CULINARIARD

Restaurantul Lotca – Davai Vodka!

May 22, 2009 in Restaurante de peste by leonte | 6 comments

Desi nu suna de prin partile dambovitene, Lotca a ancorat fix in buricul targului, pe celebra strada cu numele nu mai putin celebrului poet si anume Mihai Eminescu. Cu toate ca, de cum da soarele, nu prea mai poposesc decat prin carciumi cu terase sub cerul liber si instelat al republicii noastre, in cazul de fata denumirea carciumii m-a facut sa-mi incalc principiile si sa cobor in beciul in care aceasta a fost zamislita. M-am dus usor circumspect (stiti voi, aerul acela autoritar, spranceana dreapta putin ridicata si atentia marita la detalii). In cele din urma, ca orice lipovean ce se respecta, am scris acest articol mai mult din patetismul sufletului de baltaret si mai putin din rigoarea si obiectivitatea unui cautator de carciumi, caci verticalitatea coloanei mele culinare se inmoaie ca o lumanare de august in fata unui caras prajit in malai.

Lotca este genul acela de carciuma (casa Bana, Mamma Leone, Naser) in care nu conteaza foarte mult locatia sau stradania estetica a designerului anonim. Ceea ce conteaza este Maria Sa Mancarea si nobletea ideii de a face altceva decat fac ceilalti. De cum am coborat in chila lotcii, m-a inconjurat un miros de leustean de mi s-au taiat picioarele. Tulburat, m-am asezat la o masa mica si inima mi-a stat in piept cand din boxele spanzurate pe pereti au inceput sa rasune atingeri duioase de balalaica si cantece rusesti cu care am crescut pe malul drept al Dunarii Vechi. Brusc, am simtit nevoia sa beau o vodka si sa tavalesc cativa pesti. Meniul de la Lotca este o insiruire de bucate pe care nu le vei gasi in niciun manual de bucatarie sau emisiune culinara televizata in prime time, deoarece nu e un meniu de restaurant ci meniul oricarei case dobrogene de pe malul Dunarii. De fapt in asta consta marea gaselnita a acestui restaurant: puterea de a gati asa cum se gateste acasa, si nu cum se gateste la carciuma.

In Bucataria Lotcii se afla o mama’sa si un fecior, lipoveni cu acte in regula amandoi, adusi in mijlocul urbei de Mitici pentru a umple strazile cu mirosul de mujdei, leustean si bors. Si pentru ca veni vorba de bors, trebuie sa incercati neaparat borsul lipovenesc pentru ca este lipovenesc, pe cuvant de lipovean. Borsul acesta (povestesc pentru cei ce n-au avut inca sansa de a vizita orase-cetate precum Carcaliu, Mila 23, Jurilovca, etc) se serveste in doua reprize: intai pestele din bors, pe platouas, cu mujdei lipovenesc din plin, iar apoi zeama, minunata zeama ce nu are nimic de-a face cu niciun alt bors pe care l-ati gustat vreodata. Si am sa va povestesc putin si de mujdeiul lipovenesc, ce merge impreuna cu mamaliga si pestele precum echipa de 8+1 condusa de Elisabeta Lipa. Mujdeiul acesta nu este despre usturoi, este despre stiinta mai multor ingrediente puse impreuna… trebuie sa-l gustati.

Dupa ce borsul si-a atins obiectivul tinta si anume sufletul, soseste carasul prajit in malai. Carasul de Dunare este – si spun asta cu intreaga responsabilitate – cel mai dulce peste pe care il veti putea manca vreodata. Nedreptatit in Forbes-ul pestilor datorita oaselor, carasul ramane dupa mine adevaratul icon national de Dunare. N-as vrea sa va dau papilele peste cap povestind in amanunt senzatiile date de carasul prajit in malai… o sa spun doar ca la suprafata devine extrem de crocant, astfel incat poti spune ca rontai la el si ajungi pana in punctul in care fiecare osisor il vei trece de doua trei ori prin gura cu obsesia unui dependent.

Asadar revenind cu picioarele in Lotca, am sa va mai spun ca la antreuri au pestisori mici, scrumbie marinata, chiftelute de peste, icre adevarate si tot felul de bunatati ce te vor face sa torni spritz in tine ca Ferrari ce a alergat fara oprire 300 de km. Spritz-ul si bauturile in general sunt un capitol la care Lotca ar mai trebui sa umble: vinurile sunt putine, podgoriile – nu cele mai fericite (ma asteptam la mult Murfatlar si Sarica Niculitel), iar la vodka au Finlandia… o vodka destul de indepartata de apele tulburi ale balcanilor (sincer cred ca o Stolicinaia si un Russki Standard ar fi mers la fix). Dar avand in vedere ca locul e deschis de o saptamana, aceste lucruri se vor regla cu siguranta pe pacurs.

Pe cei ce mai pot si mai ajung vii pana la desert, ii las sa descopere uimiti bunatatile dulci ale locului. La nota nu va ganditi… am avut impresia ca e gresita (in sensul bun). O masa in doi, cu feluri multe si o sticla de vin nu a reusit sa atinga 80 de RON… po-ma-na! Concluzia finala: Le urez majoritatii bucurestenilor sa isi petreaca timpul prin carciumi cu specific romanesc sau prin pseudo pizzerii de fitze. Lotca o pastrez pentru mine si prietenii mei. NA ZDOROVIA!

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

DaDa restaurant – inca in viata

May 20, 2009 in Restaurante cosmopolite by leonte | 1 comment

Nu mai trecusem pragul de la DaDa de mai bine de doi ani. Nu stiu de ce, intotdeauna in momentul in care ne hotaram sa mergem se intampla ceva, sau ne razgandeam pur si simplu. Poate ca o parte de vina o are si locatia, nefiind un restaurant intr-o zona populata cu carciumi. Sigur, fraza de mai sus ar trebui tratata ca fiind neserioasa si nefondata, deoarece eu unul sunt adeptul publicului care-si cauta carciuma si al aceluia ce nimereste in ea.

Asadar, am poposit in amurgul unei zile de vineri la DaDa pentru o reevaluare. Cateva schimbari de amenajare interioara, ce fac ca locul sa fie in continuare printre cele mai inspirate restaurante de atmosfera din burgul dambovitean. E un loc in care atunci cand intri ai o brusca stare de confort, locul iti pare familiar gratie aglomerarii controlate de obiecte. In plus, faptul ca din locul in care mananci iti poti cumpara si ceva elemente vestimentare sau accesorii, contribuie esential la starea generala. Surprinzator a fost fapul ca intr-o vineri seara locul era putin populat. In afara de noi mai, erau ocupate doua mese. Una dintre mese, destul de mare, se pozitionase strategic in fata unei plasme spanzurate pe perete, plasma pe care rula filmul Steaua – Dinamo derby 2009. Acest lucru a daramat cam 40% din atmosfera frumoasa si confortabila a locului. Meciul Steaua – Dinamo (incheiat 1 la 1, pentru cei interesati) asezat printre obiectele de design ale restaurantului, mi s-a parut un gest de cocalareala de sueta.

Trecand peste acest aspect, ne-am cufundat in lecturarea meniului. Pe distinsul fundal sonor al lui Emil Gradinescu, am descoperit unul dintre cele mai curajoase, bine organizate si interesante meniuri din urbe. Monumentele culinare propuse de chef-ul de la DaDa sunt o curajoasa incursiune prin culturi gastronomice variate: de la italiana la spaniola, de la marocana la japoneza, toate fiind stranse inteligent si siret sub umbrela generoasa de modern cusine. In timpul lecturari meniului am facut cunostinta si cu chelnerul ce avea sa ne deserveasca in seara cu pricina. Un pustiulica semicartierist care, imbracat in camasa alba de chelner, s-a reinventat sub denumirea de homo superiorus. Banuiesc ca daca mi-ati mai citit articolele, stiti reactia alergica pe care o am la chelneri “inteligenti”. Cu o detasare demna de un Eliade de Vatra Luminoasa, omul ne-a recitat printre buzele prea pretioase sa se deschida corect, anumite pasaje din meniu. L-am lasat in pace, vrand sa ma bucur cu adevarat de mancarea pe care o asteptam.

Masa in sine a fost una reusita, chiar excelenta. Am vrut sa le vedem potenta la sushi, dar dupa ce am comandat, chelenrul s-a intors anuntadu-ne ca s-a sfarsit (sushi-ul, evident). M-am bucurat in schimb la antreu de un Burittos excelent cu somon si legume, iar apoi la felul principal de un iepure nemaipomenit la cuptor, cu vin si masline. Si pentru ca am pomenit de iepure, trebuie sa va spun ca exista o lista de carnuri rare pe care le gasiti la DaDa: prepelita, cocos, Merlin. Prepelita spre exemplu este gatita cu struguri si servita cu cartofi cu rozmarin. Totul a fost udat cu un prosecco bun si rece. Spre final, cand chelnerul a devenit mult mai abordabil (facand chiar si doua-trei glume) probabil avand in minte suma considerabila pe care deja o consumasem, am comandat si desertul. Un Creme Brulee cu Amaretto de toata lauda si un “Desertul casei” – o chestiune ingenioasa cu bezea, mascarpone si multe fructe rosii in sos de zmeura.

In ultimul act a venit si nota, corecta in raport cu calitatea mancarii. Ceasul batea de miezul noptii, iar noi in carciuma de pe Matei Voevod, la o aruncatura de bat de facultatea de teatru sorbeam ultimele picaturi de prosecco. Meciul era de mult terminat, Lacatus si Rednic erau la nani, chelnerul era fericit cu tips-ul, iar papilele noastre gustative erau perfect satisfacute.
Noapte buna Bucuresti!

Share on Facebook

Rating: 9.0/10 (1 vote cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Cafe des Beaux Arts – pe strada Franceza, biensur.

May 14, 2009 in Cafea, ceai, inghetata by leonte | 3 comments

Am sa-mi continui campania pentru promovarea centrului vechi cu ultima mea descoperire ( si nu este una arheologica). Asadar, dames et messieurs, je vous presente Cafe des Beaux Arts, adica pentru vorbitorii de spaniola, letona si aromana: Cafeneaua Artelor Frumoase. Micutzul stabiliment vine sa mai aduca o raza de lumina alturi de ungurescul St. Georges, irlandezul O’Hara si italianul Gelatto pe aproape defuncta strada Franceza. Minunea este ca acesta cafenea cu cinci masutze este unul dintre cele mai de bun simt locuri construite vreodata in Bucuresti, unul dintre acele locuri ce te fac sa-ti spui in tot pesimismul emigrator ce te macina: exista speranta. Printre cladirile ce stau sa cada, printre mirosurile puternice de igrasie si boala ce insotesc zona la fiecare pas, printre chipurile tuciurii ale puradeilor ce se scalda in baltile lasate de ploaie, Cafe des Beaux Arts pare ireala, un soi de vals vienez al fantomelor interbelice deasupra ruinelor postrevolutionare. Nu stiu cu ce se ocupa proprietarul, dar deschiderea acestui loc este expresia unei pasiuni pentru detalii, si din aceasta cauza tind sa-l suspectez ca nu este roman. Micutza cafenea arata exact ca o bucatica din cafeneaua unui hotel parizian cu greutate, un soi de George V : tapet de matase, scaune stil, lambriuri de lemn, parchet din lemn masiv impecabil finisat. Pe pereti este o adevarata galerie de arta, tablouri autentice alese cu grija pe de o parte, iar pe cealalta parte o colectie intreaga a unei pictorite autohtone in perfecta concordanta cu intreaga atmosfera. Lumina impecabila, clar studiata, lucru ce iti amplifica dorinta de a pierde timpul la cafea si vorbe. Doua doamne extrem de dragutze ( una dintre ele fiind chiar asociata si sotie de proprietar) au grija de cafea, arte frumoase si conversatii. Invaluit in aburul unei cafele de pranz , tolanit confortabil in fotoliul din vitrina si contempland tablourile de pe pereti, la doar cativa pasi de cavoul teatrului Cassandra, am avut revelatia faptului ca a fi artist este o chestiune de curaj si asumare, de multe ori o nebunie, o agonie neinteleasa ale carei roade ai toate sansele sa nu le culegi in timpul vietii. M-am intrebat daca merita ca in urma ta sa ramana, fara sa ai deplina siguranta a eternitatii, un tablou spanzurat pe un perete, un manuscris sau ciudatele semne ale unei simfonii aruncate pe hartii portativ. Evident ca nu am gasit raspunsul unor intrebari mari intr-o cafenea mica, ceea ce am gasit insa a fost invitatia la gandire. Eu unul, impreuna cu un amic industrias in ale cafelei, am poposit in pravalia din discutie in primele zile ale existentei sale si din aceasta pricina locul avea parte de putini clienti. Asadar va invit pe toti cei CARE din cand in cand imi cititi gadurile, parerile si poftele pe hartia sticloasa a computerului, sa treceti sa beti o cafea, un Campari sau ce vrea imaginatia voastra la Cafe des Beaux Arts si va garantez ca fie si pentru o clipa veti salva de vechi, Centrul Vechi.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Croissant-ul de Bucuresti

May 5, 2009 in Cafea, ceai, inghetata, Observatii culinariarde by leonte | 5 comments

De felul meu sunt un tip matinal dupa standardele Bucurestiului, mai precis dupa standardele celebrelor cafenele de Bucuresti. Orasele adevarate, civilizate, importante din lumea asta se vad dupa forfota de dimineata si cand spun forfota nu ma refer doar la hoarda de nauci din trafic ce-si exerseaza dictia obsceno-urbana de la primele ore. Nu. Ma refer la forfota de pe trotuare ( ati observat cat de goale sunt trotuarele Bucurestiului dimineata?), din brutarii, din cafenele si din restaurantele deschise pentru micul dejun. Povestea si oful meu sunt vechi dar au atins apogeul acum vreo saptamana intr-o zi de joi. Bausem cu o seara inainte ( mult ) drept pentru care la ora diminetii la care ma activez ( ora 7.30 indiferent de ora de culcare), m-am trezit cu o nevoie fizica de manca un croissant si de a da peste cap o galeata de cafea. Una peste alta pe la 8 si 20 de minute m-am instalat in fata institutiei numita “Chocolate” de pe calea Mosilor pentru a-mi cere croissant-ul cuvenit. Am intrat si l-am cerut. O domnisoara tanara si un domn mai in varsta trebaluiau prin incinta. Cu parere de rau m-au informat ca celebrele croissant-uri sosesc de abia dupa 9.30. Bine domnilor, zic, la 9.30 orice cetatean cu slujba, e deja in fata biroului si trage nadejdea ca in curand se va face pranz, cine se mai gandeste la ora aia la croissante? Am iesit navalnic si putin iritat si m-am indreptat catre Ateneu – o zona bine populata cu cafenele. 8.30 – Turabo cafe. 3 mese pline semn ca mai sunt nebuni matinali. Fum de tigara obositor dar mirajul croissant-ului m-a facut sa trec peste. La intrebarea:’ Croissante aveti?” raspunsul a fost: ” Mai tarziu, nu acum!” Nu-i nimic mi-am spus la French Bakery sunt croissantele mult mai bune. 8.35- French Bakery. Un baietel metrosexual tragea de doua navete cu produse de patiserie. “V-au venit croisantele?” intreb increzator.
” Nu, astea sunt cele ce au ramas de ieri, sunt de aruncat, azi inca nu ne-a venit masina… mai tarziu”. Am simtit ca explodez. Normal ca mai aveti de ieri daca le aduceti la 11 cand nu mai cumpara nici dracu’. La Galleron la 8.40 se spala pe jos si nici urma de croissant, la Cafepedia nici o miscare, la Planters Cafe, inchis. Spre vestita piata Dorobanti n-am indraznit sa o mai iau din doua considerente: unu -nu imi place, doi – targetul de acolo face ochi dupa 10 deci e greu de crezut ca locurile sunt active mai devreme. In cele din urma am sfarsit lamentabil pe la un 8.50 intr-un Snack Attack in care am mancat un croissant putin mai rasarit decat daca mi-as fi luat unul impachetat de la alimentara. In concluzie: Domnilor de ce mama dracului le mai numiti cafenele? Spuneti-le bistrouri, baruri de seara, agentii matrimoniale, show room-uri de pitzipoance sau cofetarii. Nu le mai spuneti cafenele pentru ca jigniti termenul in sine. Cafeneaua este locul acela ce se deschide la prima ora si care te astepata cu miros de cafea proaspat prajita amstecat cu vanilie si unt din croissante pufoase si calde. Cafeneaua este locul acela ce din pacate nu mai exista in Bucuresti de la defunctul “Croissant de Paris” de pe Eminescu. Aceea era o cafenea pe care o gaseai deschisa la ora 7 punct cu cosurile pline de croissant, pain au chocolate sau pain au raisins. Dar cum ne-am obisnuit ca lucrurile bune sa sfarseasca prost, Croissant du Paris e inchis de vreo doi ani de cand francezul ce o detinea a plecat dintre noi. Concluzia, daca as fi un turist ratacit, ar fi cam asa… in Bucuresti dimineata incepe pe la 10, pranzul se termina pe la 6 pm, cina continua in club pana dimineata. Schimbati fratilor fusul orar!

Share on Facebook

Rating: 8.0/10 (4 votes cast)

Rating: +3 (from 3 votes)

Crama Domneasca – restaurant cu viziune voevodala

April 28, 2009 in Restaurante romanesti by leonte | 3 comments

Se facuse seara si in centrul vechi cateva picaturi razlete de ploaie spalau caramida din zidurile fantomatice. Terasele de pe Smardan se golisera alungate de boabele primaverii si totul parea ca intr-o poza alb-negru miscata si cu un sharp indoelnic. Foamea si ploaia faceau ca ritualul cautarii locului ideal sa se transforme intr-o decizie bazata pe principiul “intram in primul”. Pe Selari, o intrare . Deasupra cu litere medievale: Crama Domneasca- restaurant voevodal. Cum bunica imi povestise ca strabunica ei vazuse pe viu un voevov m-am simtit indreptatit sa intru fara frica de a fi legitimat de sange albastru. Inauntru atmosfera promitatoare, spatiu decorat frumos, dar mai important nu kitch. Partea spectaculoasa am descoperit-o in momentul in care am mers spre fundul spatiului ce dezvaluia un perete de sticla in spatele caruia puteai admira ca intr-un acvariu ruinele cetatii vechi ale Bucurestiului. Unul dintre primele lucruri ce mi-au venit in minte a fost acela ca daca mi-ar veni vreun strain l-as aduce aici sa manance. Gandul corect mi-a fost confirmat de faptul ca trei din cele patru mese aflate in jurul nostru vorbeau alte limbi decat valaha. Meniul nu arata rau – continea ceva specialitati interesante, lucruri pe care nu le gasesti prin carciumile cu specific autohton, dar care in fond ( ele lucrurile) sunt puternic autohtone. Astfel puteai alege dintre diverse bunatati la jar ( iar jarul chiar era jar ca l-am vazut) si specialitati cu caracter medieval valah cum ar fi carne la sabie. Toate aratau foarte bine si desi nu le-am comandat pe toate le-am zarit pe alte mese. Spectaculos. Meniul de vinuri merita aplaudat pentru ca ia toate podgoriile din tarisoara Romania si le insira vinurile cele mai rasarite. In timp ce comandam bunatati in peisaj a aparut si un taraf decent ce, recunosc, a fost extrem de discret si cu muzica lautareasca adevarata fara nici un ton sau semiton de manea. Am cam asteptat dupa mancare cu toate ca prin spatiul locantei chelnerii alergau mai ceva ca Doina Melinte, asudand si dandu-si duhul. Toata aceasta alergare a chelnerilor ( multi dintre ei veniti cu transfer de prin locuri precum Terasa doamnei, Casa Banateana , etc – stiti genul ) s-a dovedit a fi nu foarte productiva intrucat timpul de asteptare a fost destul de maricel. Din acest punct de vedere nu va recomand locul daca va grabiti. Mancarea a fost buna, chiar excelenta pe alocuri, pastrama de exceptie si saramura de crap facuta cu dragoste. Portiile = generoase, asa incat daca te duci flamand si comanzi dupa pofta, va ramane multa mancare neatinsa pe masa. La final pe acordurile melodiei “Truli, truli, draga” a sosit si nota. Despre aceasta va avertizez ca este gandita orientat spre vizitatorii straini. Scumputz. Cu toate astea daca le pui in balanta : masa romantica cu vedere la ruine, muzica veche in surdina, mancare romaneasca buna si timp de asteptare lung plus preturi ridicate cred ca crasma in discutie merita vizita pentru ca, nu-i asa, chiorul e rege in tara orbilor.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Povestea Tzestului

April 21, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 4 comments

Poate pentru multi acest cuvant “tzest” nu spune mare lucru, suna arhaic si daca se vorbeste de el pe blogul subsemnatului inseamna ca oarecum se leaga de mancare. Tzestul in doua cuvinte este un soi de cuptor de paine ce isi are originea prin miezul Olteniei de la Segarcea la Bailesti, o inventie ciudata ce scoate paini mari cat o roata de Dacia 1300, pufoase si gustoase incat cel care a apucat sa guste odata din painea in tzest ramane cu gandul la ea o viata. Ca orice lucru autentic din neologica noastra tara, tzestul este pe cale de disparitie sau mai rau, acolo unde mai exista a suferit niste modificari atat de dramatice incat dauneaza conceptului in sine. Aceasta dracovenie arata ca un fel de clopot/palarie/ozn facut din lut, paie si balega, un lucru destul de simplu in principiu dar, va garantez, extrem de complicat in fond. Am cautat prin toata Oltenia sa mai gasesc un tzest autentic si cu greu ( si ajutorul unei prietene) am gasit unul in fundul unei “bataturi” de prin Catane. Nu mai exista. Pur si simplu oamenii au uitat cum se mai construieste, nu mai stie nimeni sa “calce tzestul”, nu mai e nimeni in stare sa faca compozitia perfecta ca el sa nu crape atunci cand infrunta flacarile aprige, taranii moderni preferand sa sudeze bine o janta de tractor si sa o foloseasca pe post de tzest. In copilarie mi-am petrecut vacantele intr-un sat oltenesc si tin minte ca priveam fascinat cum femeile isi suflecau poalele si incepeau un soi de dans ritual cu picioarele goale prin lut pentru a da nastere acelei compozitii speciale. Ultima femeie pe care am vazut-o facand acest lucru a fost bunica mea. Azi ea are 96 de ani, nu-si mai aduce aminte ce punea exact pentru a face tzestul sa nu crape iar eu am undeva intr-o curte din Pipera – Ultimul Tzest. In ziua de Florii, mi-am adunat cativa prieteni, mi-am suflecat manecile, am framantat o paine si am dat drumul la tzest. Desi nu ma asteptam, a iesit exact ca in copilarie : mare, pufoasa, stropita cu rosii proaspete pe deasupra si desenata cu furculita. Mirosul unic de aluat copt pe pamant s-a ridicat triumfator deasupra suburbiei Bucurestiului facand pentru o clipa uitata detentia lui Gigi. A fost un festin ce a avut in centru aceasta paine antica cu gust unic din care se rupe cu mana atunci cand este calda, iar ea, painea, respira aburi calduti cu miros de grau ce plesneste in iulie in soarele arzator al Olteniei. De ce istorisesc aceasta intamplare cu caracter personal si intr-o oarecare masura si intim? Pentru ca din nou imi aduc aminte de lipsa de personalitate si mancarea cantineasca a restaurantelor romanesti din Bucuresti ( si nu numai). Tzestul este un instrument in jurul caruia poti sa-ti construiesti un intreg concept de carciuma, caci el in afara de paine mai stie sa faca si pui si placinte si o multime de alte lucruri de o savoare unica. Este de-a dreptul idiot cum carciumile italienesti isi aduc mesteri din Italia pentru a le construi “cel mai” cuptor de pizza, iar carciumile traditionale prefera sa-ti puna pe masa franzela turceasca taiata cu cutitul. Tzestul in discutie este doar unul dintr-un lung sir de exemple ce s-ar putea da, de metode autentice de gatit uitate sau pierdute. Ce este mai trist este faptul ca nu colectivizarea le-a distrus, ci din contra, capitalismul si ramura sa unica de economie romaneasca de piata in care segmentul carciumi traditionale traieste si respira pentru ca exista Metro. O idee buna ar fi ca nemtii de la Metro sa puna niste tzesturi in vanzare, frumoase, facute in Germania, poate ca asa bivolul cu carciuma romaneasca o sa inteleaga ca lucrurile importante ale civilizatiei noastre culinare mor… nu pentru ca ultima femeie care a calcat tzestul a facut 96 de ani, ci pentru ca ei nu au nici un fel de responsabilitate in ceea ce priveste perpetuarea bucatariei traditionale, pentru ca ei de fapt isi fac carciumi romanesti pentru ca sunt mai ieftine, visul lor adevarat fiind ca intr-o buna zi sa vanda sushi.

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (2 votes cast)

Rating: +2 (from 2 votes)

Bruno, Bernschutz si alte minuni din centrul vechi

April 14, 2009 in Cafea, ceai, inghetata by leonte | 2 comments

Cand da coltul ierbii, ma apuca dorul de dus prin centrul vechi si abandonat al urbei noastre. Zona arata extrem de straniu, parca e o reconstituire a Bucurestiului dupa bombardamentele din razboiul cu numarul 2, canale imense sapate peste care treci pe podete de lemn pe sub care se joaca tiganusi mici si zgomotosi, cladiri aplecate si gata sa cada pe tine…. ce sa mai, o gramada de capcane facute anume de catre Primarie pentru a tine speciile de Dorobanti departe de zona aceea. Centrul vechi arata in primavara lui 2009 ca o combinatie de Havana, Paris 1900 si Mizil, il iubesti si il urasti de la un metru patrat la altul; uitata de autoritati acesta bucata de oras renaste insa prin carciumi si prin calitatea oamenilor care vin acolo, este aproape incredibil cum prin mirosul acid de pipi combinat cu igrasie si prin fauna de tuciurii in maieu si slapi rasar locuri care inseamna exact esenta acelui loc. Statornicia si incapatanarea cu care bunul gust, inteligenta si eleganta incearca sa intre in focarul acela de prabusire incep sa dea roade, iar sambata noaptea ferit de lumina obsedata de detalii a zilei am avut pentru prima oara senzatia ca nu sunt in Bucuresti. Pe altarul acestui blog vor mai curge ceva articole despre stabilimentele din zona, astazi rezumandu-mi atentia catre doua dintre ele, extraordinare prin concept si executie.
Bernschutz& CO este o pravalie de ceaiuri si carti. Poti sa cumperi ceai, carti si prajiturele pentru acasa sau poti bea un ceai, manca o prajiturica si rasfoi o carte chiar acolo. Mica, cu un aspect cochet colonial, pravalia impresioneaza prin marea varietate de plante ce pot fi fierte si prin priceperea deosebita a tinerilor vanzatori. Nu spun de pricepere doar asa, ci pentru ca este greu sa gasesti pe cineva ( in spetza tanar) care sa fie pasionat si care sa vorbeasca atat de bine si atat de mult despre ceea ce vinde. Am baut un ceai spectaculos vizual, o planta care pusa intr-un ceainic transparent cu apa fierbinte infloreste pe repede inainte. M-am uitat tamp la spectacolul acelei plante ciudate in timp ce ma indopam cu un frusec de casa. La final am baut licoarea si mi-am cumparat “Baietii” de Vargas Llosa. Cred ca alegerea cartii a avut ceva de a face cu ceaiul. Nu are multe locuri… vreo sase, dar sunt suficiente. Stai in vitrina, privesti trecatorii, bei ceai, nu-i asa ca e undeva la granita dintre bohem, burghez si oldfashion? Ce va recomand este sa treceti pe acolo( pe Smardan) si sa bagati un cap, merita.
Mai departe pe Covaci am mai descoperit un loc pe care l-as lua acasa. Bruno – wine bar and coffee shop. Un loc micut pentru cunoscatori. Cand spun cunoscatori nu ma refer la coffe shop ( caci am simtit cum unii dintre voi au tresarit) ci la wine bar. Vinuri bune, excelente, din toata lumea si toate servite la pahar. In plus ca treaba sa fie perfecta poti sa-ti comanzi si niste branzeturi fine, putrezite, mucegaite. Am intrat in Bruno aproape de miezul noptii. Muzica era senzationala, jazz, volumul mediu spre jos astfel incat puteai sa auzi discaret si discutiile celorlalti. Un bar pe mijloc cu un frigider de vinuri si cu un bartender foarte simpatic. Inauntru lume foarte buna. Am comandat doua pahare de Saint Emilion si ne-am asezat pe bar. Fiecare sticla deschisa este vidata din nou dupa folosire, astfel licoarea din sticla ramane intacta din punct de vedere al gustului si aromei. A fost minunat. Bruno este genul de loc in care te duci sa te pierzi impreuna cu un pahar de vin de tot ceea ce inseamana greutatea acestui oras, este o cura de slabire a stresului. Stai pe bar, te joci cu licoarea prin toata cavitatea bucala, asculti jazz, faci conversatie inteligenta, te uiti pe fereastra, te pierzi usor in gandurile tale optimiste…
Asadar exista o singura sansa pentru zona calamitata de Primarie : Carciumi excelente si multe , numarul oamenilor de calitate ce merg acolo, acesta va trebui la un moment dat sa depaseasca considerabil numarul habitantilor dubiosi. Ne vedeam prin zona!

Share on Facebook

Rating: 5.5/10 (2 votes cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Tigara de dupa

April 7, 2009 in Observatii culinariarde by leonte | 1 comment

Humphrey Bogart sprijinit de pianul alb scoate din buzunar o tigara. Sunetul metalic al zippo-ului clasic razbate usor peste acordurile pianului. Isi aprinde tigara, trage un fum, se gandeste… ” just, play again Sam”. Icon-ul unui viciu. Intre timp la scara planetara lucrurile s-au schimbat mult, aproape categoric: pianele nu prea isi mai gasesc locul prin carciumi, Sam canta hip-hop iar tutunul dauneaza grav sanatatii. Oamenii viciosi stau in cete mici in colturi de strada sau in fata restaurantelor pentru a-si aprinde tigara cu care de altfel Hollywood-ul (si nu numai) i-a educat decenii intregi. Peste noapte tigara de dupa masa a devenit arma letala pentru cei din jur iar fumatorul un fel de criminal in serie. Sunt un fost fumator, ultima data cand am pus o tigareta normala in gura fiind prin 2001, si cu toate astea inca imi mai aprind dupa masa o cigarillo de pufait pentru placerea unei sieste complete. Nu ma consider un dependent si nici nu-l am pe Marlboro Man in minte cand fac asta, o fac de placere. Interzicerea fumatului in carciumi si cafenele reprezinta o privare de libertate, ascunsa in spatele argumentului cu fumatul pasiv. In era in care putem clona o oaie, face sex pe telefon si turism spatial mi-e greu sa cred ca nu e nimeni in stare sa inventeze un device care sa suga fumul eliberat de plamanii viciati fara ca acesta sa treaca pe la nasul metrosexualilor pasionati de Chanel 5. Cel mai trist Paris a fost acela in care s-a interzis fumatul, au sfasiat pur si simplu din personalitatea unui oras in care imaginea frantuzului la cafea cu Gitanes-ului in coltu gurii era langa bagueta, crepe sau menthe a perrier, un Paris in care basca tinerei studente ce citeste Balzac pe o masuta mica de carciuma nu mai are nici un farmec fara Gauloises-ul de pe masa.
Pana la urma fumatul este o chestiune de decizie a fiecarui individ, un viciu ale carui “reziduri” cred ca ar putea fi rezolvate cu o ventilatie corecta si nu cu o lege care sa-i dea afara din carciuma la unul dintre momentele de apogeu ale unei cine : digestiv si tigara. Mi-e teama ca asta este doar inceputul, ce urmeaza poate fi mult mai grav : barbati si femei in pielea goala pe balcon pentru tigara de dupa, cenzura in cartile pentru adolescenti astfel incat Moromete ii va cere lu Balosu din cand in cand o bomboana fondanta, tigari vandute cu abonament la chimoterapie, etc. Asadar unul dintre vicii este clar pe duca, ce este bulversant este faptul ca nici o virtute nu sta sa rasara in locul lui, deci nu merge cu “taiem un rau apare un bine”. Mai mult decat atat cred ca ar putea fi gasite legi mult mai importante decat asta, cum ar fi o lege impotriva razboiului, sa-l interzica. Ai chef de un razboi, iesi dumneata afara. Oricum nu cred ca i-ar simti multa lume lipsa, in fond nu stiu multi care ar zice dupa o minunata friptura de vita :” Bai, ce-mi arde buza dupa un razboi…. eu ies la unu mic!”.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

Intoarcerea lu’ Mamma Leone

April 1, 2009 in Restaurante de peste by leonte | 3 comments

A fost ca intr-un film indian din anii ‘80. Ea, personajul central a disparut intr-o buna zi de acasa incarcata de geamantane din care rasareau cozi de chefal si zargan, tarand melancolic intr-o lumina crepusculara un navod pe ale carui impletituri puteai zari schelete de alge marine ce eliberau in aerul poluat al capitalei un miros de mal, scoici si sare ca in locul in care Dunarea imbratiseaza la finalul calatoriei Marea Neagra. In dimineata urmatoare, in casa de pe General Berthlot in care locuise atatia ani, nu mai era nimic. Cativa clienti rataciti incercau cu deznadejde poarta inchisa. Primul telefon mi-a sunat in jurul pranzului. O voce frematata m-a intrebat direct fara nici o alta introducere in afara de aceea digitala pe care din politete telefonul meu o afisaza :- Nu mai e? S-a desfintat? Ce se intampla? Unde a plecat Mamma? Asta a fost primul semn a ceea ce urma sa se intample, o mare de intrebari, telefoane, zvonuri si teorii. Ca in orice scenariu de film, intriga nu s-a lasat asteptata. In casa Mammei s-a asezat altcineva deschizand o pravalie de peste cu un nume englezit ce ar fi fost capabil sa nasca in mintile dependentilor impresia ca Mamma s-ar fi emanciat, si-ar fi tras o coafura noua cu culoare platinata, si-ar fi dat jos sortul plin de solzi in al carui buzunar mare obisnuia sa-si tina cutitul pescaresc si in locul lui ar fi adoptat o tunica alba cu monograma si cheia de la congelator. Panica, suspiciuni si cantece de dragoste triste. Pe copacii din parcuri (in special pe salcii) aparusera afise cu poza Mammei avand deasupra scris de-o schioapa “missing”. In tot acest timp peste oras se lasa din ce in ce mai multa dorada de crescatorie si somon congelat in punga. Cand totul parea pierdut iar imaginea Mammei in fata cazanului de bors de sturion devenea din ce in ce mai intunecata s-a intamplat minunea. Telefonul a sunat din nou. De data aceasta intr-o dimineata de joi. Am raspuns si am auzit din celalalt capat : ” Mamma are o casa noua”. Am coborat in graba imbracat sumar avand in mana un petic de hartie pe care scria Strada Povernei. Am condus fara reguli pana acolo, iar cand am coborat din masina am simtit in aer mirosul uitat: marar, usturoi, cartof fiert si… mare. Mamma Leone era acolo, pe Povernei, in casa noua, cu curte mare. Am mancat. Slava Domnului nimic nu s-a schimbat nici gustul, nici meniul, nici chelnerii, doar casa. Asadar, pentru toti copii Mammei a reinceput Vacanta Mare. Pofta buna!

Share on Facebook

Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

Rating: +1 (from 1 vote)

Cafe Latte cu topping de paste, fripturi si vin ales

March 26, 2009 in Restaurante cosmopolite, Restaurante italienesti by leonte | No comments

Daca e sa ma iau dupa buclucasele intamplari cu romanii din Italia ar trebui sa evit sa mai recomand restaurante italienesti in Romania din spirit de solidaritate cu romanii defavorizati din cizma. Totusi, fara sa intru in polemica, as spune ca nu iese fum fara foc si nici pizme fara Mailat. Avand in vedere ca uneori imi place sa ma consider mai mult lipovean, voi vorbi azi de o carciuma italieneasca . La Cismigiu functioneaza de ani buni stabilimentul Cafe Latte al carui proprietar este un italian pasionat de cafea, vinuri si yacht-uri. Locatia din punct de vedere concept seamana cu un produs de cafea instant, nu pentru calitate, ci pentru faptul ca este 2 in 1, adica jumate de casa cafenea, jumate wine bar si restaurant. Pentru partea de cafenea recunosc ca numele este perfect, lucru ce nu se mai aplica in zona de restaurant, e dubios sa ai un wine bar care sa se numeasca Cafe Latte. Dar ma rog, nu o sa incerc sa descifrez mecanismul logic folosit de italian atunci cand si-a botezat opera. Scopul pentru care scriu acest articol este acela de a infatisa cititorului un restaurant italian total diferit de ceea ce cunoastem cu totii ca s-ar afla pe la noi prin urbe. “Cucina Italiana Creativa” – este conceptul carciumii adica nu Trattorie, nu Fattorie, nu Ostterie, ci un soi de bucatarie italieneasca traditionala tratata creativ adica ( cu voia dumneavoastra) frantuzesc. Ce rezulta este intra-adevar o mancare surprinzatoare, elaborata dar care pastreaza savoarea ingredientelor de baza ce au fost folosite. Si ca tot a venit vorba de ingrediente, nu stiu de unde face italianul piata, dar senzatia este ca acestea sunt de o foarte buna calitate. Carciuma este mica , cateva mese, poate vreo sapte, decorata modernist putin prea colorat pentru gustul meu. Culoarea portocalie a peretilor e putin ametitoare fie si pentru un restaurant creativ. Cu toate astea restaurantul arata deosebit de ingrijit, iar set-up-ul de pe mese este extrem de manierat fara a-l arunca in scortos. Antreurile nu contin bruschete lasand locul unor lucruri mult mai nobile cum ar fi carpaccio-ul de ton in fata caruia ma plec cu respect . Pastele nu e nevoie sa va mai spun ca sunt formidabile iar daca ar fi sa recomand as merge pe paste “con Zucchini” pentru simplitatea si in acelasi timp perfectiunea lor. La “secondi” ca orice lipovean respectabil, eu m-am dedat la peste . Faptul ca dorada nu a fost nici in sare si nici pe gratar, ci la cuptor cu ierburi fine si un sos ce fara doar si poate a trecut prin mainile unui sosier dedicat m-a facut brusc sa apreciez locul in care ma aflam. Atentia mi-a fost atrasa si de un homar ce arata foarte bine. Friptura de vaca este la randul ei o chestiune tratata cu respect si grija asa incat v-o recomand in ciuda pretului si a proteinelor rele. Meniul de deserturi este deosebit de imbietor dar daca sunteti fumatori il puteti lua “next door” in cafene. O chestiune cu adevarat colosala este meniul de vinuri, cred ca au cel putin 200 de titluri . Italia o acopera toata din Sicilia pana In Piemonte si din Toscana pana in Sardinia. Pe langa Italia, au titluri grele din Franta, Spania si Lumea Noua neuitand sa includa si o selectie cu adevarat atentia de licori romanesti. Vorbind acum in termeni finaciari as spune ca locul nu este unul de criza si nici unul in care sa te duci cu banii de la Trattoria Il Calcio, Cafe Latte este un loc scump fara sa o dea in exagerat, un loc scump care spre deosebire de altele nu te face sa te simti prost ca ai dat banii, un loc care merita.

Share on Facebook

Rating: 0.0/10 (0 votes cast)

Rating: 0 (from 0 votes)

« Older entries § Newer entries »