Restaurantul pe care trebuie sa-l cauti!


Intors din vacanta, am luat hotatarea sa includ in povestile mele si restaurante de pe alte meleaguri ( mai insorite), pana la urma suntem finte care umbla, asadar nu strica o informatie despre o locatie fie ea si la cateva sute sau mii de km.

Sunt obsedat de gasirea lucrului care sa corespunda perfect cu ceea ce imi doresc intr-un anumit moment al vietii mele. Sotia imi spune ca uneori devin enervant si poate ca are dreptate. Spre exemplu atunci cand gatesc si am nevoie de un anumit ingredient pot sa pierd ore bune in cautarea lui printr-un Bucuresti total neofertant din acest punct de vedere. Asta e! Nu ma pot abtine!!!
Asa s-a intamplat cu restaurantul de care am sa va povestesc mai jos. Mai fusesem in el cu un an inainte la recomandarea unui localnic, iar fatul ca l-am gasit atunci, imi dau seama de abia acum, a fost o pura intamplare. Gasirea lui a doua oara a fost o intreaga saga, morti de foame, pierduti intr-un peisaj straniu in care fiecare colt seamana cu celalalt. Nu o sa insist si nici nu o sa amintesc prea mult de cantitatea de nervi izvorata parte din foame, parte din neputinta. In cele din urma s-a aratat ca premiu al incapatanarii de a-l gasi….cel mai valoros premiu.
Daca sunteti cumva prin Franta, mai exact prin Bordeaux, va mai despart fix 60 de km de autostrada, de tarmul Atalanticului – golful Arcachon-ului, un loc unde sunt pescuite unele dintre cele mai apreciate stridii din lume. Un peisaj absolut superb al carui varf de lace sunt dunele lui Pilat, un soi de munti din nisip. O zona mai putin turistica decat multe altele din Franta, o zona in care nu vei muri orbit de flash-urile chinezilor si japonezilor, sau de galagia turistilor englezi. Intre cele cateva plaje ale zonei respective se afla una al carui nume este “Petit Nice”. Ei bine aici, se afla perla gastronomica a zonei. Un restaurant exact pe plaja
( partial salbatica), inconjurat de copaci si nisip al carui nume este “Restaurant de Petit Nice – Chez…. nu mai stiu cum”- oricum este singurul de pe plaja cu pricina. De departe, locatia arata precum coliba Unchiului Tom, o chestiune de lemn cu o terasa acoperita cu stuf napadit de vegetatie luxurianta crescuta uneori necontrolat. Inauntru, bineinteles, masa langa masa sa tot fie vreo 15. Chelnerite desculte ce alearga dintr-o parte in alta cu diverse platouri monstruoase. Meniul este Voltaire in varianta gastronomica, o incantare a imaginatie atunci cand il citesti, este Mecca iubitorilor de peste. Spre exemplu, in cazul in care te-ai hotarat sa comanzi la antreu un asiet de fructe de mare el va cuprinde : 6 stridii proaspat deschise ( creed ca miscau), o jumatate de homar, un crab imens ( cred ca avea 20 de cm in diametru), 2 langustine, 6 creveti, multe scoici si alte vietuitoare. O imensitate de delicii aduse pe pat de gheata direct pe mijlocul mesei, si credeti-ma pe cuvant ca nimic de pe imensul platou nu auzise vreodata de congelator. Totul foarte simplu avand ca regula de aur ce e bun, e bun si crud ( sau ma rog, aproape). Daca cumva ai reusit sa treci de incercarea cu antreul, poti incerca unul dintre pestii Atalanticului pe gratar de carbuni, sau cuptor de lemne
( speciile difera in functie de sezon, sau de ce a picat in plasa), sau o caracatita intreaga scufundatata in ceaun. Incercarea de a termina tot ce-ai comandat de foame este extrem de grea, slava Domnului ca iti sta alaturi un vin demn de toata stima, caci vorba aceea te afli in inima Tarii Vinului. In aceasta carciumioara am descoperit ca uneori la Bordeaux merita sa bei si vin alb.
Aceasta a doua vizita la acest restaurant mi-a intarit ideea ca are ceva special, te face sa te bucuri de lucrurile simple, te invita sa fi liber si sa uiti de tot felul de reguli si canoane. Acolo la marginea ( civilizata) a Europei, avand in fata oceanul, pe masa resturi dezorganizate de crustacee, in stanga Dunele lui Pilat, iar in dreapta sticla de vin, am avut revelatia relaxarii totale, acel moment din viata in care ai inauntrul tau siguranta deplina ca nimic nu ti se poate intampla rau, ca de fapt ai nevoie de atat de putine lucruri pentru a fi fericit. Am hotarat sa numesc restaurantul ( asemenea exploratorilor care isi botezau descoperirile cum le trecea lor prin cap) : ” Locul unde te intorci atunci cand vrei sa-ti aduci aminte de unde ai plecat”. La final, evident, mi-am dat seama ca e un nume lung si ciudat pe care nimeni nu-l va tine minte. Cu siguranta restaurantul il va tine minte oricine ii va calca pragul.
Nota? Asi fi platit oricat…. a fost oricum ridicol de putin, chiar si dupa standardele unui roman.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)