nou bine si am urmat steaua Polara din capatul strazii Leonida.

Share on Facebook

Rating: 8.3/10 (4 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

O calatorie spre capatul pamantului

September 14, 2009 in Povesti de calatorie by admin | 1 comment

Stewardesa mă întreabă dacă mai vreau ceva de bătut. E o femeie masivă, cu un chip plăcut şi prietenos, tipic femeilor din nord și care lasă cu usurință, atunci cand o refuz, să-i scape un zâmbet ce-i pune în evidenţă dantura perfectă. Pasărea de metal se înclină pe o aripă cu o eleganță desăvârşită şi mă lasă să admir frumuseţea unei ţări văzută de sus în poate ultimele zile de generozitate necondiţionată a soarelui de toamnă. “Acasă”, ăsta e singurul gând ce-mi stăpâneşte mintea golită de rebuturi în timpul absenţei mele. Revăd amintiri ale verii, coastele brutal de abrupte şi sunetul pianului în noaptea siciliană, stridiile perfecte din piaţa de pește a Saint-Tropezului, cafeaua leneşă din dimineţile de pe Grand Canal. Acum în spatele meu rămâne Scoţia ale cărei aburi de whisky nu m-au părăsit încă.

Dupa 4 ore de zbor: Romania

O serie de întâmplări, a căror înlănțuire este atât de ciudată și încurcată încat cu siguranță aș plictisi cititorul, mă fac să stau față în față cu un microbuz pe care stă scris: București – Brăila. Îl privesc încruntat ca si cum m-aș afla în fața destinului, avand două minute să hotărăsc dacă îl urmez sau nu. El, microbuzul, este singurul mijloc ce mă poate duce acolo unde doresc neapărat să ajung. Nu mai chibzuiesc, mă urc. Mă așez pe un scaun a cărei micime și rigiditate mă face să mă întreb ce o fi fost în mintea celor de la Mercedes Benz cand au inventat asemenea vehicul.

Mi-e foame, dar trăiesc cu speranța că voi găsi pe drum ceva decent de mâncare. Lângă mine se așează un individ. Are peste 100 de kg, chel, fața negricioasă, șosete albe, papuci de plastic, maiou fără mâneci, iar atunci când ridică mâinile să se întindă în”confortabilul” scăunel, eliberează un miros ce mă face să-mi doresc să nu fi mâncat niciodată în viața mea. Scene din “Cel mai iubit dintre pamânteni” îmi trec prin față și pentru câteva clipe mă panichez. Într-un final îmi aduc aminte că undeva în buzunarul personalității mele de jeans am un simț al umorului ce mă poate salva.

Coliba pe patru roți demarează. Este plină-ochi. În fața mea doi sudori cu sudori la purtător, în spatele meu un cuplu cu un copil sugar ce se oprește din plâns doar în momentele în care biberonul cu lapte îi este introdus în gură. Mă uit la biberon și la pofta cu care manâncă bebeul si în acel moment realizez că la foamea pe care o posed nu m-aș da la o parte nici eu din calea unui biberon de lapte. Trei minute mai tarziu, cand biberonul este gol și la interval apare sânul mamei, ajung sa regret profund gândurile de mai devreme.

Între timp cei doi sudori din fața mea desfac două shaorme scoase de te miri unde. Atmosfera lipsită de aer condiționat devine brusc și necondiționat un amfiteatru al usturoiului. Mirosul este atât de pregnant și de puternic încât ar putea ucide pe loc un batalion de vampiri. Manâncă și vorbesc în același timp, plescăiturile sunt molcome și așezate trădând o satisfacție gastronomică din gama: festin de șosea. Individul în maiou de lângă mine, vizibil iritat la papile de miros, scoate dintr-o hârtie albă de ambalaj un sandwich construit din două felii groase de franzelă, felii de salam Victoria și muștar. “Dacă mirosurile ar fi aer cald, acum am fi deja dirijabil”, gândesc în sinea mea cea oprimată de atacul olfactiv și surghiunită de foamea din ce în ce mai pregnantă.

Ca să mă desprind de situație, trag cu greu una dintre perdelele geamului meu și încep să mă uit pe fereastră. În acel moment ne depașește un Matiz pe care stă scris mare: Vindem și montăm tablă ondulată. În Matiz coexistă 5 români zdraveni la bustul gol, fiecare ținând în gură un os de pulpă de pui. Imaginea este absout cinematografică: cei cinci sug de-a dreptul oasele și privesc inexpresiv, fix în ochii mei, pe întregul parcurs al căznitei depășiri. Rămân câteva momente uimit de-a dreptul de această apocalipsă aviară, după care mă retarg cuminte înapoi în scăunelul meu. Unul dintre sudori și-a terminat shaorma și acum, într-un gest suprem de relaxare se întinde, ținându-se cu mâinile de spătarul scaunului, adică foarte aproape de privirea mea. Mâinile mari de muncitor, cu unghii tocite și pline de ulei pe dedesupt sunt acum lucioase gratie grăsimilor animaliere eliberate de shaorma.

Încerc să dorm. După două ore sunt imun. Ciudatul vehicul se oprește iar șoferul, îmbrăcat elegant cu camașă hawaiană și pantaloni cu dungă, ne anunță că avem popas. Cobor precum Robinson la vederea insulei. Suntem într-un Lukoil cu restaurant. Pe șofer îl așteaptă deja pe o masă de plastic o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiti și salată de varză albă. Îl întreb pe chelner cât durează să îmi comand ceva și îmi spune că 10 minute. Atât are pauza noastră. Renunț la ideea cu restaurantul și intru în magazin după sandwich-uri. Au un frigider cu trei tipuri: cu bacon, cu salam și cu șnițel de pui. Ma hotărăsc pentru șnițel. Caut prin grămada de sandwich-uri și găsesc unul cu data de expirare cât mai îndepărtată de ziua în care mă aflu. Îl desfac de ambalaj. Este format dintr-o baghetă albă de pâine iar înăuntru dispune de câteva felii de roșii și un șnițel teribil de alb la culoare.

Mușc… pâinea lăsată în frigider este îmbibată de sucul roșiilor, este umedă și rece. Șnițelul are ceva din gustul puiului din perioada cand traia. Împreună, combinația este de departe cea mai respingătoare pe care am încercat-o în ultimii ani. Îl arunc și îmi cumpăr stiksuri. Acum chiar aș da orice pentru shaorma din microbuz. Plecăm. Manânc stiksuri și mă concentrez pe spargerea cristalelor mari de sare lipite pe ele, este un joc culinar pervers și demn de milă. Mă uit din nou pe fereastră și văd câmpii și mărăcini de Băragan.

Matizul ne depășește din nou, doar că de această dată patru din cei cinci dorm cu capetele lăsate pe spate și gurile deschise. Pe bord troneaza o pungă de plastic în care se mai văd rămășițe ale carnagiului aviar. Toată lumea în afară de mine și șofer (slavă Domnului) doarme. Este siesta. Mai am puțin, o oră și ajung. De acolo, un taxi, un bac, o mașină și voi fi în fața unei mese pline de pește proaspăt, pui de grădină, vânat și pâine făcută în casă. Mă uit din nou pe fereastră și parcă sunt mai optimist. “România nu e o țară în care să călătorești nemâncat” îmi zic, deși pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să-mi întrerup fraza după primele patru cuvinte…

Share on Facebook

Rating: 9.5/10 (2 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Dalboka sau mitul scoicilor bulgaresti

September 1, 2009 in Restaurante de peste by leonte | 3 comments

Dalboka este o carciuma in republica vecina si prietena – Bulgaria. Stai pe plaja in Vama Veche sau in 2 Mai, ti se face foame, te urci in masina, iti bagi buletinul in slip si in 40 de minute esti la Dalboka, pe malul marii, la o masa bulgareasca. Carciuma in speta a facut ceva furori printre romanii dornici de schimbare, am citit articole scrise off si on line. Cum curiozitatea cautatorului de mancare a fost afectata, m-am urcat in masina, am bagat buletinul la soseta si am accelerat in cautarea celebrei ferme de scoici.

Locul este intr-adevar de o frumusete salbatica uimitoare, cobori pe un drum ingust din varful unui deal si ajungi pe malul Marii Negre (acum in varianta Cerno More), unde o carciuma cu mese cazute si rasaduri de rosii sta plina-ochi de romani si bulgari. Informatiile pe care le aveam cand am plecat spre Dalboka erau urmatoarele: mancare excelenta, ieftin ca braga, chelnerii vorbesc romaneste si accepta bani romanesti (adica lei).

Ne-am asezat la o masa si am admirat uimiti frumusetea marii, barcile cu scoici ce veneau din larg si cele cateva yahturi venite pentru pranz. Pe terasa – aglomeratie mai ceva ca la piata, “semn bun” mi-am spus, “unde e multa lume mancarea este buna”. Meniul tiparit precar arata din punct de vedere continut foarte bine: scoici in diferite retete si peste. Am comandat cele mai celebre scoici din meniu, servite in vase de lut. Capitolul vin era cam praf, singurul pe care am putut sa-l alegem a fost un Traminer de o calitate Jidveiasca.

Primul mit cazut la datorie a fost acela al chelnerilor ce vorbesc romana. Noi nu i-am gasit, poate am avut ghinion, dar nici engleza nu prea studiasera. Asadar ne-am inteles intr-o bulgareasca ramasa de la Studio X, amestecata cu ceva rusa de la scoala, romana explicita prin semne si engleza pentru lucrurile de baza cum ar fi: money. Oricum nu asta conta. Au venit scoicile in vasul de pamant. Aratau foarte bine, iar atunci cand le-am gustat mi s-au parut excelente. Din pacate pe la mijlocul castronului m-am cam oprit, nu pentru ca nu am mai putut, ci pentru ca sosul continea extrem de mult ulei ce iti crea la un moment dat o usoara stare de greata. Bune in principiu, proaspete, cu aroma de patrunjel si telina proaspat tocate, doar ca uleiul de floarea soarelui din belsugul balcanic, scoicile s-au transformat dintr-o specialitate dietetica intr-o alternativa la friptura de porc. Pentru cei ce nu baga in seama grasimile si caloriile, acest amanunt este probabil nesemnificativ. La felul doi am luat peste la gratar. Putin cam ars, fara nici o garnitura si din nou – stropit zdravan cu ulei de floarea soarelui. La desert, inghetata modesta.

Nota de plata in 6 persoane a fost undeva la 150 de EU (in leva) si nu prea au vrut sa accepte lei (ce e drept, mai era o terasa alaturi ce accepta). In concluzie mancarea nu a fost cea mai mare senzatie, pretul nu a fost chiar braga, chelnerii nu vorbeau romaneste iar leisorii nostri nationali i-au acceptat cu greu. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, dar am impresia ca m-am dus la pomul laudat. Probabil daca as fi descoperit-o fara nici o referinta m-ar fi miscat mai tare, probabil ca daca m-as mai duce o data as incerca mai multe si mai variate, probabil ca nu m-as mai duce in weekend, probabil e un loc in care merita sa te duci doar si pentru variatie… probabil.

Share on Facebook

Rating: 6.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Restaurantele si sezonul de nunti

August 31, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 3 comments

E aproape septembrie. Stiu asta. Am mai multi indicatori ce-mi semnaleaza acest lucru: m-am intors din vacanta, s-a dat drumul la vanatoare, am arsuri la stomac dimineata si ma dor incheieturile, verdele crud al boschetilor din fata casei devine usor patinat, se joaca steaua-dinamo, am atacuri de panica financiara, vad multe mirese pe strada… “asa deci, imi spun jucandu-ma cu un plic nedeschis, s-a dat drumul la nunti”. Imi numar in gand prietenii, cunostintele, colegii, rudele ramase nemaritate, ii pun cap la cap, incerc sa-mi dau seama cine ar putea face pasul in toamna asta; cat salau pane, rulada dobos si friptura de porc voi indura stoinic din nou.

De cum orologiul canonic a dat startul sezonului de nunti, incepe in tot orasul marea alergatura, vin weekend-urile in care siruri de limuzine, mercedesuri si loganuri primenite frumos cu voal alb circula prin oras si claxoneaza jovial, in care parcurile si gradinile publice sunt decor de fotografii de mireasa cu rudele din Titu, in care cerul innoptat e brazdat de artificii iar restaurantele se inchid pentru publicul nenuntas: ” As dori sa rezerv o masa va rog…” “Aaaa, ne pare rau, avem nunta, si saptamana viitoare e la fel, si tot asa pana in noiembrie”. Intr-un anumit sens demografic, toata aceasta agitatie are farmecul ei aparte, e perioada in care oamenii de pe starda sunt mai fericiti, tinerii se imbratiseaza, isi spun “da” mai mult decat “nu”, citesti in ochii lor sclipirea dezarmat de sincera a optimismului, asa cum in ochii proprietarilor de carciumi organizatoare vezi fericirea pecuniara, la fel de sincera si ea.

Povestea pe scurt e aproape la fel: cu un an inainte, el si-a luat inima in dinti si a cerut-o de sotie. Ea a varsat o lacrima si a simtit ca inima sta sa sara din piept de preaplin. S-au sarutat si au hotarat ca vor face nunta vietii lor: nu foarte mare, nu pretentioasa, ci neconventionala si plina de prieteni apropiati si de distractie. Intre timp au aflat si familiile, care dupa felicitarile de rigoare, ca printr-un mister, au scos dintr-un sertar o lista cu invitatii din neam. In cele din urma nunta intima visata a ajuns pe la 130 de invitati, dintre care doar vreo 20 sunt prietenii buni de pe lista initiala. Indragostitii ajung la concluzia ca e nevoie de organizare si restaurant. Isi spun in sinea lor ca o sa-l ia pe cel mai bun, pe acela ce le va placea cel mai mult. Sigur ca Acela este rezervat de mult si trebuie sa se indrepte catre altul si altul, iar dupa o saptamana de cautari data nuntii se muta din primavara in toamna, pentru a avea parte de un restaurant decent.

Seful de sala soseste cu niste foi in mana pe care stau asternute vreo 3 tipuri de meniu. Cel mai ieftin cade din start deoarece nu cadreaza; cel mai scump e cam scump, asa ca seful de sala il recomanda pe cel mediu – la care tinerii vor sa mai faca cateva adaugiri, iar la final se bate palma pe cel mediu cu adaugiri – la pretul celui scump. Seful de sala ii felicita inca o data la plecare si tine sa mentioneze ca “facem sa fie frumos si bine”.

Si astfel, la data stabilita, dupa piscoturile de la primarie si vinul de la biserica, grupul numeros de nuntasi anonimi descinde in carciuma aranjata cu voal alb, flori si saten cu funda pe scaune. Si astfel incepe fix aceeasi poveste cu antreurile romanesi: rosii umplute cu vinete, rulada dobos, trei felii de salam, o tartina fitze cu icre de somon, un ou umplut, cascaval Dalia si cateva legume, dupa care salaul pane, sarmalutzele, mix grill-ul, tortul, pupaturile rudelor, plicul, nota restaurantului ce include si cateva farfurii sparte, spaga chelnerilor colectata si numarata cu tact de seful de sindicat, in timp ce toti ceilalti se uita daca e bine……. in final, am scapat! A fost o nunta frumoasa.

Si uite asa pe nepusa masa se face si noiembrie. Sezonul se inchide. Carciumile reincalzesc ciorbitza de vacuta pentru clientii regulari. “Nu va suparati, e cam acra ciorba”; “E buna dom-le, ce are, nu-ti place nu manca, du-te in alta parte…. nu saracim noi dintr-un scartar ca tine… las’ ca vine el iarasi sezonul de nunti!”

Share on Facebook

Rating: 8.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Povestea Siciliana

August 16, 2009 in Povesti de calatorie, Restaurante italienesti by leonte | 1 comment

Deschid usor ochii si vad cum soarele se joaca indulgent in albastrul impecabil al Mediteranei. Scot mana de sub umbrela ce-mi pazeste corpul prabusit de cateva ore pe un sezlong stramb si simt imediat cum acelasi soare arde la fel de puternic ca zbaterile Etnei in zilele ei de nebunie. Trag mana la loc sub umbrela si zambesc fericit: e pranzul. Pe sezlongul de langa mine, in plina canicula, infruntand sagetile inrosite ale lui Apollo, sade ea, cu pielea aurie, stralucitoare si fierbinte. O trezesc din priviri, iar atunci cand se uita spre mine cu un singur ochi de sub palaria de paie – ii arat ceasul, semn ca e timpul. Strangem incet, fara nici o vorba, mai mult din instinct decat din convingere, cu miscari rare, lenese, asemenea dupa-amiezei ce se gudura in jurul nostru.

Langa plaja ne asteapta de-a dreptul incandescenta o Vespa neagra, zgariata pe o parte, asa cum ii sta bine. Dupa lungi incercari (ce, de alfel, ne anima usor) de a ne urca pe saua fierbinte, reusim sa demaram. Cum iesim in sosea, un indicator usor de neluat in seama indica la dreapta Castelmola: 4 km. Ne pregatim sa-i parcurgem ca si cum ne-am pregati pentru aventura vietii noastre; sunt 4 km de serpentine pe un drum ceva mai lat decat o caruta si o schimbare de altitudine de aproape 600 metri, lucru de invidiat chiar si pentru un aeroplan. Vespa urla sub noi turata la maxim, luptandu-se cu fiecare metru pe care il urca; in stanga stanca, in dreapta marea intr-o perspectiva care, cu tot talentul unui scriitor lovit de insolatie, ar fi greu de zugravit in cuvinte. Avem impresia uneori ca suntem intr-un lift, urechile ne pacane, marea ramane din ce in ce mai jos si intr-un final vedem un mic satuc situat, asemenea unui cuib de vulturi, pe cel mai inalt varf pe care-l putea gasi in imprejurimi.
Abandonam Vespa pe o margine de drum si incepem un asalt surd asupra ultimelor sute de metri de urcat, sute de metri ce ne despart de masa de pranz. Ajungem in varf, o luam pe cateva stradute extrem de stramte, decorate cu cearceafuri albe puse la uscat si ajungem in fata unei usi deschise, deasupra careia scrie “La taverna dell’Etna”. In usa asemenea unui corsar esuat in varful unui munte sta Salvatore, omul cu mesele. E transpirat ca de obicei de alergatura, ne zambeste “Ciao Claudio!”, ne conduce la o masa de pe terasa pe care o rezervasem. Terasa da fix deasupra marii, intre scaunele pe care stam si mare nu e decat un planseu de beton, si dupa aceea 600 de metri de cadere libera. Privelistea este de-a drepul ametitoare, paralizanta prin frumusetea ei: in jos marea, in sus Etna. Dar nu pentru priveliste suntem noi acolo, ci pentru inadmisibil de indecentele mancaruri ce ies din bucataria lui Salvatore.
Carciuma e plina, mese mari de italieni cu toata familia. In capul meselor, ca de obicei – o bunica, sau in cazul in care a scapat din razboi sau din confruntarile mafiote ale anilor ‘70-’80, un bunic. Niciodata nu ne saturam sa-i privim cum stau la masa, cum sunt de galagiosi si veseli, cum manaca cu pofta unor naufragiati, cum impart vinul din carafe, cum se pupa intre ei si apoi toti o pupa pe bunica. Sunt un neam ce dupa ultimul razboi s-a hotarat sa uite ce e tristetea si sa se bucure de fiecare clipa pe care Dumnezeu le-o da, sa traiasca pentru bucuria sufletului, sa munceasca atat cat e nevoie sa traiasca, sa cante pe strada ca si cum ecoul zidurilor batrane le-ar fi tovaras de arie.
Intre timp, un chelner cu fata de mafiot si curea D&G ne aduce meniul. Il stim pe de rost, dar cu toate acestea de fiecare data alegerea este si mai grea. Eu nu am cum sa nu aleg macheroni cu ce vrea bucatarul sa le faca, iar ea nu are cum sa nu aleaga zuppa di pesce. Vin intai antipastele, incarcate de branzeturi gasite prin casa si salamuri uitate la soare. Langa ele, un Frizzante rose sicilian, a carui temperatura cocheteaza mereu cu zero grade. Mancam cu masura, desi sunt de-a dreptul senzationale, pentru ca stim ce urmeaza. In sfarsit apare Salvatore rumen in obraji, cu zambetul pana la urechi, ducand in brate doua farfurii imense. Zuppa di Pesce este de-a dreptul o oala plina ochi cu tot ce a dat marea in dimineata aceea: scoici, vongole, calamari, creveti, arici de mare, sardine, peste alb etc. Toate zac intr-un sos plin de rosioare proaspete si mirodenii de pe insula.
Pentru cei perseverenti, acei manacatori destoinici ce ajung la fundul oalei, exista si o surpriza: trei felii de paine de casa cu coaja groasa si tare, ce au avut timp sa se adape pe deplin din sos.
Macheronii mei, cum ar veni macaroanele, sunt de-a dreptul ingenuchetoare. Bucatarul a vrut sa le faca azi cu pesti mici, prinsi la tifon, cu un sos de busuioc prin care a aruncat stafide, muguri de pin si bucati de branza siciliana. Nu stiu ce altceva a mai pus, probabil pasiune si o arie de Verdi, dar mananc fara sa ma pot opri, fara sa-mi iau ragazul de lua o gura de vin, mananac cu un patos nesimtit, aproape de sevraj. Manac si ma bucur cu fiecare inghititura de extraordinara existenta a bucatariei siciliene, o bucatarie de o inocenta rara, o bucatarie ce naste opere de arta din combinarea unor elemente atat de simple. Desi de cele mai multe ori ridic in slavi bucataria franceza, nu am cum sa nu ma plec in fata demonstratiei pe care necunoscutul ilustru din bucataia lui Salvatore o face. Francezii au stiinta, italienii au talent!

N-avem cum sa plecam fara desertul traditional al casei: Cassata. O imbinare de ricotta proaspata si fructe confiate, prinse intr-un blat pufos si aproape insesizabil. Apoi limoncelo, cafea, si sutem gata sa cadem lati. Cu o ultima sfortare ne luam la-revedere de la Salvatore si de la cele doua babe prezente mereu la o masuta de la intrare si ne incalecam bidiviul italian cu motor in doi timpi. Vespa o ia la vale fara nici o sfortare de data aceasta, noi cu ochii pe jumatate inchisi ne tinem de coarne si incercam sa franam din cand in cand. Un papuc imi sare din picior pe drum, dar cui ii pasa? – ii fac cu mana si el ramane in urma cu steagul Braziliei in sus. Ne grabim spre un pat racoros de la umbra unor chiparosi. Avem nevoie de odihna, caci vine seara si trebuie sa fim in forma; o baroneasa ne-a invitat la cina pe acoperisul vilei sale. Dar asta e cu totul alta poveste.

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Sushi Ko – soarele rasare de pe Savropoleus

August 4, 2009 in Restaurante asiatice by leonte | 4 comments

Recunosc ca mi-a tremurat putin penitza cand m-am apucat sa scriu de inca un japonez, dupa experienta indelung comentata cu Maiko. Cu toate astea, mi-am luat inima critica in dinti si m-am asezat la masa de lucru, pus pe fapte mici menite sa schimbe lucruri mari (ha, ha). In centrul vechi, pe fundatia pe care odinioara odihnea pionierul locantelor zonei, si anume Market 8, a rasarit de cateva luni un restaurant al carui specific isi are radacina in tara lui Kurosawa si a lui Haiku. Numele lui, Sushi Ko. Sigur, mi-ar fi placut sa scriu acest articol in paragrafe de 17 silabe pentru a rezona in traditie cu subiectul meu de azi, dar sunt doar un biet mioritic ratacit printre culturi culinare marete, in fata carora ma inclin si le multumesc pentru generozitatea de a imparti frumusete gastronomica oricarui spirit deschis.

Revenind pe strada Stavropoleus (al carui ultim recensamant dovedea faptul ca da urebei: un car cu bere, una bucata manastire Stavropoleus, doua banci, o casa de divorturi si doua cuiburi de nomazi la barbut), Sushi Ko este o carciuma vizibila de la distanta datorita pozitionarii in capul strazii si mai ales datorita terasei generoase. Am avut o mica ezitare in a intra, mi se parea ca pestele crud nu da bine in centrul vechi. Am reusit insa sa-mi infrang preconceptiile si m-am asezat la o masa. Iata cateva observatii abolut obiective:

- Sushi Ko are cei mai atenti chelneri din cati s-au inventat in Romania. Nu stiu daca pentru acest lucru e de vina managerul strain ce sta cu biciul pe ei, sau pur si simplu au stiut sa-i aleaga. Cert este ca la capitolul ‘chelneri’ acestia sunt: pregatiti, instruiti, cu bun simt, atenti, proactivi, curati, simpatici. Nu apuci sa pui mana pe o sticla, caci imediat un chelner iti umple paharul; desi masa se clatina insesizabil, chelnerul sesizeaza, si te trezesti ca iti fixeza piciorul (mesei); asteapta rabdatori comanda, zambesc, te sfatuiesc fara a fi superiori. Iti vine sa ii intrebi: Sunteti de-adevaratelea?
- Meniul de sushi este unul ultra-dotat. Daca esti consumator pasionat (nu obsedat), nu cred ca ar fi vreun peste crud pe care sa nu-l gasesti in meniu. Preturile sunt pe bucati (2 bucati, 3 bucati, o bucata). Daca te apuci sa-ti faci platoul de sushi, sashimi, maki etc. dupa cum ti-ai dori, s-ar putea sa iesi cam scump (nu extrem de scump). Daca vrei sa te bucuri de selectii facute de altii, exsita set meniurile. Aici preturile sunt mai mult decat rezonabile si poti manca un set cu 22 de piese la 80 de RON.
- Bucataria este deschisa, poti vedea bucatarii asiatici la lucru. Totul arata impecabil si este foarte apetisant.

Asadar, asezat la masa de la Sushi Ko, m-am bucurat pe deplin de sushi si sashimi de o calitate excelenta si m-am rasfatat cu teriaky langa care am asezat cuminte mai multe sake-uri. Aseazarea pieselor de sushi pe platourile din lemn este la randul sau o chestiune foarte bine facuta, ce-ti sporeste pofta de mancare. La un moment dat, la un shrim teriaky am simtit nevoia de noodels. L-am rugat pe chelner sa imi aduca o portie si, SURPRIZA: “Seful a spus ca sunt din partea casei”. Bravo, iubesc partea casei, te face sa te simti bine, bagat in seama, te face sa mai comanzi inca o sticla de vin (cu care ei si-au acoperit “partea casei” pentru toata seara). Atunci cand am primit noodels gratis i-am suspectat pentru prima oara ca nu sunt romani. Si asa si este. Este un lant al carui cocoon se afla in Liban.

La desert am incercat inghetata tempura si niste rolls-uri de orez dulce. Foarte bune. Intr-un final, cand am tras linie, mi-am dat seama ca am petrecut un timp de calitate intr-un loc de la care nu asteptam multe lucruri. Asta m-a facut sa-l mai vizitez o data peste doua zile. Concluzia? M-am simtit la fel de bine. Pana la urma, reteta este incredibil de simpla: locatie bine amenajata, mancare buna, chelneri atenti. Nu stiu daca soarele rasare din Japonia asa cum se spune, ceea ce pot eu sa afirm este faptul ca pentru mine cateva seri la rand, soarele a apus pe Stavropoleus – la cina.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

El Zorab Vs. Pegas – El Bacha Vs. El Greco

July 30, 2009 in Restaurante de peste, Retaurante arabesti by leonte | 1 comment

Intr-o minunata zi de marti, intr-un Bucuresti lenes si saracit de locuitorii plecati in vacante, am avut parte de un menaj a trois culinar cu specific, adica eu si doua restaurante: un grecesc si un libanez. Probabil ca patura de canicula asternuta peste urbe si peste starea mea de spirit mi-a impins subconstientul in cautarea unor bucatarii de pe malul batranei Mediterane, caci vorba aceea, daca nici ei nu stiu sa manace pe caldura, atunci cine?

La pranz, sincer as fi cautat un loc racoros sub o salcie din Herestrau, sa ma intind letargic si sa ma trezesc de abia spre asfintit, eventual in suturile unor gardieni publici. Totusi o nostalgie elena m-a facut sa poposesc pe bulevardul Decebal (rege dac, 87-106 dc) in fata unei constructii numite EL Greco. Auzisem de la un prieten ce auzise de la un alt prieten grec ca s-ar manca bine. Locul de un kitch rar, o adevarata perla a lipsei de simt estetic: ferestre din lemn albastre (gen San Torini) si coloane ionice (mai ceva ca pe Acropole), asezonate cu plase de pescuit din plastic (de provenienta complex Europa sau Doraly) si amfore printate (probabil filiera China) – toate la parterul unui bloc constructie RSR 1987. Piesa de rezistenta a acestui complex este de departe fantana (arteziana cred, caci nu functiona) din fata parterului de bloc, construita in spatiul verde de peste trotuarul pietonal, fantana ctitorita din pietre de rau batute, in dulcele stil Moeciu-Bran. M-am asezat totusi, deoarece sunt o persoana destul de greu de oprit cand intru la o idee.

Meniul, ca si continut, promitea, ca si design se incadra perfect in atmosfera – avea poze la fiecare fel. Un chelner inalt, de etnie nomada, ne-a intampinat cu un zambet imens, ce lasa sa se vada printre dintii mari si rari o ciunga de culoare verde fosforescent. Am comadat un vin grecesc, ca de, asa se face, iar chelenrul ni l-a adus cu fast, l-a desfacut, l-a turnat in pahar, l-a amestecat, si-a varat nasul imens in pahar, mai sa atinga cu nara licoarea, a exclamat:” foarte bun” si ni l-a facut direct spritz, fara sa ne intrebe daca nu cumva il vroiam sec. Am comandat de toate, de la celebrele antreuri cu tzatziki, masline, vinete, feta in cuptor, sardine marinate, pana la felurile de baza cu calamari, caracatita, creveti etc. Mancarea nu a fost rea, a fost chiar buna, inca departe de ceea ce se intampla in Grecia, dar buna. Caracatita frageda, tzatziki-ul corect, feta din cuptor – cam telemea. La final am platit 200 de RON in 2 persoane si am parasit incinta.

Cand soarele s-a ascuns obosit dupa linia orizontului, am tras in fata carciumii El Bacha din Pipera. Carciuma o stiam de pe vremea cand se situa in Mariott sau in Herastrau, asa ca am pasit cu incredere in incinta vilei de pe malul lacului Pipera. Terasa mare, cu vedere la lac, cam lipsita de vegetatie. In mijloc – “fantaitza”, de data aceasta din fier si ceva mai de bun gust decat cea de la El Greco. In ansamblu Libanezu arata mai bine decat Grecu. Meniul, ca si la colegul elen, cu poze. De data aceasta insa, print de buna calitate si poze facute cu stiinta.

Am comandat un vin libanez ce a reusit performanta sa fie ceva mai scump si mai prost decat ala grecesc. Chelneritza nu asa joviala precum colegul de breasla din Bv. Decebal, dar cu siguranta mult mai aiurita. Ca si in experienta de la pranz, am comandat din toate pe degustate. Ce e drept, mancarea din Beirut a fost in multe privinte superioara celei din mica Atena de bariera Vergului: prezentare, varietate, inovatie etc. Daca e sa fac o mica paranteza si sa vorbesc de restaurante libaneze, cred ca El Bacha dpdv mancare se afla in primele doua. Cand ne bucuram mai mult de savoare kebbech-ului si a labnech-ului, ne dadeam ochii peste cap de la kafta si vita cu rodii, am avut parte de un atac miselesc, prin surprindere, comparabil doar cu ceea ce s-a intamplat la Pearl Harbour. O escadrila de tantzari s-a napustit asupra noastra fara mila, fortandu-ne sa cerem cat mai grabnic nota. In meniu din pacate nu era trecut niciunde Autan-ul. Am mai avut totusi vreme sa savurez un Arac, pentru a-l plasa spre comparatie in stomac langa Ouzo-ul de la pranz. Platit 300 RON in 4 persoane plus un copil, parasit incinta cu basici de la zburatoare.

Acum nu-i drept sa compar doua bucatarii atat de ofertante precum cea libaneza si cea greaca. De aceea nici n-am s-o fac. Pot insa sa compar doua carciumi si sa spun ca Xerxes l-a cam batut pe Leonidas, cum ar veni El Zorab a tracut linia de finish la o lungime in fata lui Pegas. Ce-i drept, pe Pegas nu l-a ajutat deloc designul.

Share on Facebook

Rating: 6.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

El Capitan – carciuma amiralilor

July 23, 2009 in Restaurante cosmopolite by leonte | 1 comment

Dupa o lunga perioada in care Capitanul a fost plect in cursa lunga, probabil in cautarea lui Moby Dick, acesta s-a intors si si-a redeschis corabia vizitatorilor in acelasi loc de pe malul lacului Izvorani. Cum briza culinara a oceanului incepea sa-mi aduca ceva vesti de la Capitan, m-am imbarcat cu un echipaj de 3 marinari pe catamaranul meu de fabricatie bavareza, am ridicat vela, am intarit paramele si i-am dat vant din pupa de DN1 pret de vreo 15 mile. L-am gasit pe capitan sanatos, voinic si mai frechezuit ca niciodata.

Atmosfera absolut geniala: Lacul Izvorani linistit, apusul superb de soare al unei zile caniculare, mese cu scaune de fier albe asezate aproape de apa. Ne-am aseazt sub o salcie si am intrat direct in consultarea meniului scurt. Cum probabil deja stiti, sunt un mare iubitor de meniuri scurte, pentru ca ele reprezinta garantia ca in bucatarie cineva e preocupat de mancarea ta si nu o scoate dintr-o oala din frigider. Consultand meniul, am bagat de seama cu ce a venit Capitanul din voiaj: Cu un bucatar francez al carui pedigree se putea citi printre randurile felurilor de mancare. In afara de bucatar, Capitanul a mai adus cu el si niste vita din Argentina, din Normandia, niste miel din Noua Zeelanda si niste pui de la Mihailesti… Acum ma gandesc ca ori pe langa Mihailesti trece vreun rau mai zdravan, ori are o ruda civila acolo… oricum ar fi, e bine ca la El Capitan pana si puiul are provenienta clara.

Asadar un meniu din care ti-ai lua de toate, pentru ca toate suna extrem de bine. Sincer vorbind, ma asteptam sa gasec in meniu pe langa o dorada, un ton si un pastrav, ceva mai multe fructe de mare si chestiuni legate de mare; se vede insa treaba ca s-o fi saturat si Capitanul de ele in anii lui de pe apa. Lista de vinuri ne-a fost adusa si ea de un matelot simpatic. Vinurile sunt exclusiv din colectia personala a capitanului, asa ca nu le prea poti gasi prin alte parti. Din aceasta cauza ele pleaca de la 100 de lei si se termina pe la 1800, depinde cat te tine buzunarul si ce ambarcatiune conduci, pentru ca jumatate din clientii de la El Capitan vin pe apa cu propriile lor ambarcatiuni. In general, sunt locuitorii privilegiati ai zonei Izvorani- Snagov, oameni ce au in fundul curtii un ponton si o barca: ti s-a facut de cina, te urci pe barca, treci lacul pe chindie, te bucuri putin de placerea navigatiei si ancorezi fix in restaurant… un fel de Saint Tropez mioritic. I-am invidiat deoarece eu m-am bucurat cu moderatie de vinul frantuz, avand in vedere cele 15 mile pe care trebuia sa le strabat pe canalul de asfalt inapoi acasa. M-am bucurat in schimb pe deplin de mancare. La inceput am primit de la Capitan chifle frantuzesti calde si unt. Nu imi aduc aminte cand am mancat utima oara chifle asa de bune. Acest mic aspect mi-a ridicat inca o data asteptarile pentru felurile de baza. Am incercat mielul din Noua Zeelanda facut la cuptor, care a fost delicios si generos.

Colegii comeseni (de la care am gustat fara scrupule) au incercat pieptul de rata si tonul. Pieptul de rata a fost chiar un piept de rata, nu felii, nu cubulete, un piept de rata intreg, facut impecabil: roze in mijloc, crocant la exterior. Desi nu mananc cartofi prajiti mai niciodata, de la intrare in carciuma am fost prevenit ca la El Capitan cartofii prajiti sunt din alta dimensiune. Impins de curiozitate si de pre lauda lor, am luat de gust… au fost, cum sa spun… daca am trai intr-o lume de cartofi prajiti, cartofii de la El Capitan ar fi presedintii acestei lumi. Extraordinari, taiati de mana in forma de petala si prajiti de doua ori la doua temperaturi diferite.

Cum aerul tare al lacului deja innoptat nu ne-a dat pace, am trecut si la deserturi. Aici situatia a devenit de-a dreptul critica, pentru ca frantuzul din bucataria Capitanului a pus-o de un Creme Brulee capabil sa iti dea busola gastronomica peste cap si sa te faca sa ancorezi in rada portului sau pe vecie. Un creme brulee ilegal de bun si un profiterol de o contrabanda de savoare si calorica iesita din comun. Dupa o asemenea masa de amirali, iti vine sa ceri un hamac si o pipa, pentru a-ti petrece noaptea contempland lucirile stranii ale lunii in lacul ce poate fi la fel de bine mare sau ocean. Nota a fost… cum sa spun ca a fost? Va prindeti si singuri: bucatar francez, vin exclusivist, oameni care vin cu propria barca la masa. Cum am mai spus-o de nenumarate ori, placerea are un pret pe care esti dispus sa-l platesti relaxat atunci cand te simti bine. Iar noi ne-am simtit bine intr-unul dintre putinele locuri in care poti fugi atat de usor de Bucuresti.

Share on Facebook

Rating: 8.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Despre "proverbiala" ospitalitate romaneasca

July 16, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 4 comments

Eu cred ca singurele lucruri cu care ramai din viata sunt acelea pe care le-ai daruit, nu cele pe care ti le-ai facut, pe care le-ai strans, sau pe care le-ai primit. Desi afirmatia mea suna putin biblic, ea are de-a face intr-o mare masura cu carciumile, caci despre ele este vorba din nou. Am fost plecat intr-o mini-vacanta cu familia, in Creta. A fost frumos, dar cum nu e un blog de calatorii, voi cuantifica intrega poveste din prisma ei culinara.

De ani de zile de cand merg in acelasi loc, ma surprinde un aspect care nu are direct legatura cu gustul mancarii sau calitatea serviciilor din carciumi, ci are mai mult legatura cu conceptul de a tine o carciuma, o taverna, cu spiritul oamenilor de acolo si bucuria lor de a te avea la ei in casa. Nu exista taverna, mai mare sau mai mica, in care sa nu primesti ceva din partea casei: un platou cu fructe, un pahar de rachiu, o inghetata… orice. Multa vreme am trait cu impresia ca e o chestiune de strategie turistica, insa anul asta am ajuns prin niste satuce pierdute in munti, in care probabil eram primii turisti din ultimii ani. Pe terasa din mijlocul satului, o terasa de tara cu becuri colorate legate in copac si localnici motaind pe scaune, am baut doua beri si doua sucuri si am primit inainte branza si fructe. Ala a fost momentul in care mi s-a umplut cu adevarat paharul in ceea ce priveste neamul romanesc si traditionala sa “ospitalitate”. Manac in carciumile din Romania aproape in fiecare zi, in fiecare zi de la Dumnezeu sunt prin alta carciuma rasfoind alt meniu, comandand cate ceva de mancare. Pranz, seara, nu conteaza, ceea ce conteaza este faptul ca nu imi aduc aminte ca undeva sa fi primit ceva din partea casei, ba mai mult, de multe ori am platit sub forma de copertto pe nota pana si painea, uleiul si scobitorile. Nu am trait ziua in care, dupa ce am comandat la o masa patru sticle de vin, sa primesc macar un pahar gratis…

Nu sunt genul de om care sa moara dupa mocaciuni (nu particip la promotii si nici nu trimit sms-uri cu coduri de bare), dar nu despre mocaciune in sine este vorba ci despre altceva mult mai important: apreciere si ospitalitate. Eu unul m-am cam saturat sa urmaresc notele de plata pentru a descoperi ca am fost furat, m-am saturat sa vad cum chelnerul e frustrat cu pozitia de chelner si si-ar dori sa fie sef de sala, seful de sala sa fie manager iar managerul – patron. Anul asta s-au facut trei ani de cand in fiecare vara mancam la pranz in Creta in aceeasi taverna. Din prima zi in care am intrat, acum trei ani, ne-a placut “mosuletzul” care ne-a intampinat, ne-a placut mancarea si ospitalitatea lui. Anul acesta, la fiecare carafa de vin comandata mai primeam una din partea lui, la fiecare final de masa deserturile erau gratis, ba in ultima zi ne-a dat si un pachet pentru acasa cu ulei facut din gradina lui si rachiu facut din via lui.

Asadar, cum ar putea terasa “Floare de Colt” din Mamaia sa bata asta, de ce m-as duce in orice locatie de pe valea Prahovei sau litoral? Asta e o intrebare ce ne va bantui multa vreme de acum inainte, e o intrebare al carui raspuns este raspunsul unui lung sir de intrebari ce ne marcheaza istoria ultimilor decenii: de ce nu avem turism, de ce strainii ne considera neseriosi, de ce in sondajele de tara suntem in subsol, de ce nimeni nu se chinuie sa retina numele de Bucharest, atata timp cat seamana sonor cu Budapest. Nu incercati sa mi-o bagati pe aia cu ce tara frumoasa avem, ce Delta, ce munti, ce plaja, ca nici macar asta nu mai tine. Nu stim sa dam si din cauza asta nu vom primi niciodata.

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

« Older entries § Newer entries »