O calatorie spre capatul pamantului

Stewardesa mă întreabă dacă mai vreau ceva de bătut. E o femeie masivă, cu un chip plăcut şi prietenos, tipic femeilor din nord și care lasă cu usurință, atunci cand o refuz, să-i scape un zâmbet ce-i pune în evidenţă dantura perfectă. Pasărea de metal se înclină pe o aripă cu o eleganță desăvârşită şi mă lasă să admir frumuseţea unei ţări văzută de sus în poate ultimele zile de generozitate necondiţionată a soarelui de toamnă. “Acasă”, ăsta e singurul gând ce-mi stăpâneşte mintea golită de rebuturi în timpul absenţei mele. Revăd amintiri ale verii, coastele brutal de abrupte şi sunetul pianului în noaptea siciliană, stridiile perfecte din piaţa de pește a Saint-Tropezului, cafeaua leneşă din dimineţile de pe Grand Canal. Acum în spatele meu rămâne Scoţia ale cărei aburi de whisky nu m-au părăsit încă.

Dupa 4 ore de zbor: Romania

O serie de întâmplări, a căror înlănțuire este atât de ciudată și încurcată încat cu siguranță aș plictisi cititorul, mă fac să stau față în față cu un microbuz pe care stă scris: București – Brăila. Îl privesc încruntat ca si cum m-aș afla în fața destinului, avand două minute să hotărăsc dacă îl urmez sau nu. El, microbuzul, este singurul mijloc ce mă poate duce acolo unde doresc neapărat să ajung. Nu mai chibzuiesc, mă urc. Mă așez pe un scaun a cărei micime și rigiditate mă face să mă întreb ce o fi fost în mintea celor de la Mercedes Benz cand au inventat asemenea vehicul.

Mi-e foame, dar trăiesc cu speranța că voi găsi pe drum ceva decent de mâncare. Lângă mine se așează un individ. Are peste 100 de kg, chel, fața negricioasă, șosete albe, papuci de plastic, maiou fără mâneci, iar atunci când ridică mâinile să se întindă în”confortabilul” scăunel, eliberează un miros ce mă face să-mi doresc să nu fi mâncat niciodată în viața mea. Scene din “Cel mai iubit dintre pamânteni” îmi trec prin față și pentru câteva clipe mă panichez. Într-un final îmi aduc aminte că undeva în buzunarul personalității mele de jeans am un simț al umorului ce mă poate salva.

Coliba pe patru roți demarează. Este plină-ochi. În fața mea doi sudori cu sudori la purtător, în spatele meu un cuplu cu un copil sugar ce se oprește din plâns doar în momentele în care biberonul cu lapte îi este introdus în gură. Mă uit la biberon și la pofta cu care manâncă bebeul si în acel moment realizez că la foamea pe care o posed nu m-aș da la o parte nici eu din calea unui biberon de lapte. Trei minute mai tarziu, cand biberonul este gol și la interval apare sânul mamei, ajung sa regret profund gândurile de mai devreme.

Între timp cei doi sudori din fața mea desfac două shaorme scoase de te miri unde. Atmosfera lipsită de aer condiționat devine brusc și necondiționat un amfiteatru al usturoiului. Mirosul este atât de pregnant și de puternic încât ar putea ucide pe loc un batalion de vampiri. Manâncă și vorbesc în același timp, plescăiturile sunt molcome și așezate trădând o satisfacție gastronomică din gama: festin de șosea. Individul în maiou de lângă mine, vizibil iritat la papile de miros, scoate dintr-o hârtie albă de ambalaj un sandwich construit din două felii groase de franzelă, felii de salam Victoria și muștar. “Dacă mirosurile ar fi aer cald, acum am fi deja dirijabil”, gândesc în sinea mea cea oprimată de atacul olfactiv și surghiunită de foamea din ce în ce mai pregnantă.

Ca să mă desprind de situație, trag cu greu una dintre perdelele geamului meu și încep să mă uit pe fereastră. În acel moment ne depașește un Matiz pe care stă scris mare: Vindem și montăm tablă ondulată. În Matiz coexistă 5 români zdraveni la bustul gol, fiecare ținând în gură un os de pulpă de pui. Imaginea este absout cinematografică: cei cinci sug de-a dreptul oasele și privesc inexpresiv, fix în ochii mei, pe întregul parcurs al căznitei depășiri. Rămân câteva momente uimit de-a dreptul de această apocalipsă aviară, după care mă retarg cuminte înapoi în scăunelul meu. Unul dintre sudori și-a terminat shaorma și acum, într-un gest suprem de relaxare se întinde, ținându-se cu mâinile de spătarul scaunului, adică foarte aproape de privirea mea. Mâinile mari de muncitor, cu unghii tocite și pline de ulei pe dedesupt sunt acum lucioase gratie grăsimilor animaliere eliberate de shaorma.

Încerc să dorm. După două ore sunt imun. Ciudatul vehicul se oprește iar șoferul, îmbrăcat elegant cu camașă hawaiană și pantaloni cu dungă, ne anunță că avem popas. Cobor precum Robinson la vederea insulei. Suntem într-un Lukoil cu restaurant. Pe șofer îl așteaptă deja pe o masă de plastic o ceafă de porc la grătar cu cartofi prăjiti și salată de varză albă. Îl întreb pe chelner cât durează să îmi comand ceva și îmi spune că 10 minute. Atât are pauza noastră. Renunț la ideea cu restaurantul și intru în magazin după sandwich-uri. Au un frigider cu trei tipuri: cu bacon, cu salam și cu șnițel de pui. Ma hotărăsc pentru șnițel. Caut prin grămada de sandwich-uri și găsesc unul cu data de expirare cât mai îndepărtată de ziua în care mă aflu. Îl desfac de ambalaj. Este format dintr-o baghetă albă de pâine iar înăuntru dispune de câteva felii de roșii și un șnițel teribil de alb la culoare.

Mușc… pâinea lăsată în frigider este îmbibată de sucul roșiilor, este umedă și rece. Șnițelul are ceva din gustul puiului din perioada cand traia. Împreună, combinația este de departe cea mai respingătoare pe care am încercat-o în ultimii ani. Îl arunc și îmi cumpăr stiksuri. Acum chiar aș da orice pentru shaorma din microbuz. Plecăm. Manânc stiksuri și mă concentrez pe spargerea cristalelor mari de sare lipite pe ele, este un joc culinar pervers și demn de milă. Mă uit din nou pe fereastră și văd câmpii și mărăcini de Băragan.

Matizul ne depășește din nou, doar că de această dată patru din cei cinci dorm cu capetele lăsate pe spate și gurile deschise. Pe bord troneaza o pungă de plastic în care se mai văd rămășițe ale carnagiului aviar. Toată lumea în afară de mine și șofer (slavă Domnului) doarme. Este siesta. Mai am puțin, o oră și ajung. De acolo, un taxi, un bac, o mașină și voi fi în fața unei mese pline de pește proaspăt, pui de grădină, vânat și pâine făcută în casă. Mă uit din nou pe fereastră și parcă sunt mai optimist. “România nu e o țară în care să călătorești nemâncat” îmi zic, deși pentru câteva secunde mi-a trecut prin cap să-mi întrerup fraza după primele patru cuvinte…

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 9.7/10 (6 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: +2 (from 2 votes)
  1. dan t.’s avatar

    O descriere a Romaniei cum nu credeam ca mai e cineva in stare sa o faca in ziua de azi. Bravo.

    UN:F [1.7.2_963]
    Rating: 0.0/5 (0 votes cast)
    UN:F [1.7.2_963]
    Rating: 0 (from 0 votes)