CULINARIARD

Rue de Pain, sur la rue de Floreasca – fantastique boulangerie

October 14, 2009 in Brutarii, Vinarii by leonte | 5 comments

Cum ar fi daca in Bucuresti ar exista o brutarie care sa coaca paine din faina adevarata? (n.a.: In Bucuresti painea se face din premixuri, adica vine in butoaie). Cum ar fi daca in acelasi oras ar exista o brutarie care sa faca croissante proaspete in fiecare dimineata, croissante cu unt adevarat si faina adevarata? ( n.a.: in Bucuresti croissantele vin congelate si se baga la cuptor. Multe dintre ele au fost facute cu doua, trei luni in urma.) Cum ar fi daca peste toate astea ar mai exista un loc deschis cu croissante calde, paine calda, tartine si cafea excelenta de la 8 dimineata? ( n.a.: in Bucuresti la ora 8 dimineata nu e deschis decat Mega Image-ul). Cum ar fi toate astea?

Ar fi o chestiune destul de greu de facut intr-o Romanie aflata vesnic intre doua guvernari, ai carei cetateni traiesc cu nostalgia franzelei de Titan si a cornurilor umplute cu ciocolata Finetti. Ar insemna ca un om sa se apuce sa faca un asemenea loc aproape pe orbeste, sa aduca niste brutari adevarati francezi, sa aduca faina adevarata si unt adevarat tot de prin Franta, sa deschida brutaria in fiecare zi la 3 dimineata pentru a putea fi totul gata la 8. Cum poti sa faci asa ceva in Bucuresti… e imposibil, sau doar daca se gaseste vre-un om cu excces de entuziasm, cu tone de energie, nervi de otel si o cantitate insemnata de inconstienta (pe care multi ar numi-o nebunie) sa se apuce de un asemenea proiect.

Doamnelor, Domnilor, dragi copii, bunici si burlaci, va invit sa descoperiti ca un asemenea loc chiar exista, s-a deschis si, desi suna ca un fel de Mr. Magorium’s Wonder Emporium, va garantez ca mi-am baut acolo cafeaua impreuna cu cel mai desavarsit croissant la ora 8 si 10 minute intr-o frumoasa dimineata de octombrie. Rue de Pain (traducerea urbana romaneasca fiind strada cu paine, ce nu are nimic de a face cu strada – masina de paine) se afla in piata Floreasca pe un colt si, dupa mine, reprezinta cea mai remarcabila brutarie, patiserie, cafeterie din oras. Daca iubiti painea, daca intelegeti painea, daca respectati ideea de paine, Rue de Pain ar trebui sa fie templul la care sa veniti in fiecare dimineata.

De cum intri miroase a cuptor, a faina, a unt incins si a paine proaspat coapta, miroase a bun si totul arata nepermis de apetisant. In momentul in care cumperi o bagheta si o iei in mana, simti si auzi cum ii trosneste coaja, este simfonia cea mai de pret pe care o poate compune un brutar. In acel moment, din instinct ii musti coltul, cu aceeasi inocenta cu care o faceai in copilarie cu painea calda. Nu am vazut persoana sa iasa din Rue de Pain cu bagheta nemuscata, incat la un momnet dat am crezut ca asa se vand. Fara sa vrei, de la Rue de Pain pleci incarcat de tot felul de pani si painici, mai albe , mai negre, mai cu seminte, de croissante si de incredibilele tarte cu zmeura si mere.

Si daca cumva amintirea micului dejun te urmareste obsesiv toata ziua, poti reveni la pranz pentru o supa de inramat si cateva tartine ori quiche-uri. Ieri am avut spre exemplu parte de o supa de dovleac indiana ce m-a insotit in ganduri toata ziua, o supa unica pe care nu o poti gasi in alta parte a orasului. Tartinele sunt excelente pentru ca beneficiaza de o paine excelenta si de ingrediente atent alese, iar deserturile sunt pe alese si de aceea unul singur nu este niciodata de ajuns. Pranzul este momentul perfect in care poti sa te dedai fara prea multe mustrari de constinta la un ecler cu cafea sau cu ciocolata, asa cum numai la Paris am mai mancat.

N-as vrea totusi sa va povestesc totul intr-o lumina stralucitoare, de aceea am sa va invit sa treceti pe acolo sa va descoperiti propriul Rue de Pain, sa incercati singuri si fara nici o recomandare orice produs expus, sa va luati 15 minute din viata agitata si sa mancati o supa sau orice altceva la pranz. Dupa ce veti fi facut aceasta calatorie va astept sa ma contraziceti, iar daca o veti face – e dreptul vostru…. de diletanti.

Share on Facebook

Rating: 9.7/10 (7 votes cast)

Rating: +5 (from 5 votes)

Casa Frumoasa- champagne and caviar bar

October 8, 2009 in Restaurante cosmopolite, Restaurante de peste by leonte | 2 comments

Deschiderea in timp de criza a unui champagne and caviar bar mi-a trezit in creierul imbibat de metafore amintirea secventei din Titanic in care vasul se scufunda, iar orchestra imbracata in haine de gala interpreta Brahms. Intr-o Romanie – Titanic aflata in deriva, cu SOS-ul de scufundare dat, cand apa a trecut deja de primele etaje ale paturilor sociale iar greutatea ei sta sa rupa barca in doua si sa o duca in abisul haosului, pe Lascar Catargiu, intr-o casa interbelica superba ce va evoca în mintea fiecarui vizitator zilele in care corabia plutea demna pe mari linistite, s-a deschis – inca neoficial – un loc in care poti sa te duci si sa te infrupti din abundenta pacatelor culinare.

In cladirea cu pricina functioneaza un magazin de haine, ale căror preturi temerare doar cei mai indrazneti financiar pot sa le inteleaga. Alaturi de costume lucrate manual, pulovere din lana de oi celebre (cum ar fi Dolly), camasi din materiale pentru care s-a facut ocolul lumii, proprietarii au constituit un mic loc gurmand cu 6 mese la interior si doua pe terasa. Daca reusesti sa treci peste sobrietatea casei si peste faptul ca o mica armata de oameni roieste in jurul tau dorind sa te ajute, atunci iti vei regăsi usor relaxarea asezat la masa.

Spatiul arata foarte frumos, cu detalii pe care cunoscătorii le vor remarca si zambi: fetele de masa sunt facute din materialul unor camasi celebre si poarta etichetele acestor camasi, meniul are mostre de materiale fine in el, tacamurile sunt Villeroy, brichetele aflate pe fiecare masa sunt din cristal, la fel si candelabrul si anumite platouri in care ti se serveste mancarea.

Deschizand meniul, te vei felicita inca o data că ai cartea de credit la tine si pe buna-dreptate, caci ceea ce-ti ofera Casa Frumoasă are motivatia prerului sub toate aspectele. Daca nu te-ai hotarat intre cele cinci-sase feluri de caviar pentru inceput, pot opta pentru un tartar de somon wild caught. Tartarul de care va vorbesc are pentru pasionatii de mancare o conotatie de-a dreptul religioasa, pentru ca te face sa rostesti: “O Doamne!”. Dupa ce te-ai infruptat din bunătătile deschiderii, poti sa treci linistit catre un crab de Kamchatka sau poate niste paste cu homari si trufe. Trufele le poti gasi si in inghetata de la desert, inghetata ce te va izbi puternic in ego-ul tau de degustător. Totul acompaniat cu o varietate larga de sampanii si o selectie inspirata de vinuri scumpe.

Scriind aceste randuri, imi mai dau o data seama cat de “din alt film” este locul; probabil de aceea are doar cele sase mese. Casa Frumoasa este un loc superb, scump, cu o mancare si o bautura rara – cam asta este pariul pe care locul in sine il face cu criza. Daca stai pe terasa si privesti bulevardul pe care, prin voia sortii alearga masini si oameni in cautare de speranta, vei trai senzatia unica a existentei într-un balon de sticla, balon ce ulterior – dupa venirea notei si dupa ce te-ai ridicat – devine un balon de sapun.

Asadar mergeti la Casa Frumoasa atunci cand aveti de terminat o afacere cu multe zerouri, atunci cand vreti sa impresionati profund iubita, atunci cand criza nu a trecut pe la voi pe acasa sau dimpotriva, atunci cand criza v-a distrus si vreti sa va interpretati cu demnitate ultimul cantec, acela al lebedei. A… si mai există o situatie in care ar trebui sa mergeti la Casa Frumoasa… aceea in care aveti nobilul obicei de a va respecta din cand in cand si de a va arata voua insiva ca indiferent de vremuri, exista o vreme pentru voi.

Share on Facebook

Rating: 9.5/10 (4 votes cast)

Rating: +5 (from 5 votes)

La Tortilla – mancarea strazii

October 2, 2009 in Restaurante diverse by leonte | 2 comments

In mod normal nu as scrie despre un fast-food, dat fiind faptul ca sunt unul dintre inchizitorii acestui tip de mancare. Cu toate astea nu pot sa nu recunosc ca uneori sunt fascinat si extrem de atras de ceea ce insemana mancarea strazii, mai ales in afara granitelor duioasei Mioritza. Mirosul hot- dog-ului New Yorkez, al crepe-lor parisiene, al panini-urilor italienesti ramane inca unul dintre cei mai mari potentiatori de glande pavloviene din viata mea. In Romania sunt putine lucruri pe care le manac pe strada deoarece sunt fondatorul ligii Anti Shaormiste Romane, presedinte al Asociatiei impotriva Mc&KFC&Burger King, membru onorific al Ordinului de exterminare a merdenelelor si Fornetti-urilor.

Din cand in cand insa ma ia foamea pe strada, iar acest lucru necesita un tratament rapid deoarece in caz contrar risca sa degenereze totul intr-o nervozitate necontrolata. In asemenea cazuri, ma trezesc de cele mai multe ori in mana cu un covrig. Azi insa, la indemnul unui compatriot mai tanar aflat de asemenea intr-o avansata stare de foame, am calacat pragul unui stabiliment numit LA Tortilla si situat pe cheiul Garlei (a se citi Dambovita) vis a vis de Tribunalul Mare. Constructie post-shaormista cu influente neo-burgeriene, La Tortilla a reusit sa ma impresioneze prin arhitectura sandwich-urilor impaturite. Localul consta intr-un bar lung, plin de diverse ingrediente, in spatele caruia trei tineri loviti de tramvaiul numit “trebuie un job” se agitau de mama focului din pricina comenzilor, din pricina ardeiului si posibil din pricina unor produse de la Magazinul de Vise aflat in apropiere.

Cu toate astea, draciile iesite din mainile lor aveau un gust extrem de bun. Ne-am comandat Tortilla cu chilli si pui si am asistat la procesul de nastere a acesteia. Prima remarca buna a fost ca tortilla (adica lipia) o faceau pe loc, din coca bagata intr-un aparat ciudat de forma unui OZN ce o intindea, iar apoi era aruncata la copt pe o plita. In fine, tanarul dambovitean (artist mexican de origine romana) incepea sa arunce lucruri diverse in lipia proaspat luata de pe plita, dupa care, cu o miscare dibace o insuruba si ti-o servea smechereste. Intre timp ne-am delectat cu un salitos si am balit la niste nachos iuti. Rezultatul – o turtitza buna, buna, demna de orice stomac scolit, turtitza cu care nu te faci de ras tu in fata ta. Am apreciat mai ales gustul autentic de chilli perfect echilibrat si aroma adevarata de tortilla. Asadar daca tot trebuie sa mancati pe bicicleta, nu va distrugeti viitorul cu un burger de plastic marca McDo sau cu o shaorma incarcata de maioneza din oua de plastelina, incercati altceva ce seamana mult mai mult cu ceea ce se petrece pe starzile altora. Ola.

Share on Facebook

Rating: 6.8/10 (4 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Cerisiers restaurant – povestea dupa-amiezilor de trufe

September 29, 2009 in Restaurante cosmopolite by admin | 4 comments

In anii 2009, Bucurestiul era un oras sufocat de tumultul traficului si grijile oamenilor, un oras ascuns printre scandaluri majore pe probleme minore si mari taceri pe probleme esentiale, un oras de uluitoare povesti cu iz de mit urban in care peste doua milioane de suflete salasluiau in cautarea fericirii. In vara si toamna tarzie a acelui an ma numaram inca printre acele suflete ce alergu vesnic intre birou, familie, mici pasiuni si pranzuri prelungite insotite de dezbateri aprige pe teme ce ulterior s-au dovedit a fi pierdute, precum modernizarea morala a compatriotilor.

In vremea aceea, aproape de Piata Domenii, pe Alexandru Constantinescu, decoperisem cu ajutorul unui prieten o carciuma ce tinea de Hotelul Residence, carciuma al carui nume nu l-am inteles niciodata(ca semantica): Cerisiers. Ma intalneam acolo in diverse combinatii de amici si prieteni cel putin o data pe saptamana pentru discutii, vin, trabucuri si unicele parpadele cu trufe negre. Desi vizitele noastre in localul amintit au durat saptamani bune, nu imi aduc aminte sa fi comandat altceva in afara de aceste parpadele cu trufe; de fiecare data cand am deschis meniul sa imi iau altceva, subconstientul meu culinar mi-a trimis aceleasi impulsuri implacabile prin care imi cerea fara echivoc parapadelele.

Locul de altfel era foarte frumos, elegant si retras, cu o terasa frumoasa cu vedere spre strada, tereasa pe care iti puteai pierde ore in sir fara sa iti dai seama, discutand, combatand si privind din cand in cand trecatorii. In timp am inceput sa remarcam ca toti clientii orei de pranz ne cunoasteam deja intre noi, ne salutam, schimbam doua vorbe, un soi de club al iubitorilor de trufe, un club al pierzatorilor de dupa-amieze.

La Cerisiers aveam mai tot timpul o masa preferata unde ne asezam si un chelner batran ce ne servea si uneori facea o conversatie placuta, iar aceste lucruri ce pareau mereu la fel, ne faceau sa ne intoarcem cu placere in acel loc. Pe vremea aceea, de locanta in discutie avea grija un bun prieten, un tip de-a dreptul inconfundabil, unul dintre cele mai boheme si libere spirite pe care le-am cunoscut in Bucurestiul acelor ani. Vesnica sa buna-dispozitie amestecata cu tot felul de glume si vorbe de duh destindea de fiecare data atmosfera si pregatea terenul propice pentru lungi dezbateri cu caracter social, politic, artistic si uneori filosofic.

Totul avea un oarecare ritual bine stabilit. Ne asezam si comandam o sticla de vin alb sec. Chelnerul aducea cam cinci sticle diferite din care ne alegeam una. Gustul bogat si racoros al vinului trezea instantaneu in noi pofta de mancare. Fara sa mai comandam, soseau la antreuri niste lipii calde cu susan insotite de salata de tabuleh si un humus cu seminte de pin. Antreurile aveau rolul de a ne pregati moral pentru felul principal, vedeta, ratiunea profunda pentru care ne intalneam acolo: parpadelele cu trufe. Aratau impecabil: intr-o farfurie adanca, mare si alba pastele late, de un galben-pai perfect, asortate cu nuanta de coaja de copac a trufelor. Gustul era desavarsit: simplu si totusi cu atat de multe aluzii aromatice….. perfect. Pentru acei cititori mai tineri am sa explic ca la anul 2009 era destul de dificil sa gasesti o trufa in Bucuresti, lucru ce se intampla dealtfel si cu stridiile, cocosii, pestele proaspat sau vita argentiniana.
Tin minte ca de cate ori terminam o portie de parpadele aveam aceeasi senzatie incredibila de relaxare, de bine, senzatie pe care multi ani dupa aceea aveam sa o caut prin diversele carciumi ale calatoriilor mele. In anul acela toamna avea sa fie mai lunga ca niciodata, zilele frumoase veneau una dupa alta, fara pic de nor, fara pic de vant, ca si cum timpul ar fi vrut sa ne arate ca in viata si in bucatarie rabdarea si masura sunt doua dintre cele mai importante virtuti.

Share on Facebook

Rating: 9.5/10 (2 votes cast)

Rating: -1 (from 1 vote)

Zahanaua Zexe – festinul de la intretaierea drumurilor

September 21, 2009 in Restaurante romanesti by admin | 7 comments

Intretaierea dintre strada Icoanei cu Leonida si Domnita Ruxandra da urbei in primul rand o intersectie ce uimeste fiesce sofer ce are curajul sa se avante intr-ansa, iar in al doilea rand o carciuma ce are sa oblojeasca sufletele dornice de desfatarea pranzului, ori inimile ce cauta umbrar in zilele de toamna pentru a se adapa din bohemia bautului devreme. Pana mai deunazi, stabilimetul era cunoscut ca restaurantul italianului revolutionar Garibaldi si era deseori ferit de cetatenii respectabili din pricina mancarii ce nu se dovedea a fi de fiecare data pe aceeasi lavita cu inaltele preturi pe care italianul le percepea.

In casa negustoreasca pe care o spoise frumos la exterior, italianul adusese tot felul de lucruri de pret pentru a-si justifica preturile cele mari. Si astfel, casoiul s-a procopsit cu vitralii de la raposatul Versace si draperii aduse pe vapor de prin saloanele fine ale Parisului. Cum romanul, om neaos, nu prea manaca vitralii si draperii, ci mai degraba bucatele pe care i le asterni in fata, carciuma italianului a inceput incet, incet sa decada pana cand nici macar muscalul din fata, cu mustata falnica, chipiu si uniforma de ofiter nu mai reusea sa pofteasca inauntru nici un musteriu.

Si asa, intr-o buna zi, de pe firmamentul stabilimentului a fost dat jos steagul revolutiei lui Garibaldi si un negustor roman a intemeiat o zahana. Nu pot sa va spun cat de mare a fost curiozitatea celui ce-si asterne aceste vorbe in fata voastra cand a vazut ca la mai bine de 70 de ani de cand ultima zahana a Bucurestilor isi inchidea portile si devenea camin cultural muncitoresc, una noua avea sa rasara. Asadara, am adunat patru amici pe spranceana, dintr-aceia ce nu se dau in laturi de la mancat si mai ales de la golit ulcioare cu vin, si am poposit intr-o luminata dupa-amiaza de toamna pe la Zexe.

Am binevoit a ne aseza in curte pe terasa, caci soarele s-a dovedit inca iubitor de niste pierde-vara ca noi. Dupa italianul revolutionar a ramas tot, nu s-a schimbat nimic in aranjamentul carciumii, asa ca Zexe se dovedeste a fi o zahana cu vitralii Versace si fresca cu Roma antica pe peretele curtii terasa. Totusi ceva-ceva s-a schimbat, adicatelea ce era mai important: meniul si mancarea, caci meniul adus in graba de un fecior, impreuna cu un cos de paine calda, arata asa cum as fi vrut sa arate: scurt si bun. Dupa umila mea parere, meniul scurt intr-o locanta romaneasca este o virtute ce merita si trebuie apreciata, caci el e semnul cel mai de pret al unei bucatarii cumsecade.

Asadar ne-am pus pe comandat si am cam cerut tot ce era in meniu. Si uite asa, pe masa au inceput sa soseasca bucatele unele dupa altele, ca la nunta lui Voda. La mizilicuri si antreuri bunaoara am avut: carnati afumati si uscati, carnati iuti, zacusca de casa, fasole batuta cu ceapa calita, slaninutza de purcel cu ceapa rosie, tuzlama numai bine facuta si indestul usturoiata, hamsii prajite in malai, piept de rata leseasca afumat… toate udate cu palinca si tuica de pruna. Dupe ce ne-am mai tras sufletul si am mai beut un tutun au inceput sa curga si preparatele de baza: Scaricica, varza calita in untura de gasca, creier cu ardei iute, maduvioare la gratar, ficat si rinichi de porc si multe carafe de vin alb de Pietroasele (vinul casei).

E lesne de inteles ca intr-un asemenea prilej limbile mesenilor se dezleaga mai usor si veselia ii cuprinde precum cuprinde ciutura apa rece din fantana. La un asemenea ospăț iti trebuie timp si camarazi domnule, caci nu te poti bucura de bucate alese percum cucul – de unul singur, ai nevoie de povesti de povestit si istorii de istorisit ca vinul sa se aseze cumsecade printre carnuri si sosuri. Intr-un final, dupa vreo doua ceasuri si jumatate de tihna sufleteasca si desfatare lumeasca ne-am incumetat si la ceva dulcegarii. O placinta de mere cum numai jupanesele dambovitene stiau sa faca odinioara si, ca sa se intovaraseasca vinul mai bine, niste nuci coapte pe plita cu sare.

Apoi poftim de mai pleaca acasa daca-ti da mana. Cand soarele incepea sa dispara siret dupa ulucii caselor, feciorul ne-a adus si citatia de plata, pe care cu voia dumneavoastra o sa o infatisez in toata goliciunea ei: vreo doua sute si cinzeci de leusori noi tot ospatul, cum ar veni: mai poftiti. Am iesit din zahana pe la ceasurile tarzii ale dupa amiezii, din capatul strazi Leonida mai simteam mangaierea catorva raze de soare. Oamenii din jurul nostru alergau inrobiti de treburile zilnice, fiecare cu treaba si negustoria lui. Am avut pentru o clipita remuscarea omului ce se afuma in mijlocul zilei… doar o clipita, dupa care m-am simtit din nou bine si am urmat steaua Polara din capatul strazii Leonida.

Share on Facebook

Rating: 8.6/10 (5 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

O calatorie spre capatul pamantului

September 14, 2009 in Povesti de calatorie by admin | 1 comment

Stewardesa mă întreabă dacă mai vreau ceva de bătut. E o femeie masivă, cu un chip plăcut şi prietenos, tipic femeilor din nord și care lasă cu usurință, atunci cand o refuz, să-i scape un zâmbet ce-i pune în evidenţă dantura perfectă. Pasărea de metal se înclină pe o aripă cu o eleganță desăvârşită şi mă lasă să admir frumuseţea unei ţări văzută de sus în poate ultimele zile de generozitate necondiţionată a soarelui de toamnă. “Acasă”, ăsta e singurul gând ce-mi stăpâneşte mintea golită de rebuturi în timpul absenţei mele. Revăd amintiri ale verii, coastele brutal de abrupte şi sunetul pianului în noaptea siciliană, stridiile perfecte din piaţa de pește a Saint-Tropezului, cafeaua leneşă din dimineţile de pe Grand Canal. Acum în spatele meu rămâne Scoţia ale cărei aburi de whisky nu m-au părăsit încă.

Dupa 4 ore de zbor: Romania

O serie de întâmplări, a căror înlănțuire este atât de ciudată și încurcată încat cu siguranță aș plictisi cititorul, mă fac să stau față în față cu un microbuz pe care stă scris: București – Brăila. Îl privesc încruntat ca si cum m-aș afla în fața destinului, avand două minute să hotărăsc dacă îl urmez sau nu. El, microbuzul, este singurul mijloc ce mă poate duce acolo unde doresc neapărat să ajung. Nu mai chibzuiesc, mă urc. Mă așez pe un scaun a cărei micime și rigiditate mă face să mă întreb ce o fi fost în mintea celor de la Mercedes Benz cand au inventat asemenea vehicul.

Mi-e foame, dar trăiesc cu speranța că voi găsi pe drum ceva decent de mâncare. Lângă mine se așează un individ. Are peste 100 de kg, chel, fața negricioasă, șosete albe, papuci de plastic, maiou fără mâneci, iar atunci când ridică mâinile să se întindă în”confortabilul” scăunel, eliberează un miros ce mă face să-mi doresc să nu fi mâncat niciodată în viața mea. Scene din “Cel mai iubit dintre pamânteni” îmi trec prin față și pentru câteva clipe mă panichez. Într-un final îmi aduc aminte că undeva în buzunarul personalității mele de jeans am un simț al umorului ce mă poate salva.

Coliba pe patru roți demarează. Este plină-ochi. În fața mea doi sudori cu sudori la purtător, în spatele meu un cuplu cu un copil sugar ce se oprește din plâns doar în momentele în care biberonul cu lapte îi este introdus în gură. Mă uit la biberon și la pofta cu care manâncă bebeul si în acel moment realizez că la foamea pe care o posed nu m-aș da la o parte nici eu din calea unui biberon de lapte. Trei minute mai tarziu, cand biberonul este gol și la interval apare sânul mamei, ajung sa regret profund gândurile de mai devreme.

Între timp cei doi sudori din fața mea desfac două shaorme scoase de te miri unde. Atmosfera lipsită de aer condiționat devine brusc și necondiționat un amfiteatru al usturoiului. Mirosul este atât de pregnant și de puternic încât ar putea ucide pe loc un batalion de vampiri. Manâncă și vorbesc în același timp, plescăiturile sunt molcome și așezate trădând o satisfacție gastronomică din gama: festin de șosea. Individul în maiou de lângă mine, vizibil iritat la papile de miros, scoate dintr-o hârtie albă de ambalaj un sandwich construit din două felii groase de franzelă, felii de salam Victoria și muștar. “Dacă mirosurile ar fi aer cald, acum am fi deja dirijabil”, gândesc în sinea mea cea oprimată de atacul olfactiv și surghiunită de foamea din ce în ce mai pregnantă.

Ca să mă desprind de situație, trag cu greu una dintre perdelele geamului meu și încep să mă uit pe fereastră. În acel moment ne depașește un Matiz pe care stă scris mare: Vindem și montăm tablă ondulată. În Matiz coexistă 5 români zdraveni la bustul gol, fiecare ținând în gură un os de pulpă de pui. Imaginea este absout cinematografică: cei cinci sug de-a dreptul oasele și privesc inexpresiv, fix în ochii mei, pe întregul parcurs al căznitei depășiri. Rămân câteva momente uimit de-a dreptul de această apocalipsă aviară, după care mă retarg cuminte înapoi în scăunelul meu. Unul dintre sudori și-a terminat shaorma și acum, într-un gest suprem de relaxare se întinde, ținându-se cu mâinile de spătarul scaunului, adică foarte aproape de privirea mea. Mâinile mari de muncitor, cu unghii tocite și pline de ulei pe dedesupt sunt acum lucioase gratie grăsimilor animaliere eliberate de shaorma.

Încerc să dorm. După două ore sunt imun. Ciudatul vehicul se oprește iar șoferul, îmbrăcat elegant cu camașă hawaiană și pantaloni cu dungă, ne anunță că avem popas. Cobor precum Robinson la vederea insulei. Suntem într-un Lukoil cu restaurant. Pe șofer îl așteaptă deja pe o masă de plastic o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiti și salată de varză albă. Îl întreb pe chelner cât durează să îmi comand ceva și îmi spune că 10 minute. Atât are pauza noastră. Renunț la ideea cu restaurantul și intru în magazin după sandwich-uri. Au un frigider cu trei tipuri: cu bacon, cu salam și cu șnițel de pui. Ma hotărăsc pentru șnițel. Caut prin grămada de sandwich-uri și găsesc unul cu data de expirare cât mai îndepărtată de ziua în care mă aflu. Îl desfac de ambalaj. Este format dintr-o baghetă albă de pâine iar înăuntru dispune de câteva felii de roșii și un șnițel teribil de alb la culoare.

Mușc… pâinea lăsată în frigider este îmbibată de sucul roșiilor, este umedă și rece. Șnițelul are ceva din gustul puiului din perioada cand traia. Împreună, combinația este de departe cea mai respingătoare pe care am încercat-o în ultimii ani. Îl arunc și îmi cumpăr stiksuri. Acum chiar aș da orice pentru shaorma din microbuz. Plecăm. Manânc stiksuri și mă concentrez pe spargerea cristalelor mari de sare lipite pe ele, este un joc culinar pervers și demn de milă. Mă uit din nou pe fereastră și văd câmpii și mărăcini de Băragan.

Matizul ne depășește din nou, doar că de această dată patru din cei cinci dorm cu capetele lăsate pe spate și gurile deschise. Pe bord troneaza o pungă de plastic în care se mai văd rămășițe ale carnagiului aviar. Toată lumea în afară de mine și șofer (slavă Domnului) doarme. Este siesta. Mai am puțin, o oră și ajung. De acolo, un taxi, un bac, o mașină și voi fi în fața unei mese pline de pește proaspăt, pui de grădină, vânat și pâine făcută în casă. Mă uit din nou pe fereastră și parcă sunt mai optimist. “România nu e o țară în care să călătorești nemâncat” îmi zic, deși pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să-mi întrerup fraza după primele patru cuvinte…

Share on Facebook

Rating: 9.7/10 (3 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Dalboka sau mitul scoicilor bulgaresti

September 1, 2009 in Restaurante de peste by leonte | 3 comments

Dalboka este o carciuma in republica vecina si prietena – Bulgaria. Stai pe plaja in Vama Veche sau in 2 Mai, ti se face foame, te urci in masina, iti bagi buletinul in slip si in 40 de minute esti la Dalboka, pe malul marii, la o masa bulgareasca. Carciuma in speta a facut ceva furori printre romanii dornici de schimbare, am citit articole scrise off si on line. Cum curiozitatea cautatorului de mancare a fost afectata, m-am urcat in masina, am bagat buletinul la soseta si am accelerat in cautarea celebrei ferme de scoici.

Locul este intr-adevar de o frumusete salbatica uimitoare, cobori pe un drum ingust din varful unui deal si ajungi pe malul Marii Negre (acum in varianta Cerno More), unde o carciuma cu mese cazute si rasaduri de rosii sta plina-ochi de romani si bulgari. Informatiile pe care le aveam cand am plecat spre Dalboka erau urmatoarele: mancare excelenta, ieftin ca braga, chelnerii vorbesc romaneste si accepta bani romanesti (adica lei).

Ne-am asezat la o masa si am admirat uimiti frumusetea marii, barcile cu scoici ce veneau din larg si cele cateva yahturi venite pentru pranz. Pe terasa – aglomeratie mai ceva ca la piata, “semn bun” mi-am spus, “unde e multa lume mancarea este buna”. Meniul tiparit precar arata din punct de vedere continut foarte bine: scoici in diferite retete si peste. Am comandat cele mai celebre scoici din meniu, servite in vase de lut. Capitolul vin era cam praf, singurul pe care am putut sa-l alegem a fost un Traminer de o calitate Jidveiasca.

Primul mit cazut la datorie a fost acela al chelnerilor ce vorbesc romana. Noi nu i-am gasit, poate am avut ghinion, dar nici engleza nu prea studiasera. Asadar ne-am inteles intr-o bulgareasca ramasa de la Studio X, amestecata cu ceva rusa de la scoala, romana explicita prin semne si engleza pentru lucrurile de baza cum ar fi: money. Oricum nu asta conta. Au venit scoicile in vasul de pamant. Aratau foarte bine, iar atunci cand le-am gustat mi s-au parut excelente. Din pacate pe la mijlocul castronului m-am cam oprit, nu pentru ca nu am mai putut, ci pentru ca sosul continea extrem de mult ulei ce iti crea la un moment dat o usoara stare de greata. Bune in principiu, proaspete, cu aroma de patrunjel si telina proaspat tocate, doar ca uleiul de floarea soarelui din belsugul balcanic, scoicile s-au transformat dintr-o specialitate dietetica intr-o alternativa la friptura de porc. Pentru cei ce nu baga in seama grasimile si caloriile, acest amanunt este probabil nesemnificativ. La felul doi am luat peste la gratar. Putin cam ars, fara nici o garnitura si din nou – stropit zdravan cu ulei de floarea soarelui. La desert, inghetata modesta.

Nota de plata in 6 persoane a fost undeva la 150 de EU (in leva) si nu prea au vrut sa accepte lei (ce e drept, mai era o terasa alaturi ce accepta). In concluzie mancarea nu a fost cea mai mare senzatie, pretul nu a fost chiar braga, chelnerii nu vorbeau romaneste iar leisorii nostri nationali i-au acceptat cu greu. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, dar am impresia ca m-am dus la pomul laudat. Probabil daca as fi descoperit-o fara nici o referinta m-ar fi miscat mai tare, probabil ca daca m-as mai duce o data as incerca mai multe si mai variate, probabil ca nu m-as mai duce in weekend, probabil e un loc in care merita sa te duci doar si pentru variatie… probabil.

Share on Facebook

Rating: 8.7/10 (3 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Restaurantele si sezonul de nunti

August 31, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 3 comments

E aproape septembrie. Stiu asta. Am mai multi indicatori ce-mi semnaleaza acest lucru: m-am intors din vacanta, s-a dat drumul la vanatoare, am arsuri la stomac dimineata si ma dor incheieturile, verdele crud al boschetilor din fata casei devine usor patinat, se joaca steaua-dinamo, am atacuri de panica financiara, vad multe mirese pe strada… “asa deci, imi spun jucandu-ma cu un plic nedeschis, s-a dat drumul la nunti”. Imi numar in gand prietenii, cunostintele, colegii, rudele ramase nemaritate, ii pun cap la cap, incerc sa-mi dau seama cine ar putea face pasul in toamna asta; cat salau pane, rulada dobos si friptura de porc voi indura stoinic din nou.

De cum orologiul canonic a dat startul sezonului de nunti, incepe in tot orasul marea alergatura, vin weekend-urile in care siruri de limuzine, mercedesuri si loganuri primenite frumos cu voal alb circula prin oras si claxoneaza jovial, in care parcurile si gradinile publice sunt decor de fotografii de mireasa cu rudele din Titu, in care cerul innoptat e brazdat de artificii iar restaurantele se inchid pentru publicul nenuntas: ” As dori sa rezerv o masa va rog…” “Aaaa, ne pare rau, avem nunta, si saptamana viitoare e la fel, si tot asa pana in noiembrie”. Intr-un anumit sens demografic, toata aceasta agitatie are farmecul ei aparte, e perioada in care oamenii de pe starda sunt mai fericiti, tinerii se imbratiseaza, isi spun “da” mai mult decat “nu”, citesti in ochii lor sclipirea dezarmat de sincera a optimismului, asa cum in ochii proprietarilor de carciumi organizatoare vezi fericirea pecuniara, la fel de sincera si ea.

Povestea pe scurt e aproape la fel: cu un an inainte, el si-a luat inima in dinti si a cerut-o de sotie. Ea a varsat o lacrima si a simtit ca inima sta sa sara din piept de preaplin. S-au sarutat si au hotarat ca vor face nunta vietii lor: nu foarte mare, nu pretentioasa, ci neconventionala si plina de prieteni apropiati si de distractie. Intre timp au aflat si familiile, care dupa felicitarile de rigoare, ca printr-un mister, au scos dintr-un sertar o lista cu invitatii din neam. In cele din urma nunta intima visata a ajuns pe la 130 de invitati, dintre care doar vreo 20 sunt prietenii buni de pe lista initiala. Indragostitii ajung la concluzia ca e nevoie de organizare si restaurant. Isi spun in sinea lor ca o sa-l ia pe cel mai bun, pe acela ce le va placea cel mai mult. Sigur ca Acela este rezervat de mult si trebuie sa se indrepte catre altul si altul, iar dupa o saptamana de cautari data nuntii se muta din primavara in toamna, pentru a avea parte de un restaurant decent.

Seful de sala soseste cu niste foi in mana pe care stau asternute vreo 3 tipuri de meniu. Cel mai ieftin cade din start deoarece nu cadreaza; cel mai scump e cam scump, asa ca seful de sala il recomanda pe cel mediu – la care tinerii vor sa mai faca cateva adaugiri, iar la final se bate palma pe cel mediu cu adaugiri – la pretul celui scump. Seful de sala ii felicita inca o data la plecare si tine sa mentioneze ca “facem sa fie frumos si bine”.

Si astfel, la data stabilita, dupa piscoturile de la primarie si vinul de la biserica, grupul numeros de nuntasi anonimi descinde in carciuma aranjata cu voal alb, flori si saten cu funda pe scaune. Si astfel incepe fix aceeasi poveste cu antreurile romanesi: rosii umplute cu vinete, rulada dobos, trei felii de salam, o tartina fitze cu icre de somon, un ou umplut, cascaval Dalia si cateva legume, dupa care salaul pane, sarmalutzele, mix grill-ul, tortul, pupaturile rudelor, plicul, nota restaurantului ce include si cateva farfurii sparte, spaga chelnerilor colectata si numarata cu tact de seful de sindicat, in timp ce toti ceilalti se uita daca e bine……. in final, am scapat! A fost o nunta frumoasa.

Si uite asa pe nepusa masa se face si noiembrie. Sezonul se inchide. Carciumile reincalzesc ciorbitza de vacuta pentru clientii regulari. “Nu va suparati, e cam acra ciorba”; “E buna dom-le, ce are, nu-ti place nu manca, du-te in alta parte…. nu saracim noi dintr-un scartar ca tine… las’ ca vine el iarasi sezonul de nunti!”

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Povestea Siciliana

August 16, 2009 in Povesti de calatorie, Restaurante italienesti by leonte | 1 comment

Deschid usor ochii si vad cum soarele se joaca indulgent in albastrul impecabil al Mediteranei. Scot mana de sub umbrela ce-mi pazeste corpul prabusit de cateva ore pe un sezlong stramb si simt imediat cum acelasi soare arde la fel de puternic ca zbaterile Etnei in zilele ei de nebunie. Trag mana la loc sub umbrela si zambesc fericit: e pranzul. Pe sezlongul de langa mine, in plina canicula, infruntand sagetile inrosite ale lui Apollo, sade ea, cu pielea aurie, stralucitoare si fierbinte. O trezesc din priviri, iar atunci cand se uita spre mine cu un singur ochi de sub palaria de paie – ii arat ceasul, semn ca e timpul. Strangem incet, fara nici o vorba, mai mult din instinct decat din convingere, cu miscari rare, lenese, asemenea dupa-amiezei ce se gudura in jurul nostru.

Langa plaja ne asteapta de-a dreptul incandescenta o Vespa neagra, zgariata pe o parte, asa cum ii sta bine. Dupa lungi incercari (ce, de alfel, ne anima usor) de a ne urca pe saua fierbinte, reusim sa demaram. Cum iesim in sosea, un indicator usor de neluat in seama indica la dreapta Castelmola: 4 km. Ne pregatim sa-i parcurgem ca si cum ne-am pregati pentru aventura vietii noastre; sunt 4 km de serpentine pe un drum ceva mai lat decat o caruta si o schimbare de altitudine de aproape 600 metri, lucru de invidiat chiar si pentru un aeroplan. Vespa urla sub noi turata la maxim, luptandu-se cu fiecare metru pe care il urca; in stanga stanca, in dreapta marea intr-o perspectiva care, cu tot talentul unui scriitor lovit de insolatie, ar fi greu de zugravit in cuvinte. Avem impresia uneori ca suntem intr-un lift, urechile ne pacane, marea ramane din ce in ce mai jos si intr-un final vedem un mic satuc situat, asemenea unui cuib de vulturi, pe cel mai inalt varf pe care-l putea gasi in imprejurimi.
Abandonam Vespa pe o margine de drum si incepem un asalt surd asupra ultimelor sute de metri de urcat, sute de metri ce ne despart de masa de pranz. Ajungem in varf, o luam pe cateva stradute extrem de stramte, decorate cu cearceafuri albe puse la uscat si ajungem in fata unei usi deschise, deasupra careia scrie “La taverna dell’Etna”. In usa asemenea unui corsar esuat in varful unui munte sta Salvatore, omul cu mesele. E transpirat ca de obicei de alergatura, ne zambeste “Ciao Claudio!”, ne conduce la o masa de pe terasa pe care o rezervasem. Terasa da fix deasupra marii, intre scaunele pe care stam si mare nu e decat un planseu de beton, si dupa aceea 600 de metri de cadere libera. Privelistea este de-a drepul ametitoare, paralizanta prin frumusetea ei: in jos marea, in sus Etna. Dar nu pentru priveliste suntem noi acolo, ci pentru inadmisibil de indecentele mancaruri ce ies din bucataria lui Salvatore.
Carciuma e plina, mese mari de italieni cu toata familia. In capul meselor, ca de obicei – o bunica, sau in cazul in care a scapat din razboi sau din confruntarile mafiote ale anilor ‘70-’80, un bunic. Niciodata nu ne saturam sa-i privim cum stau la masa, cum sunt de galagiosi si veseli, cum manaca cu pofta unor naufragiati, cum impart vinul din carafe, cum se pupa intre ei si apoi toti o pupa pe bunica. Sunt un neam ce dupa ultimul razboi s-a hotarat sa uite ce e tristetea si sa se bucure de fiecare clipa pe care Dumnezeu le-o da, sa traiasca pentru bucuria sufletului, sa munceasca atat cat e nevoie sa traiasca, sa cante pe strada ca si cum ecoul zidurilor batrane le-ar fi tovaras de arie.
Intre timp, un chelner cu fata de mafiot si curea D&G ne aduce meniul. Il stim pe de rost, dar cu toate acestea de fiecare data alegerea este si mai grea. Eu nu am cum sa nu aleg macheroni cu ce vrea bucatarul sa le faca, iar ea nu are cum sa nu aleaga zuppa di pesce. Vin intai antipastele, incarcate de branzeturi gasite prin casa si salamuri uitate la soare. Langa ele, un Frizzante rose sicilian, a carui temperatura cocheteaza mereu cu zero grade. Mancam cu masura, desi sunt de-a dreptul senzationale, pentru ca stim ce urmeaza. In sfarsit apare Salvatore rumen in obraji, cu zambetul pana la urechi, ducand in brate doua farfurii imense. Zuppa di Pesce este de-a dreptul o oala plina ochi cu tot ce a dat marea in dimineata aceea: scoici, vongole, calamari, creveti, arici de mare, sardine, peste alb etc. Toate zac intr-un sos plin de rosioare proaspete si mirodenii de pe insula.
Pentru cei perseverenti, acei manacatori destoinici ce ajung la fundul oalei, exista si o surpriza: trei felii de paine de casa cu coaja groasa si tare, ce au avut timp sa se adape pe deplin din sos.
Macheronii mei, cum ar veni macaroanele, sunt de-a dreptul ingenuchetoare. Bucatarul a vrut sa le faca azi cu pesti mici, prinsi la tifon, cu un sos de busuioc prin care a aruncat stafide, muguri de pin si bucati de branza siciliana. Nu stiu ce altceva a mai pus, probabil pasiune si o arie de Verdi, dar mananc fara sa ma pot opri, fara sa-mi iau ragazul de lua o gura de vin, mananac cu un patos nesimtit, aproape de sevraj. Manac si ma bucur cu fiecare inghititura de extraordinara existenta a bucatariei siciliene, o bucatarie de o inocenta rara, o bucatarie ce naste opere de arta din combinarea unor elemente atat de simple. Desi de cele mai multe ori ridic in slavi bucataria franceza, nu am cum sa nu ma plec in fata demonstratiei pe care necunoscutul ilustru din bucataia lui Salvatore o face. Francezii au stiinta, italienii au talent!

N-avem cum sa plecam fara desertul traditional al casei: Cassata. O imbinare de ricotta proaspata si fructe confiate, prinse intr-un blat pufos si aproape insesizabil. Apoi limoncelo, cafea, si sutem gata sa cadem lati. Cu o ultima sfortare ne luam la-revedere de la Salvatore si de la cele doua babe prezente mereu la o masuta de la intrare si ne incalecam bidiviul italian cu motor in doi timpi. Vespa o ia la vale fara nici o sfortare de data aceasta, noi cu ochii pe jumatate inchisi ne tinem de coarne si incercam sa franam din cand in cand. Un papuc imi sare din picior pe drum, dar cui ii pasa? – ii fac cu mana si el ramane in urma cu steagul Braziliei in sus. Ne grabim spre un pat racoros de la umbra unor chiparosi. Avem nevoie de odihna, caci vine seara si trebuie sa fim in forma; o baroneasa ne-a invitat la cina pe acoperisul vilei sale. Dar asta e cu totul alta poveste.

Share on Facebook

Rating: 9.5/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Sushi Ko – soarele rasare de pe Savropoleus

August 4, 2009 in Restaurante asiatice by leonte | 5 comments

Recunosc ca mi-a tremurat putin penitza cand m-am apucat sa scriu de inca un japonez, dupa experienta indelung comentata cu Maiko. Cu toate astea, mi-am luat inima critica in dinti si m-am asezat la masa de lucru, pus pe fapte mici menite sa schimbe lucruri mari (ha, ha). In centrul vechi, pe fundatia pe care odinioara odihnea pionierul locantelor zonei, si anume Market 8, a rasarit de cateva luni un restaurant al carui specific isi are radacina in tara lui Kurosawa si a lui Haiku. Numele lui, Sushi Ko. Sigur, mi-ar fi placut sa scriu acest articol in paragrafe de 17 silabe pentru a rezona in traditie cu subiectul meu de azi, dar sunt doar un biet mioritic ratacit printre culturi culinare marete, in fata carora ma inclin si le multumesc pentru generozitatea de a imparti frumusete gastronomica oricarui spirit deschis.

Revenind pe strada Stavropoleus (al carui ultim recensamant dovedea faptul ca da urebei: un car cu bere, una bucata manastire Stavropoleus, doua banci, o casa de divorturi si doua cuiburi de nomazi la barbut), Sushi Ko este o carciuma vizibila de la distanta datorita pozitionarii in capul strazii si mai ales datorita terasei generoase. Am avut o mica ezitare in a intra, mi se parea ca pestele crud nu da bine in centrul vechi. Am reusit insa sa-mi infrang preconceptiile si m-am asezat la o masa. Iata cateva observatii abolut obiective:

- Sushi Ko are cei mai atenti chelneri din cati s-au inventat in Romania. Nu stiu daca pentru acest lucru e de vina managerul strain ce sta cu biciul pe ei, sau pur si simplu au stiut sa-i aleaga. Cert este ca la capitolul ‘chelneri’ acestia sunt: pregatiti, instruiti, cu bun simt, atenti, proactivi, curati, simpatici. Nu apuci sa pui mana pe o sticla, caci imediat un chelner iti umple paharul; desi masa se clatina insesizabil, chelnerul sesizeaza, si te trezesti ca iti fixeza piciorul (mesei); asteapta rabdatori comanda, zambesc, te sfatuiesc fara a fi superiori. Iti vine sa ii intrebi: Sunteti de-adevaratelea?
- Meniul de sushi este unul ultra-dotat. Daca esti consumator pasionat (nu obsedat), nu cred ca ar fi vreun peste crud pe care sa nu-l gasesti in meniu. Preturile sunt pe bucati (2 bucati, 3 bucati, o bucata). Daca te apuci sa-ti faci platoul de sushi, sashimi, maki etc. dupa cum ti-ai dori, s-ar putea sa iesi cam scump (nu extrem de scump). Daca vrei sa te bucuri de selectii facute de altii, exsita set meniurile. Aici preturile sunt mai mult decat rezonabile si poti manca un set cu 22 de piese la 80 de RON.
- Bucataria este deschisa, poti vedea bucatarii asiatici la lucru. Totul arata impecabil si este foarte apetisant.

Asadar, asezat la masa de la Sushi Ko, m-am bucurat pe deplin de sushi si sashimi de o calitate excelenta si m-am rasfatat cu teriaky langa care am asezat cuminte mai multe sake-uri. Aseazarea pieselor de sushi pe platourile din lemn este la randul sau o chestiune foarte bine facuta, ce-ti sporeste pofta de mancare. La un moment dat, la un shrim teriaky am simtit nevoia de noodels. L-am rugat pe chelner sa imi aduca o portie si, SURPRIZA: “Seful a spus ca sunt din partea casei”. Bravo, iubesc partea casei, te face sa te simti bine, bagat in seama, te face sa mai comanzi inca o sticla de vin (cu care ei si-au acoperit “partea casei” pentru toata seara). Atunci cand am primit noodels gratis i-am suspectat pentru prima oara ca nu sunt romani. Si asa si este. Este un lant al carui cocoon se afla in Liban.

La desert am incercat inghetata tempura si niste rolls-uri de orez dulce. Foarte bune. Intr-un final, cand am tras linie, mi-am dat seama ca am petrecut un timp de calitate intr-un loc de la care nu asteptam multe lucruri. Asta m-a facut sa-l mai vizitez o data peste doua zile. Concluzia? M-am simtit la fel de bine. Pana la urma, reteta este incredibil de simpla: locatie bine amenajata, mancare buna, chelneri atenti. Nu stiu daca soarele rasare din Japonia asa cum se spune, ceea ce pot eu sa afirm este faptul ca pentru mine cateva seri la rand, soarele a apus pe Stavropoleus – la cina.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (3 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

« Older entries § Newer entries »