Adevărul despre Mici

mititeiiDacă credeţi că este vorba despre o biată bucată de carne tocată aruncată pe o plită încinsă, vă înşelaţi amarnic dragi Domni şi respectabile Doamne.
Deşi numele nu îi recomandă, mititeii sau micii (după preferinţă) sunt în conştiinţa naţional-gastronomică a neamului valah de o însemnătate atât de mare încât Casa Poporului poate părea căsuţa lui Barbie pe lângă ei. Dacă vi se pare că exagerez poate că ar fi bine să stabilim din primele rânduri ale acestei conversaţii total nedemocratice faptul că de aproape un an de zile studiez fenomenul cu atenţie şi ştiinţă, cu răbdare şi pasiune. Finalul acestei aventuri va fi un tratat bazat pe cercetare despre originile, reţetele şi cultura micilor. Să am iertare dacă subiectul vi se pare mic… sunt alţii care studiază ţânţarul anofel sau viermele de corcoduş o viaţă întreagă fară să ajungă la o concluzie majoră.  Aşadar, cum tocmai sunt în plin act de cercetare, ce sincer vorbind pe langă partea de studiere a arhivelor are şi o altă parte, foarte practică şi cu efecte reziduale destul de evidente în conversaţii, mă văd îndreptăţit să emit o părere asupra subiectului fierbinte al momentului: vom avea sau nu vom mai avea mici?   Treaba stă cam aşa: Stimabililor, europenilor, puteţi să vă luaţi de Loganurile noastre, de corupţia noastră, de resursele noastre naturale, de fotbalul nostru, de femeile noastre, de Vlad Ţepes, de Gigi Becali, de capra neagră sau de Gerovital dar nu vă luaţi de MICI. Totul are o limită. E ca şi cum v-aţi lua de brânza mucegăită a francezilor, de cârnaţii nemtilor sau de Regina Marii Britanii. Nu vă luaţi de această instituţie supremă a României, singura neinfluenţată politic.    De la Lehliu Gară până la Medgidia, de la Dealu Negru până la Albota, de la Obor până la Cocoşatu’  fumul grătarelor sfârâinde ţese deasupra orizontului patriei noastre o reţea a cărei structură, văzută de pe staţia orbitală internaţională, în după-amiezele leneşe de vară seamănă cu Mioriţa. Sigur veţi găsi destui puritani localnici ce vor spune că nu-i suportă, că sunt semn al necivilizaţiei, că put, că vin înapoi “pe ţeavă” sau că n-au nicio valoare. Cu cât opoziţia faţă de ciudatul aliment este mai mare cu atât persoana în cauză se simte mai vinovată pentru abuzuri gastronomice săvârşite pe ascuns într-o covercă de tablă cu grătar prin spatele unei pieţe agroalimentare. Cei mai vehemenţi îl condamnă însă pentru faptul de a nu fi neaoş, de a fi doar o replică a unui preparat similar de prin Bizanţ sau chiar de prin Serbia.    Poate că originile sale, ca originile fiecărui lucru popular din această lume, vin de undeva dintr-o cultură mai veche sau chiar apusă, evoluţia însă ne aparţine în totalitate. Vă jur cu mâna pe cartea de bucate că micul secolului XXI nu are echivalent în nicio altă cultură gastronomică. Există reţete vechi şi celebre de la Păstorel Teodoreanu până la scrisoarea de la Carul cu Bere ce povestesc amănunţit tainele şi meştesugurile făuririi mititeilor doar că fiecare generaţie de grataragii şi măcelari şi-a pus amprenta asupra caracterului acestora făcând astfel ca reţeta de azi să fie rodul a mii si milioane de încercari. Este mic dar unic. Alchimia compoziţiei sale îl face un preparat profund naţional cu pedigree local şi o persoanlitate greu de împerecheat. Cât despre valoarea sa gastronomică nu am niciun dubiu. De ce ar fi doar o bagatelă culinară un preparat a carui reţetă are nevoie de 3 zile pentru a fi săvârşită? Nemaivorbind de complexitatea şi diversitatea reţetelor ce uneori au ajuns aproape mituri.    Părerea mea este că în afară de obiceiul de consum, ce este cât se poate de casual, micul este un preparat mare ce poate stârni pasiuni şi pofte rar întalnite. Dovadă stă faptul că până şi americanii încearcă să-l bage într-un sandwich globalizat.  Asta nu poate decât sa ne facă mândri şi, cine ştie, poate că în câţiva ani, călătorind turişti prin ţara lui Miller şi Hemingway, pe Route 66 vom vedea un panou ce promovează Mc Micii avându-i în centru pe Tanţa şi Costel pe peronul de la Lehliu.
Cât despre bicarbonat… ce să zic, e şi el parte din tradiţia noastră. Îmi amintesc că părinţii şi bunicii noştri îl luau cu lingura ca să scape de balonări şi greţuri. Poate că în 2013 nu se mai poartă sau poate că doi austrieci în timp ce terminau a treia doză de Red Bull sănătos au hotarât că bicarbonatul din mici e nociv şi, vai, decimează poporul român. Am şi aici profunde dubii. Şi nu pentru că aş fi expert în chimie alimentară, ci pentru că, din nou trebuie să o spun, plaja reţetelor este atât de vastă încât nu cred ca un institut de la Bruxelles ar putea şti exact care este cantitatea de bicarbonat din zglobiul preparat. Eu unul nu cred că cineva se va lua de dragii de ei iar această istorie va rămâne înca una de cancan, aşa ca să avem despre ce să vorbim şi sezonul acesta.   Pe această cale ţin să vă anunţ, asta daca nu cumva aţi observant singuri, că sezonul de grătare s-a deschis oficial. Aşa că prezenţa la o grădină cu o halba de bere autohtonă şi doi mititei cu sare sau muştar, ardei iute sau poate castraveciori devine absolut necesară pentru sufletele boeme. N-au decât să-l studieze cât or vrea. El e acolo şi sfârie mândru ca Revoluţia de la Ploieşti pe grătarul făcut cu cărbuni iar grataragiul, om priceput, îl întoarce fix de trei ori ca pe vremea lui Lache şi Mache în cârciumă la Nenea Iancu.

VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0.0/10 (0 votes cast)
VN:F [1.7.2_963]
Rating: 0 (from 0 votes)