CULINARIARD

Cele mai restaurante dupa unii. No comment

November 9, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 1 comment

Se pare ca cei de la Food and Bar Magazine recidiveaza si in 2009 cu acelasi aplomb cu care in 2008 anuntau niste premii senzationale in care Burebista era votat cel mai bun restaurant romanesc.

Nu o sa mai comentez toata situatia deoarece am facut-o in 2008 : http://www.culinariard.ro/observatii-culinariarde/2008/11/10/premiul-intai-cu-coronita/

O sa va las sa va minunati de extraordinara aplecare a acestei publicatii catre “gastronomie de calitate” din care imi permit sa citez ” Premiile Food & Bar Magazine, aflate la cea de-a doua editie in acest an, recompenseaza efortul operatorilor din Horeca de a-i oferi clientului o experienta excelenta…”.

Un singur sfat si pentru 2009, sa aveti la ce reflecta: in gastronomie nu exista democratie. Nu poti sa dai premii doar pentru ca asa au votat niste romani pentru care La Mama este maximul de gust si rafinament. Ca acesti romani sa inteleaga ceva din ce li se intampla in viata carciumara ar trebui educati si nu lasati sa vorbeasca. Cu siguranta daca singurul restaurant “strain” in care au intrat vreodata este peseudo-fast-food-ul Il Calcio il vor vota ca cel mai tare restaurant ever.

No comment pentru aceste premii: http://www.foodandbar.ro/stiri-fierbinti/1847-gala-premiilor-food-a-bar-2009

Astept comentariile voastre democratice!

Share on Facebook

Rating: 8.5/10 (6 votes cast)

Rating: +3 (from 3 votes)

Vanatul de la Centre Ville

November 4, 2009 in Restaurante cosmopolite by leonte | 2 comments

Ce faci daca te trezesti intr-o dimineata, privesti pe fereastra si, in surda muzica creata de baletul absolut uimitor al frunzelor ce cad, iti dai seama ca ceva e in neregula cu tine, ca ceva iti scapa din lantul genealogic al familiei tale…. Pui mana pe telefon si iti suni mama pe care o intrebi:

” -Mama tu ce esti?”

Ea iti va raspunde panicata:

” -Inginer… da tu te simti bine?”

” -Si bunica ce a fost?”

” -Textilista”

“-Bunicul?”

“-Ceferist…”

“-Strabunica?”

” -Taranca, si ea si strabunica’tu.”

“-Mama, mie imi scapa ceva… nimeni din neamul nostru nu a fost boier, mosier, aristocrat, conte, marchiz…. ceva??

” – Nu, mama, Doamne fereste…. da’ de ce intrebi, ti-e bine?”

“-Mi-e pofta de prepelitze…..!”

Nu iti vei pierde totusi speranta verigii nobile a lantului genealogic, pentru ca paraiele din care s-a nascut raul tau de sange sunt multiple si au o gramada de afluenti necunoscuti, iar unii dintre ei pot cobora chiar din inaltimile absolute ale aristocratiei… in fond pofta de prepelitze nu poate aparea, asa, de niciunde.

Asa stand situatia, vei deschide usa dulapului tau de haine, ce pentru intaia oara ti se va parea impropriu pentru statutul tau, si iti vei crea garderoba pentru pranz: pantaloni clasico-cazoni de doc batut, helanca subtire cu monograma, sacou de tweed, cizme inalte, manusi de piele si fular cu carouri. Nu vei uita cu siguranta sa iti asezi discret o pata de culoare – reprezentata de o batista – in buzunarul de la piept. La final – doua pufuri de parfum de mosk, dupa care il vei saluta cu reverenta pe Charles ce-ti zambeste de pe desktop-ul PC-ului.

Destinatia: Centre Ville Bistro, dans la centre de Bucharest. In drum spre restaurantul ce a hotarat ca de la 1 noiembrie sa aiba o pagina de meniu cu vanat, vei avea parte de multe ganduri ce vor insoti atmosfera eleganta si melancolica de toamna ce invaluie orasul. Te vei gandi ca prea mult timp din viata ta l-ai dedicat puiului de Avicola, ca el, puiul, fara sa fi avut nici un merit, ti-a ocupat spatii complexe din meniurile zilnice. Il vei vedea ca pe o leguma imbibata cu amfetamine si chimicale zacand pe bada rulanta a unei ferme intensive, asa cum vei rememora nenumaratele dati cand prin fata ta s-au perindat cefele de porc cu cartofi prajiti sau snitzelele refrigerate cu gust de amidon.

Atunci cand vei pasi in Centre Ville si vei preda manusile si umbrela unui domn binevoitor, vei capata brusc cativa centimetri in statura, vei multumi cu o usoara aplecare din cap si vei comanda vorbind rar si asezat. Pagina din meniul sezonier iti va da o stare de exaltare culinara cum rar ai mai trait in ultima vreme. Hmmm…. ce sa fie: muschi de caprioara cu ciuperci de padure, pulpa de iepure cu mere caramelizate si pere confiate, prepelitze cu sos de coacaze sau piept de rata de balta cu ceapa caramelizata? Sigur ca da prepelitze, iubitele de ele, trei la numar asezate ca la raportul garzii de la Buckingham, insotite de un sos de coacaze negre ale carui performante de gust intrec cu mult imaginatia medie pe cap de locuitor. Prepelitzele de la Centre Ville – comparate cu diverse alte prepelitze de prin partea locului (acelea servite cu mujdei de usturoi si mamaliga) – joaca intr-o alta liga, sunt Real Madridul prepelitelor, cand le privesti auzi in jurul tau imnul inaltator din Champions League si simt freamatul tribunelor innebunite.

Si ca sa te poti bucura in voie de deliciul oaselor mici, numai bune de ros, si de savoarea princiara a carnii, vei comanda un Chianti buchetat si varatos, precum Enescu in mijlocul unei compozitii de geniu. Savurand aceste bucate alese si imprietenindu-te cu vinul din Cizma, gandul va poposi o clipa la faptul ca vor exista persoane ce-ti vor blama barbaria de a manca animale vanate cu cruzime, in timp ce ei rumega o vita de Mega Image ucisa conform tuturor regulilor Comunitatii Europene – prin electrocutare. Va fi doar un gand ce va zbura imediat, precum vor zbura si clipele petrecute in compania distinselor prepelitze.

Intr-un final, vei pleca cu o stea a nobletii pe umarul drept si vei simti nevoia sa te asezi pe bancheta din spate a unui taxi tomnatec si sa bati usor cu umbrela in umarul soferului, indicandu-i adresa elegant.

Share on Facebook

Rating: 7.6/10 (5 votes cast)

Rating: +6 (from 6 votes)

Pierdut bun-simt. Gasitorului recompensa.

October 30, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 8 comments

Aparent acest articol nu are legatura cu mancarea, desi aparitia sa vine in urma unei farfurii de paste. Dar ca sa intelegeti ciudatul mecanism ce a nascut scheletul unei asemenea istorii in mintea mea, am sa incep a povesti lucruri ce s-au intamplat acum aproape 30 de ani intr-un fund de Oltenie. Bunica mea, Maia, a fost cea mai talentata creatoare de paine pe care am cunoscut-o vreodata. Din mainile ei batatorite si brazdate de viata, de razboi si de munca campului, painea se nastea asemenea unui rasarit de soare: glorioasa si induiosatoare. O mana de om, a carei inaltime reusisem sa o intrec inca de prin clasa a patra, bunica mea se nascuse in 1914 si de la varsta de sase ani a invatat sa faca si sa inteleaga painea. Toata pasiunea mea pentru bucatarie si mancare i se datoreaza in mare parte ei. Ritualul cu care cernea faina, framanta aluatul si il lasa sa se “hodineasca”, felul in care ardea cuptorul sau “jera” vatra tastului, piosenia cu care lasa painea proaspat coapta sa se “intoarca” (in filosofia ei, sufletul panii scoase din cuptor avea sa umble peste campiile unde crescuse graul si pe la morile ce-l macinasera, iar atunci cand avea sa se intoarca, painea era numai buna de mancat), toate acestea reprezentau de fapt felul ei de a ne aratat noua, cei ce mancam, ca ne iubeste. Bunicul meu statea in capul mesei, rupea painea si o impartea. La finalul mesei, el strangea firimiturile de paine de pe masa in pumn si le manca…. ca sa nu se piarda. Bunica mea a murit in 2009, iar ultima paine pe care a facut-o a fost prin 2005.

In toamna lui 2009 o chelnerita imbracata in camasa alba cu branding verde aducea la masa la care discutam impreuna cu un prieten probleme de politica de fond – o farfurie de spaghetti carbonara. Aparitia acestei farfurii ne-a intrerupt brusc conversatia ce ajunsese undeva pe la Vadim Tudor. Un sos rosu-pamantiu in care pluteau bucati scurte de taietei sfaramati amestecati cu bucati mari de kaiser, totul intr-o portie mare…. foarte mare. Nu stiu de ce, in momentul acela in mintea mea s-au unit si amestecat instantaneu: imaginea spaghettelor, Vadim Tudor, bunicul care strangea firimiturile de pe masa si o frunza ce aluneca usor spre pamant, purtata doar de briza automobilelor ce treceau in viteza. Am realizat ca bucatarul nu ne iubeste, nici macar nu ne respecta, ca mancarea aceea se va arunca intr-un tomberon fix in momentul in care la cateva paralele sud distanta – un copil moare de inanitie, ca noi vom plati pentru simularea de spaghetti, ca e deja toamna si suntem in plina campanie electorala. De vis a vis Oprescu nu ne zambea, dar ne ura Hai Romania.

Pierdut intr-o inaintata ora din noaptea zilei cu spaghetti, stateam singur tintuit in fata ecranului multicolor, mut privind la Realitate(a) o emisiune ce s-ar fi putut chema The Others. Era vorba despre 4 candidati la turnul de Fildes al Romaniei, ceilalti 4, cei pe care nu-i stie nimeni si nici nu cred ca ii va sti cineva. Un rocker ce locuieste cu parintii, un tigan cu o casa de 1000 mp, un comunist si un ecologist. Le-am dedicat o ora din viata nocturna, neputand sa ma misc de uimire. Pe nesimtite m-am trezit cu un borcan de dulceata de gutui in brate, ca unica consolare a depresiei pre-electorale ce tocmai o sufeream. Intr-un final am schimbat postul si m-am uitat la Geoana. Mergea mandru in fata unei multimi de romani, dupa care a inceput sa vorbeasca calm si rarait. Asta m-a adormit. In vis, langa mine pe canapea sedea chelneritza de la Planters, cu farfuria de sos si kaiser in mana. Din ea lipseau definitiv spaghettele. S-a uitat la mine si mi s-a adresat cu vocea lui Becali: Mananca! Atunci m-am trezit, afara incepuse sa ploua aproape la fel de tare ca in mine.

Aparent aceasta povestire nu are legatura cu mancarea, in esenta totul are legatura cu mancarea: bucatarul de la Planters a mancat multa bataie cand a fost mic si de aceea se razbuna prin spaghetti, in timp ce candidatii manaca permanent rahat si de aceea respiratia lor nu va mai putea mirosi niciodata a adevar. Bunul-simt a renuntat demult sa mai fie un ingredient al mamaligii numita Romania, o mamaliga cu gust sintetic, provenita din porumb de import si apa de Rosia Montana. Bunul-simt, domnule Crin, nu mai locuieste aici, a plecat, iar ultima oara cand l-am vazut a fost destul de demult, in vremea cand bunicul meu culegea de pe masa ultima firimitura de panie, ca sa nu se piarda.

Share on Facebook

Rating: 9.1/10 (10 votes cast)

Rating: +5 (from 7 votes)

Rue de Pain, sur la rue de Floreasca – fantastique boulangerie

October 14, 2009 in Brutarii, Vinarii by leonte | 6 comments

Cum ar fi daca in Bucuresti ar exista o brutarie care sa coaca paine din faina adevarata? (n.a.: In Bucuresti painea se face din premixuri, adica vine in butoaie). Cum ar fi daca in acelasi oras ar exista o brutarie care sa faca croissante proaspete in fiecare dimineata, croissante cu unt adevarat si faina adevarata? ( n.a.: in Bucuresti croissantele vin congelate si se baga la cuptor. Multe dintre ele au fost facute cu doua, trei luni in urma.) Cum ar fi daca peste toate astea ar mai exista un loc deschis cu croissante calde, paine calda, tartine si cafea excelenta de la 8 dimineata? ( n.a.: in Bucuresti la ora 8 dimineata nu e deschis decat Mega Image-ul). Cum ar fi toate astea?

Ar fi o chestiune destul de greu de facut intr-o Romanie aflata vesnic intre doua guvernari, ai carei cetateni traiesc cu nostalgia franzelei de Titan si a cornurilor umplute cu ciocolata Finetti. Ar insemna ca un om sa se apuce sa faca un asemenea loc aproape pe orbeste, sa aduca niste brutari adevarati francezi, sa aduca faina adevarata si unt adevarat tot de prin Franta, sa deschida brutaria in fiecare zi la 3 dimineata pentru a putea fi totul gata la 8. Cum poti sa faci asa ceva in Bucuresti… e imposibil, sau doar daca se gaseste vre-un om cu excces de entuziasm, cu tone de energie, nervi de otel si o cantitate insemnata de inconstienta (pe care multi ar numi-o nebunie) sa se apuce de un asemenea proiect.

Doamnelor, Domnilor, dragi copii, bunici si burlaci, va invit sa descoperiti ca un asemenea loc chiar exista, s-a deschis si, desi suna ca un fel de Mr. Magorium’s Wonder Emporium, va garantez ca mi-am baut acolo cafeaua impreuna cu cel mai desavarsit croissant la ora 8 si 10 minute intr-o frumoasa dimineata de octombrie. Rue de Pain (traducerea urbana romaneasca fiind strada cu paine, ce nu are nimic de a face cu strada – masina de paine) se afla in piata Floreasca pe un colt si, dupa mine, reprezinta cea mai remarcabila brutarie, patiserie, cafeterie din oras. Daca iubiti painea, daca intelegeti painea, daca respectati ideea de paine, Rue de Pain ar trebui sa fie templul la care sa veniti in fiecare dimineata.

De cum intri miroase a cuptor, a faina, a unt incins si a paine proaspat coapta, miroase a bun si totul arata nepermis de apetisant. In momentul in care cumperi o bagheta si o iei in mana, simti si auzi cum ii trosneste coaja, este simfonia cea mai de pret pe care o poate compune un brutar. In acel moment, din instinct ii musti coltul, cu aceeasi inocenta cu care o faceai in copilarie cu painea calda. Nu am vazut persoana sa iasa din Rue de Pain cu bagheta nemuscata, incat la un momnet dat am crezut ca asa se vand. Fara sa vrei, de la Rue de Pain pleci incarcat de tot felul de pani si painici, mai albe , mai negre, mai cu seminte, de croissante si de incredibilele tarte cu zmeura si mere.

Si daca cumva amintirea micului dejun te urmareste obsesiv toata ziua, poti reveni la pranz pentru o supa de inramat si cateva tartine ori quiche-uri. Ieri am avut spre exemplu parte de o supa de dovleac indiana ce m-a insotit in ganduri toata ziua, o supa unica pe care nu o poti gasi in alta parte a orasului. Tartinele sunt excelente pentru ca beneficiaza de o paine excelenta si de ingrediente atent alese, iar deserturile sunt pe alese si de aceea unul singur nu este niciodata de ajuns. Pranzul este momentul perfect in care poti sa te dedai fara prea multe mustrari de constinta la un ecler cu cafea sau cu ciocolata, asa cum numai la Paris am mai mancat.

N-as vrea totusi sa va povestesc totul intr-o lumina stralucitoare, de aceea am sa va invit sa treceti pe acolo sa va descoperiti propriul Rue de Pain, sa incercati singuri si fara nici o recomandare orice produs expus, sa va luati 15 minute din viata agitata si sa mancati o supa sau orice altceva la pranz. Dupa ce veti fi facut aceasta calatorie va astept sa ma contraziceti, iar daca o veti face – e dreptul vostru…. de diletanti.

Share on Facebook

Rating: 9.7/10 (7 votes cast)

Rating: +6 (from 6 votes)

Casa Frumoasa- champagne and caviar bar

October 8, 2009 in Restaurante cosmopolite, Restaurante de peste by leonte | 3 comments

Deschiderea in timp de criza a unui champagne and caviar bar mi-a trezit in creierul imbibat de metafore amintirea secventei din Titanic in care vasul se scufunda, iar orchestra imbracata in haine de gala interpreta Brahms. Intr-o Romanie – Titanic aflata in deriva, cu SOS-ul de scufundare dat, cand apa a trecut deja de primele etaje ale paturilor sociale iar greutatea ei sta sa rupa barca in doua si sa o duca in abisul haosului, pe Lascar Catargiu, intr-o casa interbelica superba ce va evoca în mintea fiecarui vizitator zilele in care corabia plutea demna pe mari linistite, s-a deschis – inca neoficial – un loc in care poti sa te duci si sa te infrupti din abundenta pacatelor culinare.

In cladirea cu pricina functioneaza un magazin de haine, ale căror preturi temerare doar cei mai indrazneti financiar pot sa le inteleaga. Alaturi de costume lucrate manual, pulovere din lana de oi celebre (cum ar fi Dolly), camasi din materiale pentru care s-a facut ocolul lumii, proprietarii au constituit un mic loc gurmand cu 6 mese la interior si doua pe terasa. Daca reusesti sa treci peste sobrietatea casei si peste faptul ca o mica armata de oameni roieste in jurul tau dorind sa te ajute, atunci iti vei regăsi usor relaxarea asezat la masa.

Spatiul arata foarte frumos, cu detalii pe care cunoscătorii le vor remarca si zambi: fetele de masa sunt facute din materialul unor camasi celebre si poarta etichetele acestor camasi, meniul are mostre de materiale fine in el, tacamurile sunt Villeroy, brichetele aflate pe fiecare masa sunt din cristal, la fel si candelabrul si anumite platouri in care ti se serveste mancarea.

Deschizand meniul, te vei felicita inca o data că ai cartea de credit la tine si pe buna-dreptate, caci ceea ce-ti ofera Casa Frumoasă are motivatia prerului sub toate aspectele. Daca nu te-ai hotarat intre cele cinci-sase feluri de caviar pentru inceput, pot opta pentru un tartar de somon wild caught. Tartarul de care va vorbesc are pentru pasionatii de mancare o conotatie de-a dreptul religioasa, pentru ca te face sa rostesti: “O Doamne!”. Dupa ce te-ai infruptat din bunătătile deschiderii, poti sa treci linistit catre un crab de Kamchatka sau poate niste paste cu homari si trufe. Trufele le poti gasi si in inghetata de la desert, inghetata ce te va izbi puternic in ego-ul tau de degustător. Totul acompaniat cu o varietate larga de sampanii si o selectie inspirata de vinuri scumpe.

Scriind aceste randuri, imi mai dau o data seama cat de “din alt film” este locul; probabil de aceea are doar cele sase mese. Casa Frumoasa este un loc superb, scump, cu o mancare si o bautura rara – cam asta este pariul pe care locul in sine il face cu criza. Daca stai pe terasa si privesti bulevardul pe care, prin voia sortii alearga masini si oameni in cautare de speranta, vei trai senzatia unica a existentei într-un balon de sticla, balon ce ulterior – dupa venirea notei si dupa ce te-ai ridicat – devine un balon de sapun.

Asadar mergeti la Casa Frumoasa atunci cand aveti de terminat o afacere cu multe zerouri, atunci cand vreti sa impresionati profund iubita, atunci cand criza nu a trecut pe la voi pe acasa sau dimpotriva, atunci cand criza v-a distrus si vreti sa va interpretati cu demnitate ultimul cantec, acela al lebedei. A… si mai există o situatie in care ar trebui sa mergeti la Casa Frumoasa… aceea in care aveti nobilul obicei de a va respecta din cand in cand si de a va arata voua insiva ca indiferent de vremuri, exista o vreme pentru voi.

Share on Facebook

Rating: 9.6/10 (5 votes cast)

Rating: +5 (from 5 votes)

La Tortilla – mancarea strazii

October 2, 2009 in Restaurante diverse by leonte | 2 comments

In mod normal nu as scrie despre un fast-food, dat fiind faptul ca sunt unul dintre inchizitorii acestui tip de mancare. Cu toate astea nu pot sa nu recunosc ca uneori sunt fascinat si extrem de atras de ceea ce insemana mancarea strazii, mai ales in afara granitelor duioasei Mioritza. Mirosul hot- dog-ului New Yorkez, al crepe-lor parisiene, al panini-urilor italienesti ramane inca unul dintre cei mai mari potentiatori de glande pavloviene din viata mea. In Romania sunt putine lucruri pe care le manac pe strada deoarece sunt fondatorul ligii Anti Shaormiste Romane, presedinte al Asociatiei impotriva Mc&KFC&Burger King, membru onorific al Ordinului de exterminare a merdenelelor si Fornetti-urilor.

Din cand in cand insa ma ia foamea pe strada, iar acest lucru necesita un tratament rapid deoarece in caz contrar risca sa degenereze totul intr-o nervozitate necontrolata. In asemenea cazuri, ma trezesc de cele mai multe ori in mana cu un covrig. Azi insa, la indemnul unui compatriot mai tanar aflat de asemenea intr-o avansata stare de foame, am calacat pragul unui stabiliment numit LA Tortilla si situat pe cheiul Garlei (a se citi Dambovita) vis a vis de Tribunalul Mare. Constructie post-shaormista cu influente neo-burgeriene, La Tortilla a reusit sa ma impresioneze prin arhitectura sandwich-urilor impaturite. Localul consta intr-un bar lung, plin de diverse ingrediente, in spatele caruia trei tineri loviti de tramvaiul numit “trebuie un job” se agitau de mama focului din pricina comenzilor, din pricina ardeiului si posibil din pricina unor produse de la Magazinul de Vise aflat in apropiere.

Cu toate astea, draciile iesite din mainile lor aveau un gust extrem de bun. Ne-am comandat Tortilla cu chilli si pui si am asistat la procesul de nastere a acesteia. Prima remarca buna a fost ca tortilla (adica lipia) o faceau pe loc, din coca bagata intr-un aparat ciudat de forma unui OZN ce o intindea, iar apoi era aruncata la copt pe o plita. In fine, tanarul dambovitean (artist mexican de origine romana) incepea sa arunce lucruri diverse in lipia proaspat luata de pe plita, dupa care, cu o miscare dibace o insuruba si ti-o servea smechereste. Intre timp ne-am delectat cu un salitos si am balit la niste nachos iuti. Rezultatul – o turtitza buna, buna, demna de orice stomac scolit, turtitza cu care nu te faci de ras tu in fata ta. Am apreciat mai ales gustul autentic de chilli perfect echilibrat si aroma adevarata de tortilla. Asadar daca tot trebuie sa mancati pe bicicleta, nu va distrugeti viitorul cu un burger de plastic marca McDo sau cu o shaorma incarcata de maioneza din oua de plastelina, incercati altceva ce seamana mult mai mult cu ceea ce se petrece pe starzile altora. Ola.

Share on Facebook

Rating: 6.8/10 (4 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Cerisiers restaurant – povestea dupa-amiezilor de trufe

September 29, 2009 in Restaurante cosmopolite by admin | 4 comments

In anii 2009, Bucurestiul era un oras sufocat de tumultul traficului si grijile oamenilor, un oras ascuns printre scandaluri majore pe probleme minore si mari taceri pe probleme esentiale, un oras de uluitoare povesti cu iz de mit urban in care peste doua milioane de suflete salasluiau in cautarea fericirii. In vara si toamna tarzie a acelui an ma numaram inca printre acele suflete ce alergu vesnic intre birou, familie, mici pasiuni si pranzuri prelungite insotite de dezbateri aprige pe teme ce ulterior s-au dovedit a fi pierdute, precum modernizarea morala a compatriotilor.

In vremea aceea, aproape de Piata Domenii, pe Alexandru Constantinescu, decoperisem cu ajutorul unui prieten o carciuma ce tinea de Hotelul Residence, carciuma al carui nume nu l-am inteles niciodata(ca semantica): Cerisiers. Ma intalneam acolo in diverse combinatii de amici si prieteni cel putin o data pe saptamana pentru discutii, vin, trabucuri si unicele parpadele cu trufe negre. Desi vizitele noastre in localul amintit au durat saptamani bune, nu imi aduc aminte sa fi comandat altceva in afara de aceste parpadele cu trufe; de fiecare data cand am deschis meniul sa imi iau altceva, subconstientul meu culinar mi-a trimis aceleasi impulsuri implacabile prin care imi cerea fara echivoc parapadelele.

Locul de altfel era foarte frumos, elegant si retras, cu o terasa frumoasa cu vedere spre strada, tereasa pe care iti puteai pierde ore in sir fara sa iti dai seama, discutand, combatand si privind din cand in cand trecatorii. In timp am inceput sa remarcam ca toti clientii orei de pranz ne cunoasteam deja intre noi, ne salutam, schimbam doua vorbe, un soi de club al iubitorilor de trufe, un club al pierzatorilor de dupa-amieze.

La Cerisiers aveam mai tot timpul o masa preferata unde ne asezam si un chelner batran ce ne servea si uneori facea o conversatie placuta, iar aceste lucruri ce pareau mereu la fel, ne faceau sa ne intoarcem cu placere in acel loc. Pe vremea aceea, de locanta in discutie avea grija un bun prieten, un tip de-a dreptul inconfundabil, unul dintre cele mai boheme si libere spirite pe care le-am cunoscut in Bucurestiul acelor ani. Vesnica sa buna-dispozitie amestecata cu tot felul de glume si vorbe de duh destindea de fiecare data atmosfera si pregatea terenul propice pentru lungi dezbateri cu caracter social, politic, artistic si uneori filosofic.

Totul avea un oarecare ritual bine stabilit. Ne asezam si comandam o sticla de vin alb sec. Chelnerul aducea cam cinci sticle diferite din care ne alegeam una. Gustul bogat si racoros al vinului trezea instantaneu in noi pofta de mancare. Fara sa mai comandam, soseau la antreuri niste lipii calde cu susan insotite de salata de tabuleh si un humus cu seminte de pin. Antreurile aveau rolul de a ne pregati moral pentru felul principal, vedeta, ratiunea profunda pentru care ne intalneam acolo: parpadelele cu trufe. Aratau impecabil: intr-o farfurie adanca, mare si alba pastele late, de un galben-pai perfect, asortate cu nuanta de coaja de copac a trufelor. Gustul era desavarsit: simplu si totusi cu atat de multe aluzii aromatice….. perfect. Pentru acei cititori mai tineri am sa explic ca la anul 2009 era destul de dificil sa gasesti o trufa in Bucuresti, lucru ce se intampla dealtfel si cu stridiile, cocosii, pestele proaspat sau vita argentiniana.
Tin minte ca de cate ori terminam o portie de parpadele aveam aceeasi senzatie incredibila de relaxare, de bine, senzatie pe care multi ani dupa aceea aveam sa o caut prin diversele carciumi ale calatoriilor mele. In anul acela toamna avea sa fie mai lunga ca niciodata, zilele frumoase veneau una dupa alta, fara pic de nor, fara pic de vant, ca si cum timpul ar fi vrut sa ne arate ca in viata si in bucatarie rabdarea si masura sunt doua dintre cele mai importante virtuti.

Share on Facebook

Rating: 9.5/10 (2 votes cast)

Rating: -1 (from 1 vote)

Zahanaua Zexe – festinul de la intretaierea drumurilor

September 21, 2009 in Restaurante romanesti by admin | 7 comments

Intretaierea dintre strada Icoanei cu Leonida si Domnita Ruxandra da urbei in primul rand o intersectie ce uimeste fiesce sofer ce are curajul sa se avante intr-ansa, iar in al doilea rand o carciuma ce are sa oblojeasca sufletele dornice de desfatarea pranzului, ori inimile ce cauta umbrar in zilele de toamna pentru a se adapa din bohemia bautului devreme. Pana mai deunazi, stabilimetul era cunoscut ca restaurantul italianului revolutionar Garibaldi si era deseori ferit de cetatenii respectabili din pricina mancarii ce nu se dovedea a fi de fiecare data pe aceeasi lavita cu inaltele preturi pe care italianul le percepea.

In casa negustoreasca pe care o spoise frumos la exterior, italianul adusese tot felul de lucruri de pret pentru a-si justifica preturile cele mari. Si astfel, casoiul s-a procopsit cu vitralii de la raposatul Versace si draperii aduse pe vapor de prin saloanele fine ale Parisului. Cum romanul, om neaos, nu prea manaca vitralii si draperii, ci mai degraba bucatele pe care i le asterni in fata, carciuma italianului a inceput incet, incet sa decada pana cand nici macar muscalul din fata, cu mustata falnica, chipiu si uniforma de ofiter nu mai reusea sa pofteasca inauntru nici un musteriu.

Si asa, intr-o buna zi, de pe firmamentul stabilimentului a fost dat jos steagul revolutiei lui Garibaldi si un negustor roman a intemeiat o zahana. Nu pot sa va spun cat de mare a fost curiozitatea celui ce-si asterne aceste vorbe in fata voastra cand a vazut ca la mai bine de 70 de ani de cand ultima zahana a Bucurestilor isi inchidea portile si devenea camin cultural muncitoresc, una noua avea sa rasara. Asadara, am adunat patru amici pe spranceana, dintr-aceia ce nu se dau in laturi de la mancat si mai ales de la golit ulcioare cu vin, si am poposit intr-o luminata dupa-amiaza de toamna pe la Zexe.

Am binevoit a ne aseza in curte pe terasa, caci soarele s-a dovedit inca iubitor de niste pierde-vara ca noi. Dupa italianul revolutionar a ramas tot, nu s-a schimbat nimic in aranjamentul carciumii, asa ca Zexe se dovedeste a fi o zahana cu vitralii Versace si fresca cu Roma antica pe peretele curtii terasa. Totusi ceva-ceva s-a schimbat, adicatelea ce era mai important: meniul si mancarea, caci meniul adus in graba de un fecior, impreuna cu un cos de paine calda, arata asa cum as fi vrut sa arate: scurt si bun. Dupa umila mea parere, meniul scurt intr-o locanta romaneasca este o virtute ce merita si trebuie apreciata, caci el e semnul cel mai de pret al unei bucatarii cumsecade.

Asadar ne-am pus pe comandat si am cam cerut tot ce era in meniu. Si uite asa, pe masa au inceput sa soseasca bucatele unele dupa altele, ca la nunta lui Voda. La mizilicuri si antreuri bunaoara am avut: carnati afumati si uscati, carnati iuti, zacusca de casa, fasole batuta cu ceapa calita, slaninutza de purcel cu ceapa rosie, tuzlama numai bine facuta si indestul usturoiata, hamsii prajite in malai, piept de rata leseasca afumat… toate udate cu palinca si tuica de pruna. Dupe ce ne-am mai tras sufletul si am mai beut un tutun au inceput sa curga si preparatele de baza: Scaricica, varza calita in untura de gasca, creier cu ardei iute, maduvioare la gratar, ficat si rinichi de porc si multe carafe de vin alb de Pietroasele (vinul casei).

E lesne de inteles ca intr-un asemenea prilej limbile mesenilor se dezleaga mai usor si veselia ii cuprinde precum cuprinde ciutura apa rece din fantana. La un asemenea ospăț iti trebuie timp si camarazi domnule, caci nu te poti bucura de bucate alese percum cucul – de unul singur, ai nevoie de povesti de povestit si istorii de istorisit ca vinul sa se aseze cumsecade printre carnuri si sosuri. Intr-un final, dupa vreo doua ceasuri si jumatate de tihna sufleteasca si desfatare lumeasca ne-am incumetat si la ceva dulcegarii. O placinta de mere cum numai jupanesele dambovitene stiau sa faca odinioara si, ca sa se intovaraseasca vinul mai bine, niste nuci coapte pe plita cu sare.

Apoi poftim de mai pleaca acasa daca-ti da mana. Cand soarele incepea sa dispara siret dupa ulucii caselor, feciorul ne-a adus si citatia de plata, pe care cu voia dumneavoastra o sa o infatisez in toata goliciunea ei: vreo doua sute si cinzeci de leusori noi tot ospatul, cum ar veni: mai poftiti. Am iesit din zahana pe la ceasurile tarzii ale dupa amiezii, din capatul strazi Leonida mai simteam mangaierea catorva raze de soare. Oamenii din jurul nostru alergau inrobiti de treburile zilnice, fiecare cu treaba si negustoria lui. Am avut pentru o clipita remuscarea omului ce se afuma in mijlocul zilei… doar o clipita, dupa care m-am simtit din nou bine si am urmat steaua Polara din capatul strazii Leonida.

Share on Facebook

Rating: 7.8/10 (10 votes cast)

Rating: +1 (from 3 votes)

O calatorie spre capatul pamantului

September 14, 2009 in Povesti de calatorie by admin | 1 comment

Stewardesa mă întreabă dacă mai vreau ceva de bătut. E o femeie masivă, cu un chip plăcut şi prietenos, tipic femeilor din nord și care lasă cu usurință, atunci cand o refuz, să-i scape un zâmbet ce-i pune în evidenţă dantura perfectă. Pasărea de metal se înclină pe o aripă cu o eleganță desăvârşită şi mă lasă să admir frumuseţea unei ţări văzută de sus în poate ultimele zile de generozitate necondiţionată a soarelui de toamnă. “Acasă”, ăsta e singurul gând ce-mi stăpâneşte mintea golită de rebuturi în timpul absenţei mele. Revăd amintiri ale verii, coastele brutal de abrupte şi sunetul pianului în noaptea siciliană, stridiile perfecte din piaţa de pește a Saint-Tropezului, cafeaua leneşă din dimineţile de pe Grand Canal. Acum în spatele meu rămâne Scoţia ale cărei aburi de whisky nu m-au părăsit încă.

Dupa 4 ore de zbor: Romania

O serie de întâmplări, a căror înlănțuire este atât de ciudată și încurcată încat cu siguranță aș plictisi cititorul, mă fac să stau față în față cu un microbuz pe care stă scris: București – Brăila. Îl privesc încruntat ca si cum m-aș afla în fața destinului, avand două minute să hotărăsc dacă îl urmez sau nu. El, microbuzul, este singurul mijloc ce mă poate duce acolo unde doresc neapărat să ajung. Nu mai chibzuiesc, mă urc. Mă așez pe un scaun a cărei micime și rigiditate mă face să mă întreb ce o fi fost în mintea celor de la Mercedes Benz cand au inventat asemenea vehicul.

Mi-e foame, dar trăiesc cu speranța că voi găsi pe drum ceva decent de mâncare. Lângă mine se așează un individ. Are peste 100 de kg, chel, fața negricioasă, șosete albe, papuci de plastic, maiou fără mâneci, iar atunci când ridică mâinile să se întindă în”confortabilul” scăunel, eliberează un miros ce mă face să-mi doresc să nu fi mâncat niciodată în viața mea. Scene din “Cel mai iubit dintre pamânteni” îmi trec prin față și pentru câteva clipe mă panichez. Într-un final îmi aduc aminte că undeva în buzunarul personalității mele de jeans am un simț al umorului ce mă poate salva.

Coliba pe patru roți demarează. Este plină-ochi. În fața mea doi sudori cu sudori la purtător, în spatele meu un cuplu cu un copil sugar ce se oprește din plâns doar în momentele în care biberonul cu lapte îi este introdus în gură. Mă uit la biberon și la pofta cu care manâncă bebeul si în acel moment realizez că la foamea pe care o posed nu m-aș da la o parte nici eu din calea unui biberon de lapte. Trei minute mai tarziu, cand biberonul este gol și la interval apare sânul mamei, ajung sa regret profund gândurile de mai devreme.

Între timp cei doi sudori din fața mea desfac două shaorme scoase de te miri unde. Atmosfera lipsită de aer condiționat devine brusc și necondiționat un amfiteatru al usturoiului. Mirosul este atât de pregnant și de puternic încât ar putea ucide pe loc un batalion de vampiri. Manâncă și vorbesc în același timp, plescăiturile sunt molcome și așezate trădând o satisfacție gastronomică din gama: festin de șosea. Individul în maiou de lângă mine, vizibil iritat la papile de miros, scoate dintr-o hârtie albă de ambalaj un sandwich construit din două felii groase de franzelă, felii de salam Victoria și muștar. “Dacă mirosurile ar fi aer cald, acum am fi deja dirijabil”, gândesc în sinea mea cea oprimată de atacul olfactiv și surghiunită de foamea din ce în ce mai pregnantă.

Ca să mă desprind de situație, trag cu greu una dintre perdelele geamului meu și încep să mă uit pe fereastră. În acel moment ne depașește un Matiz pe care stă scris mare: Vindem și montăm tablă ondulată. În Matiz coexistă 5 români zdraveni la bustul gol, fiecare ținând în gură un os de pulpă de pui. Imaginea este absout cinematografică: cei cinci sug de-a dreptul oasele și privesc inexpresiv, fix în ochii mei, pe întregul parcurs al căznitei depășiri. Rămân câteva momente uimit de-a dreptul de această apocalipsă aviară, după care mă retarg cuminte înapoi în scăunelul meu. Unul dintre sudori și-a terminat shaorma și acum, într-un gest suprem de relaxare se întinde, ținându-se cu mâinile de spătarul scaunului, adică foarte aproape de privirea mea. Mâinile mari de muncitor, cu unghii tocite și pline de ulei pe dedesupt sunt acum lucioase gratie grăsimilor animaliere eliberate de shaorma.

Încerc să dorm. După două ore sunt imun. Ciudatul vehicul se oprește iar șoferul, îmbrăcat elegant cu camașă hawaiană și pantaloni cu dungă, ne anunță că avem popas. Cobor precum Robinson la vederea insulei. Suntem într-un Lukoil cu restaurant. Pe șofer îl așteaptă deja pe o masă de plastic o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiti și salată de varză albă. Îl întreb pe chelner cât durează să îmi comand ceva și îmi spune că 10 minute. Atât are pauza noastră. Renunț la ideea cu restaurantul și intru în magazin după sandwich-uri. Au un frigider cu trei tipuri: cu bacon, cu salam și cu șnițel de pui. Ma hotărăsc pentru șnițel. Caut prin grămada de sandwich-uri și găsesc unul cu data de expirare cât mai îndepărtată de ziua în care mă aflu. Îl desfac de ambalaj. Este format dintr-o baghetă albă de pâine iar înăuntru dispune de câteva felii de roșii și un șnițel teribil de alb la culoare.

Mușc… pâinea lăsată în frigider este îmbibată de sucul roșiilor, este umedă și rece. Șnițelul are ceva din gustul puiului din perioada cand traia. Împreună, combinația este de departe cea mai respingătoare pe care am încercat-o în ultimii ani. Îl arunc și îmi cumpăr stiksuri. Acum chiar aș da orice pentru shaorma din microbuz. Plecăm. Manânc stiksuri și mă concentrez pe spargerea cristalelor mari de sare lipite pe ele, este un joc culinar pervers și demn de milă. Mă uit din nou pe fereastră și văd câmpii și mărăcini de Băragan.

Matizul ne depășește din nou, doar că de această dată patru din cei cinci dorm cu capetele lăsate pe spate și gurile deschise. Pe bord troneaza o pungă de plastic în care se mai văd rămășițe ale carnagiului aviar. Toată lumea în afară de mine și șofer (slavă Domnului) doarme. Este siesta. Mai am puțin, o oră și ajung. De acolo, un taxi, un bac, o mașină și voi fi în fața unei mese pline de pește proaspăt, pui de grădină, vânat și pâine făcută în casă. Mă uit din nou pe fereastră și parcă sunt mai optimist. “România nu e o țară în care să călătorești nemâncat” îmi zic, deși pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să-mi întrerup fraza după primele patru cuvinte…

Share on Facebook

Rating: 9.5/10 (4 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Dalboka sau mitul scoicilor bulgaresti

September 1, 2009 in Restaurante de peste by leonte | 4 comments

Dalboka este o carciuma in republica vecina si prietena – Bulgaria. Stai pe plaja in Vama Veche sau in 2 Mai, ti se face foame, te urci in masina, iti bagi buletinul in slip si in 40 de minute esti la Dalboka, pe malul marii, la o masa bulgareasca. Carciuma in speta a facut ceva furori printre romanii dornici de schimbare, am citit articole scrise off si on line. Cum curiozitatea cautatorului de mancare a fost afectata, m-am urcat in masina, am bagat buletinul la soseta si am accelerat in cautarea celebrei ferme de scoici.

Locul este intr-adevar de o frumusete salbatica uimitoare, cobori pe un drum ingust din varful unui deal si ajungi pe malul Marii Negre (acum in varianta Cerno More), unde o carciuma cu mese cazute si rasaduri de rosii sta plina-ochi de romani si bulgari. Informatiile pe care le aveam cand am plecat spre Dalboka erau urmatoarele: mancare excelenta, ieftin ca braga, chelnerii vorbesc romaneste si accepta bani romanesti (adica lei).

Ne-am asezat la o masa si am admirat uimiti frumusetea marii, barcile cu scoici ce veneau din larg si cele cateva yahturi venite pentru pranz. Pe terasa – aglomeratie mai ceva ca la piata, “semn bun” mi-am spus, “unde e multa lume mancarea este buna”. Meniul tiparit precar arata din punct de vedere continut foarte bine: scoici in diferite retete si peste. Am comandat cele mai celebre scoici din meniu, servite in vase de lut. Capitolul vin era cam praf, singurul pe care am putut sa-l alegem a fost un Traminer de o calitate Jidveiasca.

Primul mit cazut la datorie a fost acela al chelnerilor ce vorbesc romana. Noi nu i-am gasit, poate am avut ghinion, dar nici engleza nu prea studiasera. Asadar ne-am inteles intr-o bulgareasca ramasa de la Studio X, amestecata cu ceva rusa de la scoala, romana explicita prin semne si engleza pentru lucrurile de baza cum ar fi: money. Oricum nu asta conta. Au venit scoicile in vasul de pamant. Aratau foarte bine, iar atunci cand le-am gustat mi s-au parut excelente. Din pacate pe la mijlocul castronului m-am cam oprit, nu pentru ca nu am mai putut, ci pentru ca sosul continea extrem de mult ulei ce iti crea la un moment dat o usoara stare de greata. Bune in principiu, proaspete, cu aroma de patrunjel si telina proaspat tocate, doar ca uleiul de floarea soarelui din belsugul balcanic, scoicile s-au transformat dintr-o specialitate dietetica intr-o alternativa la friptura de porc. Pentru cei ce nu baga in seama grasimile si caloriile, acest amanunt este probabil nesemnificativ. La felul doi am luat peste la gratar. Putin cam ars, fara nici o garnitura si din nou – stropit zdravan cu ulei de floarea soarelui. La desert, inghetata modesta.

Nota de plata in 6 persoane a fost undeva la 150 de EU (in leva) si nu prea au vrut sa accepte lei (ce e drept, mai era o terasa alaturi ce accepta). In concluzie mancarea nu a fost cea mai mare senzatie, pretul nu a fost chiar braga, chelnerii nu vorbeau romaneste iar leisorii nostri nationali i-au acceptat cu greu. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, dar am impresia ca m-am dus la pomul laudat. Probabil daca as fi descoperit-o fara nici o referinta m-ar fi miscat mai tare, probabil ca daca m-as mai duce o data as incerca mai multe si mai variate, probabil ca nu m-as mai duce in weekend, probabil e un loc in care merita sa te duci doar si pentru variatie… probabil.

Share on Facebook

Rating: 8.7/10 (3 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

« Older entries § Newer entries »