Ca sa ajungi la Naser trebuie sa indeplinesti anumite criterii fara de care va fi extrem de dificil sa intelegi, sau sa agreezi locul in cauza. In primul rand ar trebui sa fi vaccinat, in al doilea rand ar trebui sa ai un dezvoltat simt al umorului, sa nu ai greturi, sa nu ai tricou cu Bush sau USA, sa fii curajos, sa-ti placa cu adevarat sa mananci, sa ai in abonamentul de cablu Discovery si mai ales sa fi adept al conceptului : daca arata bine, e bun de mancat. Daca stati binisor la aceste criterii puteti sa va luati un prieten doi si sa incercati Naserul cu degetul. Arabu’ proprietar are sub acelasi acoperamant de poliplan o frizerie ( de barbati) o macelarie si vreo 6 mese de mancat… ca sa ai de unde sa alegi, un soi de mall de Afganistan. Locul este pentru cei aventurieri o adevarata poveste. Deschizi o usa ce scartaie si zdruncina vreo doi clopotei si te pomenesti in fata unui galantar plin cu carnuri puse una peste alta. Vitrina are pete de sange inchegat si amprente de degete. Imediat in stanga zaresti mesele, iar pe un scaun cu o casa de marcat in fata sta Naser alaturi de o sotie ( imbracata corespunzator ) cu un prunc in brate. Proptit in perete cu dibluri un televizor pseudocolor pe care ruleaza un singur post Al Jazira. O iei incet prin acest peisaj si iti gaseti loc la o masa ale carei scaune de duzina au plastic pe ele ca nu cumva sa le murdaresti sezutul din musama. Te-ai asezat. In stanga si in dreapta ta se vorbeste limba Profetului Mahomed. Faptul ca la doua mese mai in spate doi domni imbracati la costum vorbesc mioritica te mai linisteste. Totusi mirosuri placute iti bucura cerebelul. Cauti disperat din priviri un chelner… te procopsesti cu un meniu patat de mancare in care felurile prezentate sunt insotite de poze indoielnice ( ca si calitate fotografica) . Te-ai hotarat… prinzi cu greu un chelner si comanzi cat mai mult din mancare. Bautura: ceaiuri, sucuri, iaurt… nu rostesti cuvantul alcool caci s-ar putea sa devii stire pe televizorul din perete. Astepti… e usor cald… impotriva vointei tale organismul te trimite la toaleta….hai ca poti sa o faci si pe asta…. ba nu, mai bine nu. Intr-un final vine mancarea, e momentul in care tot locul acela ciudat dispare , ramai tu cu mancarea ta in fata iar dincolo de asta alb. Nu conteaza ca nu ti-a adus tacamul inca, te arunci cu mainile… daca n-ar fi arabii imprejur ai striga ALELUIA. Ce vine din bucataria lui Naser nu are nici o legatura cu ce se intampla in jurul tau… este perfect, gustos, savuros este de fapt singurul si cel mai puternic motiv pentru care ar trebui sa fii acolo. Nu pot sa spun ce mi-a placut mai mult caci am mancat mult, de toate si mi-a placut tot. As evidentia in mod deosebit platoul cu gratar de organe si falafelul, nu as vrea sa omit frigaruile de-a dreptul stratosferice si nici hommous-ul. Imediat dupa festin te relaxezi… mai ca ai baga si un tuns, dar ti-e lene asa ca iti aprinzi o narghilea si contempli melancolic blocurile comuniste ce se vad delicat prin vitrina stabilimentului. La plecare iesi prin macelarie si iei pentru acasa lucruri ca sa se bucure si familia de niste produse de exceptie. Ai iesit, aerul Bucurestiului pare acceptabil. Pleci leganat si fericit : mancat, fumat…viu. Viata e frumoasa si simpla, iar CNN-ul nu are intodeauna dreptate, in fond Naser se tine de promisiuni : gateste bine, macelareste bine si probabil ca tunde ireprosabil.
Stumble Upon
Del.icio.us
Buzz
Sa zicem ca e duminica, stiti voi ziua aceeea in care vegetam tamp cu telecomanda televizorului in mana inca abulici si ametiti dupa o sambata zbuciumata, cu un ochi razand ca e ziua in care nu facem nimic si cu un altul plangand ca maine este luni. Se intampla ca uneori duminica sa ai nevoie de un pranz fie pe considerentul ca o ciorba acra ar mai sterge amintirea faptului ca in seara precedenta ai avut un dialog mai putin principial cu proprii tai pantofi, fie ca e ziua cuiva din familie si atunci trebuie sa organizezi ceva festiv, cald si intim in acelasi timp. E greu sa-ti iei toata familia plus matusa Tamara, unchiu’ Vasilica si varul Viorel
( proaspat intors din Afganistan cu doua decoratii) si sa incerci sa-i duci pentru ati serba tatal intr-un loc destul de comun pentru toti: nici scortos, nici ieftin, nici fusion, nici traditional de doi bani, nici minimalist, nici kitch. Ei, aici e momentul perfect in care ar trebui sa o cunosti pe Rossetya – o carciuma cu retete boieresti cercate ce-si trage “inspiratiunea” din saloanele valahe de secol 19. Stabilimentul culinar isi are salasul intr-o casa frumoasa foarte aproape de…. ati ghicit : Piata Rosetti. Cu siguranta alegerea numelul nu a fost cea mai inspirata fapta a proprietarilor, mai ales cand mai strecori si un “Y” prin denumire… un fel de Roxy cu doua puncte deasupra de prin oracolele ascunse prin bancile scolior generale din anii ‘80. Tracand peste acest aspect, locul este unul ce merita vizitat caci are lucruri de oferit. Primul lucru ar fi faptul ca aranjamentul interior s-a tinut departe de blanurile de urs puse pe pereti, fiarele de calcat cu carbuni si sculpturile mioritice in scandura de lemn de brad. Restaurantul are doua saloane aranjate cu grija pe cat de cochete pe atat de neutre, numai bune sa starneasca nepasarea ta si aprecierea unanima a familiei tale mai in varsta. Ce e frumos cu adevarat este faptul ca meniul are o introducere crosetatata din cuvinte alese ce te invita respectuos in lumea gastronomica a locantei. Si uite asa incep sa ti se plimbe prin fata ochilor bucate ce suna la fel de bine precum arata si precum le este gustul : Ceafa de mistret cu mere, sos de hrean si afine, Caprioara cu visine, Prepelite la ceaun cu mujdei si mamaliga, Piept de rata cu varza, Picioruse de broasca cu sos de capere. Si daca cumva Al’ batran face o varsta rotunda puteti comanda dinainte un purcelus de lapte auriu, o rulada de iepure sau un fazan umplut… asa ca sa se vorbeasca vreo trei ani de fiecare Paste si Craciun despre ce masa ai organizat tu. Meniul de la Rossetya este intr-adevar unul special in care gasesti bunatati rare. Punctul la care el pacatuieste ( parerea mea) este acela ca e putin prea vast. Dar hai sa zicem ca acest lucru e doar o carcoteala de a mea caci, sincer vorbind, nu am gasit ceva nesatisfacator in tot ceea ce am comandat. Mie in special imi plac prepelitele si gustarea de peste. Prepelitele pentru ca sunt proaspete, bine facute si foarte fragede… genul acela de “pasarica” pe care o mananci cu totul inclusiv cu oasele extrem de crocante si casante, felul de mancare in care nu poti sa te abtii sa nu intervii grotesc cu mainile si jumatate de fata. Iar ca sa mai speli pacatul mancarurilor, lista de vinuri e una decent facuta: vinuri romanesti adevarate, din noua generatie, departe de pasarica de Murfatlar sau comorile dacilor de Jidvei. La final, daca muschii stomacali nu te mai tin pentru o placinta adevarata poti opta romantic si arhaic pentru o dulceata de nuci verzi. Nota e una decenta, dar nu trebuie aratata neaparat unchiului Vasilica ce a fost toata viata lui contabil la CECOOP. Prin urmare Rossetya vine din partea mea catre voi ca o recomandare, una calda pe care v-o fac cu tot statutul meu de familist convins, bucuros mereu la mesele mari cu toti ai mei si mereu zambitor la povestile din armata sau de la Olanesti ale celor mai batrani.
Pofta Buna!
Mica Elvetie e o carciuma destul de veche a Micului Paris. Mica locanta
si-a tot schimbat micul asezamant, in momentul de fata situandu-se pe mica strada Aviator Sandu Aldea (un mic erou al marelui razboi mondial). Nu mica mi-a fost sfortarea de a face rost de o masa, deoarece Mica Elvetie fiind mica are doar cateva mese mici si care in micile weekend-uri bucurestene se umple numaidecat. Stiu ca exista in oras mai multi indivizi mici de statura sociala ce istorisesc prin diverse publicatii mici povestioare despre micul restaurant. Si eu va voi povesti mica mea aventura culinara la Mica Elvetie si va voi spune parerea mea mica despre acest loc. Mica locanta incearca sa reproduca o mica cabanuta din Alpi, pierzand din vedere un mic aspect si anume acela ca noi ne aflam la sud de Carpati. Asadar pentru mine micul set-up interior nu reprezinta punctul forte al subiectului aflat in fata noastra pentru o mica disectie. Alura elvetiano-tiroleza prafuita si cu picturi mari de autori mici aduce a restaurant usurel si fara pretentii. Bancile mici de lemn sunt tipice after-sky-urilor din tara cantonelor in care te imbeti si mananci carnati mici cu numai doispe’ euro. In plus din niste boxe mici prinse cu holsuruburi in perete, rasuna micul Radio Romantic
( nimerisem chiar ora de dedicatii). Trecand peste micul comentariu legat de design am sa continui coborandu-mi mica atentie asupra meniului. Sunt lucruri mici si interesante acolo dar, din pacate nimic care sa imi raneasca adanc micul orgoliu de culinariard. La antreuri ochii mei mici s-au bucurat la vederea unei selectii de carnuri elvetiene afumate. M-am gandit ca trebuie sa fie ceva special, un fel de carne de Milka afumata cu rasina de cedru. Cand a venit micul platouas acesta continea cam patru tipuri de mezeluri dintre care doua tipic italiene : bresaola (dupa parerea mea preambalata) si culatello. Acum recunosc cultura mea este mica cand vine vorba de carnuri afumate elevetiene… poate se aseamana foarte mult avand in vedere mica granita intre cele doua tari. La felul de baza toata lumea tinde sa-si ia fripturile mari de pe pietrele mici. Ca sa stabilim din capul locului, chestia cu servitul pe piatra e o mica sfaraiala. Practic carnea vine cruda si ti-o prajesti tu pe o piatra incinsa. Pentrui vita mai inteleg procesul pentru ca-ti poti stabili tu gradul de prajire mai in sange mai bine facut… pentru peste mi se pare degeaba si o mica bataie de cap in plus. Servirea carnii pe piatra ca si specialitate nu este vreo realizare cu care un bucatar cat de mic sa se mandreasca deoarece acesta nu are nici cea mai mica implicare. Sigur exista varianta in care micul bucatar pregateste o mica marinata pentru carne si controleaza sistemul de macerare dupa mici retete numai de el stiute. In cazul micului restaurant elvetian nu este cazul, deoarece si pe meniu este specificat faptul ca micile halci de carne vin de la Angst ( pentru cunoscatorii mici, Angst livreaza in restaurante carnea deja marinata). Am apreciat in schimb micul desert de fructe cu alcool si inghetata mica de vanilie. Cand a sosit nota, am gasit in sfarsit si ceva mare in Mica Elvetie…. mare cam de 250 de EU in patru persoane ( cu vin moderat!). Micul meu univers de valori spune ca e putin cam mult pentru carne de la Angst, bresaola, decor tirolez si Radio Romantic. Acestea fiind spuse inchei mica mea dizertatie despre Mica Elvetie spunand ca uneori cand fulgi mici de nea curg intr-un dans neinteles din cer si simti mica nevoie de a fii la munte ( dar nu poti) merita sa faci o mica vizita prin Mica Elvetie Saint Moritz, altfel daca n-ai trecut de 50, cred ca exista mici locuri mai bune la aceiasi bani.
Statistic e demonstrat, astia suntem toti, eu cel care scriu, voi ce cititi, toti cei ce ies cel putin odata pe saptamana la un restaurant, toti cei ce merg cel putin odata pe saptamana la film, tot grupul celor care se incumeta sa mearga o data pe luna la teatru, toti cei ce avem sub 45 de ani si punem mana pe o carte pentru a o citi, nu pentru a o sterge de praf. 2%- acestia suntem noi, oamenii care nu se uita pe OTV, Antena 2 sau Acasa, oamenii ce dau din cand in cand bani pe muzica ( pentru ca undeva in sufletul lor inteleg ca DC++ nu e tocmai o alternativa), ascultatorii de radio Guerilla, bautorii de ceai si cumparatorii de Carturesti. In orasul celor doua milioane de suflete segregate in sase sectoare, 2 % suntem toti cei din balonul de sticla din care orasul pare sa aiba puls, sa aiba din cand in cand ritm si mai ales sa aiba gust. Imi cer iertare in fata tuturor carciumilor pe care le-am criticat pentru defecte si detalii minore, si pe care de altfel voi continua sa le critic, pentru faptul ca am trecut cu vederea un aspect esential, acela al numarului limitat de oameni cu care, ele carciumile, vorbesc. Intotdeauna am spus ca mai este loc suficient pe piata de restaurante noi, ignorand de fiecare data faptul ca viata unei locatii sta adeseori in numarul clientilor de vineri si sambata seara, acest obsedant 2% pe care l-ai putea inghesui pe viitorul nou stadion national, acest 2% ce vara pleaca in vacanta lasand mesele goale, pentru ca Micul Paris este prea mic si prea neinteresant pentru a atrage turistii ce ar putea fi ratiunea unui business constant si sanatos. Mai nou avem si criza, un subiect de conversatie absolut superb ale carui aspecte epice par sa fie dea dreptul nelimitate, un subiect de conversatie ce se traduce simplu in realitatea cotidiana a locantelor prin : mai putini clienti, mai putine antreuri, mai putine sofisticarii, mai mult vin la pahar. Asadar stimati 2% colegi din “rezervatia naturala de fiinte curioase” sunteti fara sa vreti si fara sa va fi intrebat nimeni responsabili de viitorul gastronomic al acestei urbe, puteti fi principalii suspecti de serviciu in cazuri de rapire de pe piata a unor feluri de mancare decente, asa cum puteti deveni absolut inconstient calul troian al civilizatiei fast food. Puteti trai cu asta?
M-am lasat de chinezarii acum vreo zece ani cand am realizat ca exista viata dupa pachetelele de primavara si inca una mult mai rafinata. Ultima oara cand am intrat intr-un chinezesc am expirat gaze nocive vreo doua zile incat prietenii ajunsesera sa-mi spuna “dragonul”. Dupa aceasta lunga-mi absenta de la masa preanumerosului popor asiatic, la indemnurile unui amic pasionat de respectiva bucatarie, am hotarat ca este cazul sa vad ce mai e nou prin urbe pe acest segment. Sincer m-am dus la Orasul Interzis cu asteptarile jos, ca un boxer constient ca nu are cum sa scape de un uppercut zdravan. Restaurantul da semne inca de la intrare ca nu e chiar tipul cu care ne-am obisnuit . Lipsesc surprinzator obiectele de decor cumparate din Niro, felinarele de hartie, eventaiele pe pereti si pozele hologramatice cu pesti Koi. Restaurantul arata ca un soi de restaurant scortos pentru chinezi…. adica ce o insemna asta, o sa intrebati. Adica pe scurt arata ca si cum cineva s-ar fi ocupat de design-ul locului aducand obiecte valoroase, scaune frumoase , mozaic pretios, in general totul are un touch cosmopolit ceea ce, dupa parerea mea, e putin prea mult pentru specificul pur traditional al restaurantului, mai degarba te astepti dupa design la o zona fusion. Oricum e un detaliu ce s-ar putea sa treaca neobservat pentru multi. Nu va trece neobservat cosul-gadget de la baie ce isi desface capacul automat la simtirea prezentei umanoide ce are intentia de a arunca ceva… deh chinezi! Bucatarii din Orasul Interzis sunt chinezi cu pedigree, asta insemnad ca au facut niste scoli celebre pe la ei. Mi s-a spus, nu vorbesc romana. Cum nici chelnerii nu par a vorbi chineza este surprinzator cat de corect au venit comenzile. Atmosfera e una placuta, un loc bun de ales pentru iesirea cu prietenii de sambata seara. Mancarea…, ce pot sa spun, e chinezeasca. Detaliind voi spune ca e cea mai buna mancare chinezeasca pe care am mancat-o in Bucuresti. Au multe variatiuni de noodles, meniul dpdv structura este fix asa cum am mai vazut prin Asia, au multiple variatiuni de mancaruri picante si iuti ( pentru iubitorii genului), vita pe plita este servita cu un intreg ritual astfel ca mai sfaraie inca vreo doua minute dupa ce a ajuns pe masa ta. La sectiunea peste au lucruri extrem de interesante unele dintre ele chiar unice in orasul cu sase sectoare, asa cum unic pare sa fie si porumbelul prajit a carui prezenta in alte meniuri de pe la noi nu prea am intalnit-o. Daca tineti neaparat sa va dati rotunzi in fata prietenilor, puteti sa comandati o specialitate cum ar fi : supa crema din oua de broasca. Acum nu stiu sa va spun exact ce marca este broasca si unde a fost pescuita…sau poate doar e o figura de stil. Eu unul va recomand sa incercati cosuletul cu fructe de mare pentru ca e pe cat de delicios pe atat de usor, nu de alta, dar stiti ca sunt un promotor al mancatului sanatos. La sectiunea preturi lucrurile sunt in perfecta concordanta cu ceea ce iti ofera restaurantul: vrei un chinezesc mai pretios, platesti ca atare. Nu e extrem de scump dar nu e nici in range-ul de preturi cu care v-au obisnuit semibombele existente. Oricum daca mergeti sa mancati la pranz prindeti discount-ul de 20%. Chelnerii romani stiu ce sa recomande si explica destul de vizual ce se intampla intr-un fel sau altul de mancare. Ce-ar mai fi de spus este faptul ca la vara acolo va fi o minune, am vazut ce gradina superba au in spate, gradina “impodobita” cu niste statui ce sunt intr-adevar foarte potrivite pentru specificul carciumii. In concluzie daca vreti sa mai alternati, Silvestru 3 alias Orasul Interzis, poate fi o buna varianata pe harta voastra gastronomica – cel mai decent chinezesc- pentru cei ce gusta unul!
Ca orice capitala europeana, Bucurestiul s-a procopsit cu un rau. Mare napasta a cazut pe capul nostru, nu putea Dumnezeu sa ne dea pogoane de pamant intinse ca in palma pe care sa le asfaltam si pe care sa ne inghesuim blocati in trafic? Nu! Ne-a dat un rau ce intotdeauna ne-a creat numai probleme. Pana la “sistematizare” putea si era plini de tigani ce-si spalau caii in el, dupa aia a venit sistematizarea lui Ceausescu si marele deranj al cosmetizarii Dambovitei, azi pe malul ei rasare o minunatie de constructie cu doua turnuri numai bune sa te lovesti cu deltaplanul in ele ( vorba aceea tara de c… atentate de c…).
Poate sunt nebun, dar intotdeauna am vazut rauletul asta amarat ca un loc inca virgin unde la un moment dat un primar destept ar putea sa dezvolte zona de carciumi a Bucurestiului. Imi imaginam vara pontoane cu restaurante mici si dese, imi imaginam parterurile cladirilor de langa Dambovita, restaurante si bistrouri cochete cu vedere la apa, imi imaginam in zona Grozavesti kioscuri cu cafea calda si croissante unde dimineata cei impatimiti de alergat sa isi traga sufletul si sa ia micul dejun.
Se pare insa ca pe apa plictisitoare a incomodului rau, va rasari umbra unui mare mall plin de fast food-uri si fete in treninguri cu sclipici, mall ce nu va face altceva decat va sublinia miicimea si inutilitatea acestei ape. Daca mai exista o sansa ca fiica mea (care acum are cinci ani) sa iasa cu colegii de facultate la bistrourile de pe Dambovita as prefera sa o exploateze la maximum. Asadar pentru cei ce au urechi sa auda, pentru cei ce nu sunt delasatori si prosti, pentru cei ce inca mai lacrimeaza dupa hipodrom urmati chemarea :
http://stop-dimbovita-center.blogspot.com/2009/02/dezbatere-publica-puz-dambovita-center.html
Exista sau au existat un numar de carciumi in Bucuresti al caror proprietar mi-ar fi placut sa fiu, nu pentru ca locatiile de care va voi vorbi ar fi vreo mina de aur, ci pentru ca sunt o mina de amintiri si povesti stranse intr-o viata. Carciumi vechi, si cand spun vechi spun avantrevolutionare, au mai ramas putine intr-un oras ce cauta noul cu dinadinsul. De fiecare data cand merg la Paris imi face o deosebita placere sa caut pe peretii fiecarui stabiliment culinar in care intru auorizatia de alcool deoarece pe aceasta se afla anul infintarii. In general acolo restaurantele, bistro-urile, barurile sunt chestiuni de cateva generatii, acolo lumea traieste din aceasta afacere si o lasa mostenire, acolo o carciuma este o meserie in care te implici, nu o investitie pe care ai facut-o pentru ca aveai ceva extra bani din imobiliare sau vanzari de masini din Germania. Revenind la orasul de sub Dealul Mitropoliei si la carciumile lui nu ma pot abtine sa nu observ ca din sase carciumi celebre pe care mi le-am dorit doar intr-una mai palpaie usor candela unor vremuri ce le-au facut poveste.
- Caru cu Bere- e cea mai bine pastrata dintre toate. A fost cumparata
( sau ma rog, luata in gestiune) in 2005, usor renovata si repusa in circuit. E tot timpul plina si faptul ca atunci cand treci seara prin fata ei peretii vechi de o suta de ani respira in strada muzica, rasete si sunet de halbe ciocnite, ma face sa ma bucur usor. Am intrat in Car alaturi de noul proprietar in ziua in care a semnat contractul. Am umblat prin toate cotloanele si, fara sa exagerez, absolut orice bucatica de zid, orice masa veche, orice bucata de podea slinoasa respira istorie. A fost momentul in care am plasat-o pe locul intai in ” carciumi pe care as vrea sa le am”.
- Capsa – O carciuma la ale carei povesti am crescut cu gura deschisa, cu mult inainte de a lua contact fizic cu locatia. Fratele bunicii mele
( soferul regelui Mihai pana in 1948) avea o multime de povesti pe care le traise acolo. Ascultam si imi imaginam o lume intreaga de aristocarati, industriasi, mosieri, artisti intre zidurile stabilimentului de pe calea Victoriei. Mai tarziu am regasit exact acea lume imaginata de mine in amintirile lui Alexandru Paleologu depre Capsa. Azi, la 2009, Casa Capsa este o locatie frumos restaurata, dar care a pierdut tot… dar absolut tot din sclipirea si spiritul de alatadata. Mi-e greu sa spun unde ar fi gresala, poate in abordarea noii locatii, poate in meniu, poate in comunicare sau poate (si aici iar il citez pe Paleologu) nu mai exista oameni pentru Casa Capsa. Tristetea localului in discutie ma face sa-l situez pe locul doi in ” carciumi pe care as vrea sa le am”
- Ciresica – celebritatea acestei carciumi vine din postarea ei in imediata apropiere a Teatrului Bulandra. Generatii de artisti celebri s-au oprit la Ciresica dupa repetitii pentru ” una mica” si au plecat de acolo doua zile mai tarziu. La Ciresica se obisnuia sa bei vinul pe “doape” adica, atunci cand comandai o sticla de vin ti se lasa dopul pe care il bagai in buzunar. Dimineata la nota, numarul dopurilor din buzunar trebuia sa corespunda cu cel al sticlelor de pe nota. Din gama povesti cu celebritati, la Ciresica vodka se servea in pahare mari de apa, iar apa in pahare mici de vodka, astfel ca pentru privitorii neavizati “maestrii” pareau ca beau multa “apa” cu putina”vodka”. Locatia a fost scoasa si ea la vanzare la un moment dat, acum s-a redeschis renovata intr-un stil ce o face o alta cafenea din Bucuresti, practic singurul lucru autentic ramas este numele. Pentru ceea ce putea fi, Ciresica intra pe locul trei.
- Nicoresti- asta e un local aparut in perioada comunista si celebru pentru faptul ca era loc de petrecere pentru securisti. Unii l-ar darama pentru asta, eu sunt de parere ca o istorie se asuma, ba mai mult atunci cand devine istorie ar trebui profitat. In ziua de azi Nicorestiul este exact ca acum 20 de ani, chelnerii sunt si ei de atunci…ba mai mult recunosc in cate un client ce sta singur la o masa nostalgia unei persoane care a cunoscut vremurile de glorie ale stabilimentului. Din pacate Nicorestiul este o carciuma ce merge in virtutrea unui renume si va sfarsi ca atare fara nici o idee de reinventare. Locul patru
- Bolta Rece- celebra si ea pentru petrecerile fara termen si pentru lumea pestrita, pentru mititeii deliciosi si vinul dosit. In ziua de azi aceasta locatie reprezinta cel mai bine dintre toate locatiile pomenite termenul de ” s-a dus”. A fost renovata prost, kitch, nu mai spune nimic de istoria ei. Un loc frumos ratat impardonabil ce intra pe locul cinci.
Trofeul ” carciumi pe care as vrea sa le am” il acord de departe locatiei ce a fost ” Sarpele Rosu”. Astazi o ruina in curs de demolare ce inghite in molozul si praful daramaturilor povestile lui Iordache, Dinica, Banica, Nelu Ploiesteanu si al altor personaje ce au facut din acel loc cel mai bohem teritoriu bucurestean al ultimilor decenii. Locatia si-a depasit de mult statutul de carciuma, a devenit legenda inca din timpul in care functiona. In 1998 intr-o vreme in care eram mult prea tanar si mult prea sarac, proprietarul Sarpelui Rosu mi l-a oferit, locatie + brand, in schimbul sumei de 90 de mii de dolari. Evident ca nu ii aveam, dar am ramas cu acea convingerea ca intr-o zi il voi reinventa. Din pacate timpul nu asteapta iar eu nu am fost, se pare, destul de convins. In curand acolo va rasari probabil un bloc din ai carui pereti noii locatari vor auzi speriati noaptea acordurile lui ” La Chilia-n Port” iar luminile citadine vor crea in dormitorul lor din umbre, silueta cocosata peste o masa a lui Iordache.
Fiindca Dumnezeu a hotarat sa ma aduca pe lume pe un mal indepartat de Dunare am crescut invatand sa diferentiez un biban de un caras si un salau de o stiuca inainte sa stiu sa fac diferenta dintre o Dacie si un Oltcit. Esuat intr-un moment adolescentin al vietii mele pe un mal de Dambovita sistematizata, nu am incetat nici o clipa sa incerc sa gasesc un loc in care sa ma pot hrani cu mancarea copilariei mele : PESTELE. In timp, aceasta lupta pentru vietuitoarele acvatice a devenit din ce in ce mai incrancenata iar odata cu varsta, capacitatea mea de compromis a scazut considerabil. O privire superficiala asupra subiectului ar spune ca nobila carne se gasete mai prin toate crasmele urbei. Eu unul spun ca avem o problema. Iata cateva argumente:
- majoritatea pestelui pe care il consumati in carciumi e congelat,
- pastravul, dorada, somonul si bibanul de mare sunt cele mai prezente specii.
- majoritatea pestilor pe care ii mancati sunt de crescatorie ceea ce diminueaza considerabil calitatea carnii. Wild catch nu am descoperit in nici un meniu
- putinele carciumi ce iti prezinta pestele pe pat de gheata il congeleaza seara iar dimineata proaspat decongelat ti-l prezinta din nou pe acelasi pat de gheata.
- pestii romanesti de Dunare si Marea Neagra lipsesc cu desavarsire din mai toate meniurile : sabita, platica, caras, biban auriu, oblet, chefal, zargan, luftar, cega, nisetru, etc. Credeti-ma pe cuvant nu stiti ce pierdeti.
- fructele de mare autohtone sunt ca si inexsitente ( raci, rapandule, midii) iar cele de import sunt foarte putine ca varietate si, bineinteles, congelate.
- modalitatile de preparare sunt jenant de putine : gratar ( a se intelege plita de bucatarie) si in sare la cuptor ( a se intelege cuptor electric) iar in carciumile “romanesti” pane. Nu exista sosuri, saramuri, cuptoare de caramida, tabla pe foc, etc.
- toti au acelasi furnizor : METRO
Asadar dupa ce v-am descurajat sa trecem putin in revista carciumile unde totusi ai putea sa mananci peste:
1. Mesogios – celebru ca si notorietate. Scump cat nu face, serviciu indoielnic, note umflate la gramaj, atmosfera scortoasa in dezacord cu specificul elen.
2. Isoleta – nu voi comenta foarte mult, cititi articolul mai vechi despre aceasta locatie. Praf
3. Tratoria Roma. De ani buni de zile reuseste sa ramana plina pentru putinele dar bunele feluri de mancare pe care le serveste. Printre ele si peste. Marele merit e ca reuseste sa faca din pestele, scoicile si crevetii de la METRO o mancare cu gust foarte bun. Scoicile a la marinara raman in continuare delicioase.
4. Mamma Leone – Singurul restaurant de peste traditional romanesc ramane numarul unu pe acest segment. Varietate mare, feluri unice, diversitate.
5. Alfresco – Faliment
6. Burebista pescaresc – o rusine. Mai bine va cumparati peste din Obor si vi-l gatiti fiert acasa.
Pai, dragilor cam astea sunt. In rest prin orice meniu gasesti si cate un peste caci vorba aceea ” trebuie Dom’le sa-l avem”. Prin urmare daca v-ati facut planuri sa mancati un peste bun pe malul Dambovitei, posibilitatile sunt extrem de limitate. Mie unul nu-mi ramane decat sa visez ca intr-o buna zi voi descoperi un restaurant in care sa ma inec in deliaranta placere a felurilor de peste cu care am crescut. Exemplific pentru a sti despre ce vorbesc : plachie de crap cu ardei proaspat si rosii zdrobite, saramura de oblet cu manunchi de patrunjel si usturoi spart, cega afumata cu rumegus de frasin, bors de peste dres cu ou, raci la ceaun cu sos de vin alb si telina, zacusca de morun, etc. Nu m-ar deranja nici unul cu pesti de import dar adevarati. Geografic stiu ca Bucurestiul e departe de apa dar la fel e si Parisul si Madridul si Munchen-ul. Cu toate acestea intr-o capitala civilizata functioneaza foarte bine un sistem de distributie rapida ce are la baza dorinta proprietarilor de locatii de a pune clientul inaintea oricarui alt lucru. De asta intr-o capitala adevarata pestele este proaspat, gustos si bine gatit. Daca cineva din Bucuresti va spune ca-si aduce pestele cu avionul din Italia sau vita cu vaporul din Artgentina este o mare aberatie prin prisma unui fapt simplu: daca ar aduce unul ar avea toti pentru ca s-ar cupla, dar intotdeauna vorbele vor fi mai ieftine decat actiunea propriu-zisa. Asadar… o lasam in coada de PESTE.
Daca va voi spune ca specificul restaurantului Satya este AYURVEDIC, probabil ca multi dintre voi vor crede ca e o gresala de scriere, nascuta din caderea pixului pe care-l tin in gura cand scriu pe tastatura albului meu computer nepersonal. Nu e o gresala de scriere, ci chiar acesta este specificul – unul spiritual; Ayurveda este un sistem de medicina traditionala indiana al carui spectru este foarte larg: de la preparare de leacuri, la operatii chirurgicale, sau cure alimentare. In cazul nostru, slava Domnului, e vorba de partea alimentara a acestei stiinte a vietii. M-am dus la Satya usor indoit pentru ca sunt unul dintre oamenii extrem de deschisi la mancare, dar extrem de inchisi la tot ceea ce pare un cult aparte, o organizatie, o miscare, etc. Tot ceea ce speram era sa nu fiu nevoit sa levitez in timpul mesei sau sa imi primesc portia de mancare in urma unui set de exercitii de relaxare ( vorba aceia imi place Eliade, dar nu mi-ar placea sa fiu Allan). In realitate Satya este un restaurant cat se poate de normal, cu o atmosfera pozitiva si o mancare cu adevarat diferita de cotidianul nostru culinar. Este un restaurant lacto vegetarian ( + peste) a carui intreaga filosofie de bucatarie sta in combinarea unor elemente esentiale astfel incat organismul tau sa tinda prin armonie culinara spre armonie spirituala. Locatia se afla pe Banu Manta ( pentru cei casatoriti la sectorul 1 = langa primarie). Amenajarea spatiului nu este vreo filosofie sanscrita, pe alocuri poate avea usoara patina de kitch, dar are un mare atu, intreg setup-ul : mobilier, lumina, obiecte, reuseste sa creeze o atmosfera extrem de calda si pozitiva. Nu stiu sa va explic cum, dar mesele mici, colturile multiple, marchiza de sticla dau o atmosfera foarte “de acasa”. Meniul este o chestiune care iti va lua timp. Asa ca cel mai bine, inainte de a merge, il downloadezi de pe site-ul lor si il parcurgi. Nu va asteptati sa fie unul oriental, nicidecum. Sunt preparate din toata lumea ce corespund ca si structura filosofiei restaurantului. Chelnerii , desi impropriu spus chelneri caci sunt niste tineri draguti si zambitori pe care ar fi pacat sa-i bagam in aceasta tagma, sunt foarte amabili si iti povestesc despre ce si mai ales despre cum ar trebui sa mananci. Fiind un carnivor de felul meu ( pe deasupra si vanator) mi-a fost greu sa cred ca voi scrie bine despre un asemenea restaurant, viata insa ne invata ca uneori a lasa animalele netatiate poate fi intr-adevar un lucru delicios. Am inceput cu sucurile pe care Satya le recomanda ca inceput de masa; suc proaspat de morcovi, telina si ghimbir – absolut genial, revigorant, savuros si original. Sigur am descoperit la final, atat eu cat si amicul cu care am luat masa, anumite efecte secundare ale acestui suc ( pe care din pudoare nu le voi prezenta). Ayurveda recomanda sa incepi masa cu desertul, lucru ce nu s-a intamplat, eu fiind intr-o accelerata cura pricinuita de experienta asiatica ce a aruncat pe mine cateva kilograme in plus. Am mancat salate despre care pot sa spun cu mana pe inima ca au fost minunate : salata de rodii, tabbouleh, andive si castraveti, etc. Pana sa trecem la felul de baza am mai incercat niste castraveti umpluti cu orez si busuioc si niste paine de malai, ambele fiind extrem de placute, usoare si mai ales surprinzatoare. La felul principal am testat cus-cus -ul cu legume proaspete si un peste pe numele lui Cod “Sfantul”. Despre cus-cus numai cuvinte de lauda , e greu sa gasesti un cus-cus decent in Bucuresti, dar acesta a fost delicios fara ezitare. La peste ne-am distrat pentru ca a venit tocat in bucati mici intr-un bol de supa, avand o consistenta de supa, servit insa cu furculita si cutit de peste. O lingura ar fi salvat situatia. Ai nevoie in orice caz de mai multe vizite pentru a strabate cu papilele asa cum trebuie locatia in discutie. Cu siguranta mi-as fi dorit sa incerc si Chutney, Raita sau Da, dar n-a mai fost loc ( suprinzator, nu, dupa cate ierburi v-am enumerat). Am baut la final niste ceaiuri a caror poveste e cel putin la fel de lunga ca Mahabharata . Am cam asteptat dupa ele dar, ce sa-i faci, asta e ritualul lor de pregatire al ceaiului. La final am platit decentul pret de 100 RON pentru o masa in doi si am plecat satui si usori in acelasi timp. Concluzia mea este urmatoarea : recomand Satya pentru placerea de a manca altceva, pentru savoarea incredibila obtinuta din lucruri simple, ca un serviciu de binefacere in favoarea organismelor ce inca sucomba dupa sarbatori, il recomand pentru nebunia de a face un asemenea restaurant intr-o tara de sarmale. Cat despre partea spirituala, ce stiu eu, poate ca uneori armonia vine din cele mai simple lucruri, cum ar fi spre exemplu, o farfurie de mancare.
Grand’Or este un restaurant despre care nu stiu daca s-a deschis oficial inca, dar despre care stiu exact ca exista asa cum stiu ca biftecul Tartar ti-l comanzi doar daca ai cunoscut-o pe vaca sau daca il mananci in Paris. Am fost inainte de Anul Nou de doua ori in locatia despre care tocmai ma pregatesc sa va vorbesc si asta mi-a facut viata un pic mai luminoasa intr-un oras din ce in ce mai gri parca. Stabilimetul se afla pe strada Buzesti la etajul 17 al unei cladiri postrevolutionare. Vazut de la etajul 17 in noaptea inventata pentru a ascunde neputintele, greselile si cicatricele, Bucurestiul pare un oras frumos, viu, pare un oras ce te indeamna sa-ti comanzi un Cheval Blanc 1971 pe care nu ti-l permiti, dar ce conteaza atata timp cat te simti deasupra tuturor. Liftul te lasa direct in restaurant unde esti intampinat de un chelner dragut ce-ti ia haina, umbrela si fularul. In mijloc se afla un pian cu coada, iar acordurile ireale ale muzicii inventate ( nu mixate) te poarta spre mesele asezate toate pe exterior astfel incat sa te poti bucura de minunata priveliste de dincolo de peretii mari de sticla. Grand’Or are un meniu clasic parizian; scurt, echilibrat si imbietor, un meniu de care te poti bucura ani de zile fara sa te plictisesti. In bucatarie din fericire se afla un Chef francez ce nu te va dezamagi niciodata deoarece are educatia gatitului in ADN asa cum au brazilieni talentul de a jongla cu mingea. Locul te indeamna la conversatie, la sticle de vin alese cu grija si iti trezesc o pofta nebuna sa incerci cat mai multe feluri din meniu. Chelnerii ( desi putini in perioada de proba a restaurantului) sunt foarte atenti, nu te lasa cu paharul gol niciodata si mai ales stiu sa povesteasca despre ceea ce se afla in cartea menu. Cu siguranta ar trebui sa incepeti cu melcii care sunt un privilegiu culinar pe care ar trebui sa vi-l acordati din cand in cand. Sigur in cazul in care ati inceput cu un pahar de sampanie cel mai bun acompaniament ar fi stridiile proaspete din Bretonia – in sfarsit o carciuma cu stridii in orasul dambovitean. La main course alegerea este dificila pentru ca toate suna bine. Eu am incercat rasolul de miel cu fasole neagra si nu am gresit deloc. Portia aceea de mancare ce statea in fata mea disciplinata si nerabdatoare totodata, a fost o adevarata revelatie, o panica pentru bietele papile gustative incercate din greu cu tot felul de experimente prin diverse taverne dubioase. La desert indubitabil creme bruler facuta cu vanilie adevarata ale carei ramasite le simti scrasnind printre dinti in timpul procesiunii numite : plaisir de desert . Dupa aceasta pleiada de povesti in care personajele centrale au nume cosmopolite va asteptati probabil ca nota de plata sa vina intr-o valuta europeana de mare interes. Ei bine nu, preturile sunt decente, surprinzatoare pe alocuri pentru locul, atmosfera si mai ales mancarea de care ai parte la Grand’Or. Am sa inchei asa cum am inceput spunand ca nu stiu daca acest loc binecuvantat s-a deschis oficial, oricum e o chestiune iminenta, dar cel mai important lucru pe care il reuseste acest restaurant este faptul ca ( parerea mea) va sparge un monopol de segment tinut pana acum de cateva carciumi in minunata noastra capitala. Bon Apetit!
LEONTE
- Vârsta: 34
- Sexul: Masculin
- Zodia: Taur
- Domeniul de activitate: Publicitate
- Locaţia: Bucuresti : România
Sponsori
